Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Dostoievski: Sfioasa (partea a IV-a) PDF Imprimare Email
Dostoievski
Scris de F.M. Dostoievski   
Luni, 22 Noiembrie 2021 14:59

icona(Primele trei părţi le puteţi citi aici, aici și aici)

 

Din Jurnalul unui scriitor (noiembrie, 1876)

 

Traducere de Leonida Teodorescu (*)

 

 

 

CAPITOLUL AL DOILEA (continuare)

 

III. Înţeleg prea bine.

 

Şi a fost numai cu câteva zile în urmă, cinci zile, numai cinci zile, marţea trecută! Da, da, mai trebuia încă un pic de timp, să mai fi aşteptat, numai puţin şi aş fi destrămat întunericul. Dar nu se liniştise ea oare? Chiar a doua zi m-a ascultat cu un zâmbet, în ciuda derutei. Principalul e că în tot acest timp, în toate aceste cinci zile era în ea o derută sau o ruşine. Se mai şi temea, se temea mult. Nu zic nu, n-o să m-apuc să neg ca un nebun: teama exista, dar cum era să nu se teamă? Că noi de atâta vreme am devenit străini unul pentru celălalt, aşa de mult ne-am dezobişnuit unul de altul şi deodată, toate astea… Dar eu nu mă uitam la teama ei, strălucea ceva nou!… E adevărat, e absolut adevărat, că am făcut o greşeală. Şi poate că au fost chiar multe greşeli. Şi chiar de cum ne-am trezit a doua zi, încă de dimineaţă (era miercuri) am făcut imediat o greşeală: mi-am făcut-o brusc prietenă. M-am grăbit, prea tare, prea tare, dar aveam nevoie de spovedanie, mi-era necesară, ba chiar mai mult decât o spovedanie! Nu i-am ascuns nici ceea ce mi-am ascuns mie toată viaţa. I-am spus direct că toată iarna n-am făcut nimic altceva decât să fiu convins de dragostea ei. I-am explicat că această casă de credit n-a fost decât o decădere a voinţei şi a inteligenţei mele, o idee personală a autobiciuirii şi a autoelogierii. I-am explicat că atunci la bufet mi s-a făcut întradevăr frică, din cauza caracterului meu, din cauza suspiciunii mele: m-a uluit locul, bufetul m-a uluit; m-a uluit şi asta: cum o să ies aşa deodată şi n-o să iasă totul prosteşte? Nu de duel mi-a fost teamă, mi-a fost teamă c-o să iasă prosteşte… Şi pe urmă n-am vrut să recunosc şi am chinuit pe toată lumea şi pe ea tot de asta am chinuit-o şi de asta m-am şi însurat mai târziu cu ea, ca s-o chinuiesc pentru asta. În general, am vorbit în mare parte ca-ntr-un delir. Ea singură mă lua de mâini şi mă ruga să încetez: „Dumneata exagerezi totul… Dumneata te chinuieşti” şi din nou începeau lacrimile, se ajungea din nou aproape la criză! Ea mă tot ruga să nu mai vorbesc nimic despre asta şi să nu-mi mai amintesc.

 

Nu mă uitam la rugăminţile ei, sau mă uitam prea puţin: era primăvara, era Boulogne! Am încuiat casa, mi-am transmis afacerile lui Dobronravov. I-am promis deodată să împărţim totul săracilor, în afară de cele trei mii pe care le-am primit de la mătuşă şi cu care vom pleca la Boulogne şi pe urmă o să ne întoarcem şi o să începem o viaţă nouă, de muncă. Aşa a şi rămas hotărât, pentru că ea n-a spus nimic… A zâmbit numai. Şi cred că a zâmbit mai mult din delicateţe, ca să nu mă amărască. Vedeam doar că sunt o povară pentru ea, să nu credeţi că eram atât de prost şi de egoist ca să nu văd asta. Vedeam totul, până la cel din urmă detaliu, vedeam totul şi ştiam mai bine decât toţi: toată disperarea mea era la vedere!

Îi tot povesteam despre mine şi despre ea. Şi despre Lukeria. I-am spus că am plâns… O, mai schimbam şi eu discuţia şi chiar căutam să nu-i amintesc unele lucruri. Şi ea chiar s-a şi însufleţit, o dată sau de două ori, că ţin minte, ţin minte! De ce-mi spuneţi că priveam şi nu vedeam nimic? Şi dacă nu s-ar fi întâmplat asta, totul ar fi renăscut. Că-mi povestea ea acum două zile, când a venit vorba de lectură, ce a citit în iarna asta, că-mi povestea şi râdea, când şi-a amintit scena aceea a lui Gil Blas cu arhiepiscopul de Grenada „…Şi cu ce râs drag de copil, ca atunci când eram logodiţi. (O clipă! O clipă!); cât am fost de bucuros! M-a uimit însă, îngrozitor treaba cu arhiepiscopul, a găsit va să zică atâta linişte sufletească şi fericire ca să râdă citind o capodoperă, iarna când şedea aici. Înseamnă că a început să se liniştească de tot, că a început să creadă din plin că am s-o las aşa. „Mă gândeam că dumneata ai să mă laşi aşa” şi asta a spus atunci, marţea! O, judecată de o fetiţă de zece ani. Şi chiar credea, credea, că totul va rămâne aşa: ea la masa ei, eu la a mea şi aşa o să stăm amândoi până la şaizeci de ani. Şi deodată mă apropii ca un soţ şi soţul are nevoie de dragoste! O, neînţelegere, o, orbire!

Şi am mai făcut o greşeală, că mă uitam la ea cu încântare, trebuia să mă abţin, pentru că încântarea o speria. Dar m-am şi abţinut, nu i-am mai sărutat picioarele. Nu m-am arătat niciodată ca… Ei, ca un soţ – o, nici nu mi-a trecut asta prin cap, nu făceam decât să mă rog! Dar nu puteam să tac de tot, nu puteam să nu vorbesc de loc! I-am spus deodată că mă delectez discutând cu ea şi că o socotesc incomparabil, incomparabil mai cultivată şi mai evoluată ca mine. Ea s-a roşit toată şi mi-a spus încurcată că exagerez. Şi atunci, din prostie, fără să mă pot abţine, i-am povestit cât am fost de încântat atunci, când am stat după uşă şi am ascultat duelul ei, un duel al inocenţei cu javra aia şi cât m-a delectat cu inteligenţa ei, cu spiritul ei strălucităor şi asta la un loc cu o asemenea naivitate copilărească. Ea parcă a tresărit toată, a început să gângurească din nou că exagerez, dar deodată faţa i s-a întunecat, şi-a acoperit-o cu mâinile şi a izbucnit în plâns… Aici n-am mai putut să mă abţin: am căzut din nou în faţa ei, am început din nou să-i sărut picioarele şi din nou s-a terminat totul cu o criză la fel ca marţea. Asta fusese aseară, iar a doua zi dimineaţă…

 

A doua zi dimineaţa?! Dementule, dimineaţa asta a fost astăzi chiar acum, abia acum!

 

Ascultaţii şi căutaţi să înţelegeţi: atunci când ne-am în-tâlnit dimineaţa la samovar (după criza aia de ieri), ea chiar m-a uimit cu liniştea ei, va să zică asta era! Iar eu toată noaptea am tremurat de frică pentru cele de aseară. Deodată însă, se apropie de mine, se opreşte singură în faţa mea şi, împreunându-şi mâinile (chiar acum, chiar acum!) începe să-mi spună că e o criminală, că ştie asta, că crima ei a chinuiit-o toată iarna, o mai chinuie şi acum… Că ea apreciază foarte mult generozitatea mea… „o să-ţi fiu o soţie credincioasă, o să te respect…” Atunci am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o ca un dement! Am sărutat-o, îi sărutam faţa şi buzele, ca un soţ după o despărţire atât de lungă. Şi de ce m-am dus de acasă numai pentru două ore. Paşapoartele noastre pentru străinătate. O, Dumnezeule! Să mă fi întors numai cu cinci minute, numai cu cinci minute mai devreme. Şi mulţimea asta de oameni lângă poarta noastră şi privirile astea îndreptate spre mine. O, Dumnezeule!

 

Lukeria spune (o, acum n-o să-i dau drumul Lukeriei pentru nimic în lume, ea ştie totul. A fost toată iarna aici, o să-mi povestească totul), spune că după ce am ieşit din casă şi numai cu vreo douăzeci de minute înainte de a mă întoarce, a intrat deodată în camera noastră, la doamnă, s-o întrebe ceva, nu mai ţine minte ce şi că a văzut-o că şi-a scos icoana (aceeaşi icoană a Maicii Domnului), că icoana stătea pe masă în faţa ei, iar doamna parcă se rugase până atunci la icoană. „Ce s-a întâmplat, doamnă? „Nimic, Lukeria, du-te. Stai puţin Lukeria”, s-a apropiat de ea şi a sărutat-o. „Sunteţi fericită, zic eu, doamnă?” „Da, Lukeria”. „Domnul ar fi trebuit să vină mai demult la dumneavoastră, doamnă şi să-şi ceară iertare… Slavă Domnului că v-aţi împăcat”… „E bine, zice, Lukeria, du-te, Lukeria” şi a zâmbit aşa, ciudat. Atât de ciudat că Lukeria s-a întors brusc după zece minute ca să se uite la ea: „Stătea lingă perete, chiar lângă fereastră, şi-a pus mâna pe perete, iar capul şi l-a lipit de mână, sta aşa şi se gândea. Şi se gândea atât de adânc, că nici n-a auzit cum stau şi mă uit la ea din camera cealaltă. O văd parcă zâmbeşte, stă, se gândeşte şi zâmbeşte. M-am uitat la ea, m-am întors încet, am ieşit să mă gândesc şi eu şi. Aud deodată că s-a deschis fereastra. M-am dus imediat să-i spun că „e răcoare, doamnă, să nu răciţi” şi deodată văd că s-a urcat pe fereastră şi că stă dreaptă în fereastra deschisă, cu spatele la mine şi că ţine în mână icoana. Inima mi s-a oprit în loc, îi strig: „Doamnă, doamnă, doamnă!” Ea m-a auzit, a vrut parcă să se întoarcă spre mine, dar nu s-a întors, a făcut un pas, şi-a lipit icoana de piept şi s-a aruncat pe fereastră!”

 

Ţin minte numai că atunci când am intrat pe poartă ea încă mai era caldă. Principalul e că toată lumea se uita la mine. Mai întâi au ţipat, pe urmă au tăcut deodată şi au început să se retragă din faţa mea şi… ea zăcea cu icoana. Ţin minte, ca prin beznă, că m-am apropiat în tăcere şi am privit-o multă vreme. Şi toţi m-au înconjurat şi-mi spun ceva, era şi Lukeria, dar eu n-am văzut-o. Îmi spune că a vorbit cu mine. Îl ţin minte numai pe individul ăla: tot îmi striga că „i-a ieşit numai un pic de sânge pe gură, numai un pic, numai un pic!” şi-mi arăta sângele, care era tot al ei, pe o piatră. Mi se pare că am atins sângele cu degetul, mi-am murdărit degetul, mă uitam la deget (şi asta ţine minte), iar el tot îmi zbiera: „Numai un pic, numai un pic!”

 

— Ce pic? Am început eu; cică, să urlu din răsputeri, mi-am ridicat mâinile şi m-am aruncat asupra lui…

 

O, ce sălbăticie, ce sălbăticie! De neînţeles! Incredibil! Imposibil.

 

 

IV. Am întârziat numai cinci minute.

 

Şi nu-i aşa? E de crezut? Se poate oare spune că e posibil? De ce, pentru ce a murit femeia aceasta?

 

O, vă rog să mă credeţi, înţeleg; dar pentru ce a murit e totuşi o problemă. S-a speriat de dragostea mea, s-a întrebat serios dacă s-o accepte sau nu şi n-a putut să-şi suporte întrebarea şi a preferat să moară. Ştiu, ştiu, n-am de ce să-mi bat capu-l, a făcut prea multe promisiuni, s-a speriat că nu va putea să le ţină, e clar. Sunt aici, unele împrejurări absolut îngrozitoare.

 

Că pentru ce a murit? Întrebarea asta totuşi rămâne. Întrebarea asta îmi ciocăneşte, îmi ciocăneşte în creier. Aş fi lăsat-o numai aşa, dacă ar fi vrut să rămână aşa. Dar ea n-a crezut-o, asta e! Nu şi nu, mint, nu e de loc asta. Pur şi simplu pentru că trebuia să fie cinstită cu mine, dacă să mă iubească, să mă iubească de tot şi nu aşa cum l-ar fi iubit pe negustor. Şi pentru că a fost prea integră, prea curată ca să fie de acord cu dragostea de care avea nevoie negustorul, n-a vrut să mă înşele. N-a vrut să mă înşele cu o jumătate de dragoste în chip de dragoste sau cu un sfert de dragoste. Prea multă cinste, asta e! Am vrut să-i inoculez atunci mai multă largheţe în inimă, mai ţineţi minte? Ciudată idee.

Sunt teribil de curios să ştiu dacă mă respecta sau nu. Nu ştiu, mă dispreţuia sau nu? Nu cred că m-a dispreţuit. E teribil de ciudat: de ce nu mi-a trecut niciodată prin cap tot timpul iernii, că mă dispreţuieşte? Eram absolut convins de contrariu, până în clipa când m-a privit atunci cu o uimire severă. Chiar că severă. Atunci am înţeles brusc că mă dispreţuieşte. Am înţeles irevocabil pentru totdeauna. Ah, mai bine să mă dispreţuiască, să mă dispreţuiască fie şi toată viaţa, dar să trăiască, să trăiască! Mai acum câteva clipe umbla, vorbea. Nu înţeleg de loc cum de s-a aruncat pe fereastră! Şi cum aş fi putut să bănuiesc asta chiar şi cu cinci minute mai înainte? Am chemat-o pe Lukeria. Acum n-am s-o las pe Lukeria să plece pentru nimic în lume, pentru nimic în lume! O, am fi putut să ne înţelegem. Ne-am dezobişnuit doar teribil de mult unul de altul în timpul iernii, dar n-am fi putut oare să ne obişnuim din nou? De ce, de ce nu ne-am fi putut apropia, n-am fi putut începe o viaţă nouă? Sunt generos şi ea e generoasă, iată şi punctul de contact! Încă vreo câteva cuvinte, două zile – nu mai mult şi ea ar fi înţeles itotul, ar fi înţeles totul.

 

Şi mai ales e păcat că totul n-a fost decât o întâmplare – o întâmplare simplă, barbară, stupidă. Asta e păcat! Cinci minute, am întârziat, numai şi numai cinci minute! Dacă aş fi venit cu cinci minute mai devreme clipa ar fi ocolit-o ca un nor şi nu i-ar mai fi venit niciodată în cap. Şi s-ar fi terminat şi ea ar fi înţeles totul. Şi acum din nou camere pustii, sunt din nou singur. Uite, pendula bate, ei nu-i pasă, ei nu-i pare rău de nimic. Nu-i nimeni, asta e nenorocirea! Tot umblu şi umblu într-una. Ştiu, ştiu, nu-mi mai suflaţi: vă vine să râdeţi că mă vait de întâmplare şi de cele cinci minute? Dar nu e clar asta? Gândiţi-vă măcar la un lucru: ea n-a lăsat nici măcar un bilet: că uite, „nu e nimeni vinovat de moartea mea”, cum lasă toţi. Cum putea oare să nu se gândească măcar că şi Lukeria o să fie hărţuită: „ai rămas singură cu ea, tu ai şi împins-o”…In orice caz ar fi închis-o fără vină, dacă patru oameni n-ar fi văzut de la ferestrele casei şi din curte cum stătea cu icoana în braţe şi cum s-a aruncat singură. Dar şi asta e o întâmplare că oamenii erau acolo şi au văzut-o. Nu, totul n-a fost decât o clipă, o clipă de inconştienţă. A fost ceva subit şi fantezist! Şi ce dacă s-a rugat în faţa icoanei? Asta nu înseamnă că s-a rugat înainte de moarte. Totul a ţinut numai o clipă, poate numai vreo zece minute, toată hotărârea ei – chiar atunci când a stat lângă perete, cu capul lipit de mână să se gândească. I-a intrat o idee în cap, a început să se învârtă acolo şi ea n-a mai putut să-i reziste.

 

Orice aţi spune, aici e o vădită neînţelegere. Cu mine se putea trăi. Şi dacă e vorba de anemie? Pur şi simplu de anemie, din cauza epuizării energiei vitale? A obosit ea în timpul iernii, asta e… Am întârziat!

Cât e ea de subţirică în coşciug, cum i s-a mai ascuţit năsucul. Genele îi stau ca nişte săgeţi şi cum a căzut, n-a strivit nimic, n-a frânt nimic! Numai „picul acela de sânge”…Adică o linguriţă de desert. O comoţie internă. Dacă s-ar putea să n-o îngrop. O, ştiu prea bine că trebuie s-o ducă, nu sunt nebun şi nici nu delirez.

Dimpotrivă, n-am avut niciodată o minte atât de clară, dar cum se poate să nu fie iar nimeni acasă, iar cele două camere şi iar eu singur cu gajurile. Delir, delir, uite unde e delirul! I-am scos sufletul, asta e!

 

La ce-mi trebuie acum legile voastre! La ce-mi trebuie acum obiceiurile voastre, moravurile voastre, viaţa voastră, statul vostru, credinţa voastră? Las-l să mă aducă la tribunalul vostru, la judecata voastră publică… O să spun că nu recunosc nimic. Judecătorul o să strige: „Tăcere, ofiţer!” şi eu o să-i strig: „Ce putere mai ai tu acum să te ascult? De ce stupiditatea asta sumbră a distrus tot ce poate fi mai scump? La ce-mi trebuie acum legile voastre? Mă dezic de voi. O, totul mi-e egal!”

E oarbă, e oarbă! E moartă, nu aude! Nu ştii cu ce paradis te-aş fi răsplătit. Paradisul era în sufletul meu şi l-aş fi sădit în jurul itău! Ei bine, nu m-ai iubit, fie şi ce-i cu asta? Totul ar fi fost aşa, totul ar fi rămas aşa. Mi-ai fi spus numai mie, ca unui prieten şi ne-am fi bucurat şi am fi râs cu bucurie, privindu-ne în ochi. Aşa am fi şi trăit. Şi chiar dacă te-ai fi îndrăgostit de un altul, fie şi asta, fie şi asta. Ai fi mers cu el şi ai fi râs, iar eu v-aş fi privit de pe partea cealaltă a străzii. O, fie orice, numai să deschidă măcar o dată ochii. Pentru o clipă, numai pentru una singură! Să se uite la mine, cum s-a uitat dimineaţa, când stătea în faţa mea şi-mi jura că o să-mi fie o soţie credincioasă! O, dintr-o singură privire înţelege totul!

 

Stupiditate! O, natură! Oamenii sunt singuri pe pământ, asta e nenorocirea! „E vreun om viu prin câmpie? ” strigă eroul legendei ruseşti. Strig şi eu, care nu-s un erou şi nu-mi răspunde nimeni. Se spune că soarele animă universul. O să răsară soarele şi – uitaţi-vă la el, nu e mort? Totul e mort şi peste tot sunt morţi. Nu sunt decât oamenii, iar în jurul lor e tăcere, ăsta e pământul! „Oameni, iubiţi-vă!”, cine a spus asta, al cui e preceptul ăsta? Pendula bate în nesimţire, ca o scârbă. Pantofiorii ei sunt lângă pat de parcă ar aştepta-o… Ei, nu, serios, după ce au s-o ducă mâine, ce-o să fie cu mine?

 

 

(*) traducere de Leonida Teodorescu apărută sub titlul “Smerita” în Opere vol. 11, ed. Univers, 1974. Având în vedere conţinutul am preferat totuși pentru titlu varianta adoptată de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov și Emil Iordache, în versiunea integrală a Jurnalului apărută la ed. Polirom ([1998] 2006), operând în text cele căteva modificări necesare pentru concordanţă.

 

Share/Save/Bookmark
  Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner