Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Bicentenar Dostoievski: „... și nu deznădăjdui!” PDF Imprimare Email
Dostoievski
Scris de STV   
Joi, 25 Noiembrie 2021 12:17

gettyimages-104412222-612x612„Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am veselit”, spune psalmistul. Mujicul Marei este relatarea venirii lui Dumnezeu în sufletul lui Dostoievski. Autorul nostru, acum în vârstă de 55 de ani, povestește „o amintire îndepărtată”. La 15 ani de la „Amintirile din casa morţilor” (prima relatare a neuitatei sale detenţii politice siberiene) și mai bine de 20 de ani de la eliberare, cugetul scriitorului revine în baraca deţinuţilor, pentru a putea redeschide, de acolo, ultimul sipet al memoriei. Este perla inimii sale, sfânta sfintelor, amintirea mântuitoare de scârbă și de deznădejde a îndepărtatei zile din copilărie când mireazma Domnului Iisus și a Maicii Sale a trecut, din sufletul unui simplu mujic, cu delicateţe nespusă, aproape pe neștiute, pragul sufletului său fraged. Și odată cu ea, capacitatea de a vedea lumea și aproapele cu dragoste împreună pătimitoare, dumnezeiască. Nu există cuvinte pentru o astfel de experienţă, altele decât cele găsite de Dostoievski însuși, după aproape o viaţă. În contextul observaţiilor din săptămânile anterioare, putem totuși nota că apelul ziditor la memorie mai apare în lumea îndrumătorilor vieţii interioare. El apare drept altceva decât voia întâmplării. Este vorba – se pare – de o strategie a războiului nevăzut, o metodă a pazei gândurilor și luării aminte. Vom ilustra aceasta ceva mai jos, cu un citat patristic. Mai notăm că mujicul lui Dostoievski ni se pare antidotul și antipodul omului din subterană. Nu atât ca dreptul faţă de păcătos, cât ca vameșul faţă de fariseu. Mujicul dostoievskian poate fi și adesea este un mare păcătos – dar reperul său ultim este Hristos. Nu confesiuni à la Rousseau, din subteranele orgoliilor ofensate, aflate în căutare de „satisfacţie”, nici idealuri schilleriene, sau sentimentale utopii hiliaste, în ultimă instanţă apusene, înșelătoare (Acis și Galatea etc). Numai Hristos. Mujicul pravoslavnic poartă aproape epigenetic în suflet frica lui Dumnezeu, smerenia, fără îndoială adesea și ascultarea (primele virtuţi pentru care se trudea la Optina...) Iar acolo unde este loc pentru acestea este loc pentru Hristos și pentru dragostea Lui. Pentru capacitatea de a vedea lumea și aproapele prin ochii Lui. Chiar și pe fariseu. Iată ce credem că îl face pe mujic indispensabil, atât lui Dostoievski, în momentele sale de mare cumpănă, cât și cititorilor săi. Ar putea fi aici și cheia unor ponderi preţioase pentru creșterea copiilor, mai degrabă în duhul vameșului decât în acela al fariseului. Vom încerca să revenim la această sugestie (apropiată pesemne inimii autorului nostru). În fine, amintirea de un Dumnezeu care este dragoste manifestată în purtătorii și sfinţii Săi nu este oare pe undeva necesară tuturor nevoinţelor ziditoare, urcării fiecărei trepte a scării Raiului, chiar dincolo de ce știm de la Dostoievski, de pildă pe urmele Stareţului Siluan? Pentru răspunsuri la întrebări ca aceasta nu putem decât trimite la trăitorii care s-au folosit de autorul nostru: Mitropolitul Antonie Hrapoviţki și Cuv. Iustin Popovici, Prof. Andreev și emulii săi, sau Fotios Kontoglou și Constantin Cavarnos, printre alţii. (STV)

 

Iată acum citatul promis, apoi amintirea lui Dostoievski:

 

„[D]acă pomenirea celor vârtuoși înnoiește vârtutea înlăuntrul nostru când cugetăm la dânșii, arătat este că pomenirea celor desfrânaţi, când zăbovim cu gândul asupra lor, înnoiește în cugetul nostru rușinoasa poftă. Căci pomenirea fieștecăruia dintre aceștia întipărește și înscrie în gândurile noastre osebita însușire a lucrurilor lor, și precum cu un deget ne arată fie rușinea faptelor lor, fie înălţimea vieţuirii lor, după cum aceștia sânt vârtuoși sau desfrânaţi. Aceasta întărește întru noi gânduri și porniri ce ţin fie de cele de-a dreapta, fie de cele de-a stânga. Și ne aflăm cugetând la dânșii întru ascunsul cugetului nostru, și osebirea vieţuirii lor se închipuiește întru cugetarea minţii noastre, încât totdeauna suntem siliţi să îi avem înaintea ochilor. Drept aceea, nu numai cugetarea la rău vatămă pre cela ce petrece întru dânșii, ci și vederea celor ce fac rele și aducerea-aminte de dânșii. Și iarăși, nu numai lucrarea vârtuţii ajută mult celui ce o săvârșește, ci și închipuirea cugetului ce din pomenirea feţelor ce lucrează vârtutea se alcătuiește.” (Sf. Isaac Sirul, trad. de Maxim Monahul)

 

 

***

 

F.M. Dostoievski

 

Din Jurnalul unui scriitor (ianuarie, 1876)

 

Mujicul Marei

 

Cred, însă, că e o mare plictiseală, să asculţi toate aceste professions de foi şi de asta am să vă povestesc o anecdotă, de altfel, nu e nici anecdotă, ci mai curând o amintire îndepărtată, pe care aş vrea foarte mult, nu ştiu de ce, s-o povestesc aici şi acum, în concluzie la tratatul nostru despre popor. N-aveam pe atunci decât nouă ani… Dar nu, mai bine să încep cu momentul când am avut douăzeci de ani.

Era a doua zi de Paşte. Aerul era cald, cerul albastru, soarele înalt, „fierbinte”, strălucitor, sufletul meu, însă, era întunecat. M-am plimbat dincolo de cazărmi, le-am privit palisadele, le-am numărat, dar nici de asta n-am avut chef, deşi mă obişnuisem s-o fac. De două zile în închisoare era sărbătoare, ocnaşii nu lucrau, mulţi erau beţi, iar înjurăturile şi certurile izbucneau într-una pe la colţuri. Cântece scabroase şi neruşinate, maidane de jocuri de cărţi pe sub priciuri, câţiva ocnaşi aproape omorâţi în bătaie în urma judecăţii făcute chiar de tovarăşii lor, pentru scandaluri deosebite şi acoperiţi cu cojoace în culcuşurile lor, toate astea în cele două zile de sărbătoare m-au chinuit până la îmbolnăvire. De altfel, întotdeauna mi-a fost silă de dezmăţul beţiei şi cu atât mai mult acolo. In zilele acelea nici şefii nu vizitau închisoarea, nu se făceau percheziţii, nu se căuta băutura, înţelegându-se că o dată pe an trebuie să se permită şi acestor mizerabili să petreacă, pentru că altfel poate fi şi mai rău. Până la urmă am fost cuprins de furie. M-am întâlnit cu polonezul M-ki, un condamnat politic, acesta m-a privit sumbru, ochii i-au strălucit şi buzele au început să-i tremure: „Je hais ces brigands!” [Îi urăsc pe aceşti bandiţi. (Fr.) – n.tr.] a scrâşnit el printre dinţi şi s-a dus mai departe. M-am întors în cazarmă, deşi cu un sfert de ceas în urmă ieşisem de acolo ca un nebun, când şase zdrahoni s-au năpustit toţi odată să potolească un tătar beat, Gazin şi au început să-l bată; îl băteau prosteşte – şi o cămilă ar fi putut fi omorâtă într-o bătaie ca asta, dar ei ştiau că pe acest Hercules e greu să-l omori şi de aceea îl băteau fără frică. Acum, când m-am întors, l-am observat pe Gazin în fundul camerei, într-un colţ, pe prici; zăcea în nesimţire, aproape fără să dea semne de viaţă, acoperit cu un cojoc şi toată lumea trecea în tăcere pe lingă el. Toţi erau aproape siguri că a doua zi se va trezi, „dar mai ştii ceasul rău, poate să şi moară omul dintr-o bătaie ca asta”…M-am strecurat la locul meu, în faţa ferestrei cu gratii de fier şi m-am culcat pe spate, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi. Îmi plăcea să stau aşa; dacă dormi eşti lăsat în pace şi poţi să visezi şi să te gândeşti. Totuşi nu izbuteam să visez, inima-mi bătea neliniştită şi-mi răsunau cuvintele lui M-ki: „Je hais şes brigands!” De altfel, ce să mai descriu impresiile şi acum mai sunt nopţi când visez vremurile acelea şi nu există pentru mine vise mai chinuitoare. Poate că se va observa că până acum n-am vorbit niciodată în scris despre viaţa mea din ocnă. Amintirile din Casa morţilor le-am scris acum cincisprezece ani ca din partea unui criminal imaginar care şi-ar fi omorât nevasta. Vreau să adaug, apropo de asta, un amănunt, că multă lume credea pe atunci şi mai susţine şi astăzi că am fost condamnat pentru omorârea soţiei mele.

 

Încet, încet, am uitat de toate şi m-am cufundat în amintiri. In toţi cei patru ani pe care i-am petrecut la ocnă îmi aminteam într-una tot trecutul meu şi cred că în amintirile mele mi-am retrăit din nou întreaga mea existenţă. Amintirile veneau singure, arareori le chemam eu prin voinţa mea. Începeam cu vreun punct, cu vreo trăsătură, lipsită uneori de semnificaţie şi apoi încetul cu încetul apărea un tablou de ansamblu, o puternică impresie de ansamblu. Îmi analizam impresiile, adăugam trăsături noi celor de mult trăite şi, mai ales, îmi corijam neîncetat trecutul şi în asta consta tot amuzamentul meu. De data aceasta mi-am amintit nu ştiu de ce o clipă neînsemnată din fragedă copilărie, de pe vremea când nu aveam decât nouă ani, o clipă ce părea a fi cu totul uitată de mine; îmi plăceau pe atunci mai ales amintirile din frageda mea copilărie. Mi-am amintit de luna august în satul meu: o zi uscată şi clară, dar puţin rece şi cu vânt; vara era pe sfârşite şi în curând trebuia să plec la Moscova şi să mă plictisesc o iarnă întreagă cu lecţiile de franceză, şi-mi părea aşa de rău să părăsesc satul. M-am dus până dincolo de arie şi, după ce am coborât malul râpos, m-am suit în losk – aşa se numea la noi un stufăriş des, care se întindea de partea cealaltă a râpei, până la pădurice. Am intrat şi mai adânc în tufişuri şi am auzit nu departe de mine, cam la vreo treizeci de paşi, cum ara singuratic un mujic. Ştiu că ara pe o pantă abruptă şi calul mergea greu şi până la mine ajungeau din când în când strigătele ţăranului: „Di-di!” Cunosc aproape pe toţi mujicii noştri, dar nu ştiu care anume e cel ce ară, nici nu mă interesează, sunt cu totul cuprins de treburile mele, că sunt şi eu ocupat: mi-am rupt o nuia de alun ca să pocnesc broaştele, nuielele de alun sunt aşa de frumoase şi aşa de puţin rezistente, nici nu se compară cu cele de mesteacăn. Mă preocupă şi gâzele şi gândacii – îi adun, sunt printre ei unii foarte frumoşi; îmi plac şi şopârlele mici, iuţi, roşii-galbene cu picăţele negre, dar de şerpi mici mi-e frică. De altfel, şerpii se întâlnesc cu mult mai rar decât şopârlele. Nu prea sunt ciuperci pe-aici, după ciuperci trebuie să mergi în mestecăniş şi mă gândesc s-o pornesc într-acolo. Niciodată n-am iubit nimic mai mult ca pădurea cu ciupercile şi cu fructele ei sălbatice, cu gângăniile şi păsările eI. Cu arici şi veveriţe şi cu mirosul ei de frunze putrezite, care-mi plăcea aşa de mult. Şi chiar şi acum când scriu rândurile acestea simt mirosul mestecănişului nostru de la ţară: sunt senzaţii ce rămân pentru toată viaţa. Deodată, prin liniştea aceea adâncă, am auzit clar şi distinct un strigăt „Vine lupul!”

 

Am ţipat îngrozit şi tot ţipând aşa am dat buzna peste mujicul care ara.

Era mujicul nostru Marei. Nu ştiu dacă există numele acesta de Marei, dar aşa-i spunea toată lumea. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, bine făcut, destul de înalt, cu o barbă castanie, bine încărunţită. Îl cunoşteam, dar până atunci n-am avut ocazia să stau de vorbă cu el. Şi-a oprit calul, auzind ţipatul meu şi când, venind în fugă, m-am agăţat cu o mână de plug, iar cu cealaltă de mâneca lui, Marei a înţeles că eram înspăimântat.

 

— Vine lupul! Am strigat eu sufocat.

Şi-a ridicat capul şi a privit involuntar în jur; gata pentru o clipă să-mi dea crezare.

— Unde e lupul?

— A strigat… A strigat cineva acum: „vine lupul”.

— Lasă-l încolo, ce lup, ţi s-a părut, asta e! De unde să fie lup aici! Mormăia el, căutând să mă încurajeze. Dar eu tremuram varga şi m-am agăţat şi mai tare de zeghea lui şi cred că eram palid de tot. M-a privit cu un zâmbet neliniştit, probabil îngrijorat şi alarmat din cauza mea.

— Şi zi aşa —- te speriaşi, vai, vai, vai! Dădea el din cap. Gata, drăguţule, ajunge. Cât eşti de mititel…

Mi-a întins mâna şi m-a mângâiat deodată pe obraz.

— Ei, gata, ajunge, Domnul să: te apere, închină-te.

Dar eu nu mă închinam, colţurile buzelor îmi tresăreau şi probabil că asta l-a impresionat în mod deosebit. Şi-a întins degetul gros, murdar de pământ, cu o unghie neagră şi a atins uşor buzele mele tremurânde.

— Păi vezi, vezi, mi-a zâmbit el cu un zâmbet larg şi matern, Doamne Dumnezeule, păi asta e, vai, vai, vai!

Am înţeles, în sfârşit, că nu a fost nici; un lup şi că strigătul „vine lupul” mi s-a năzărit. Ţipătul a fost, de altfel, foarte clar şi distinct, dar ţipetele astea (şi nu numai despre lupi) mi s-au mai năzărit o dată sau de două ori şi până atunci şi eu ştiam asta. (Mai târziu, odată cu copilăria, mi-au trecut şi halucinaţiile.)

— Ei, m-am dus, am zis eu, privindu-l întrebător şi timid.

— Du-te, du-te, iar eu o să mă uit în urma ta. Nu te las eu lupului, adăugă el cu acelaşi zâmbet patern. Ei, Domnul fie eu tine, du-te, du-te! Mă binecuvânta şi se închină şi el. M-am dus, privind înapoi, aproape la fiecare zece metri.

 

Cât am mers, Marei a tot stat cu calul lui şi sa uitat în urmai mea, dând din cap de fiecare dată când mă întorceam. Trebuie să recunosc că mi-a fost puţin jenă de el că m-am speriat în halul ăsta, dar cât am mers tot mi-a mai fost frică de lup, până nu m-am ridicat pe la costişa râpei, până la prima şură; aici am scăpat de frică şi a mai apărut de undeva şi câinele nostru de curte Volciok. Cu Volciok mi-am revenit de tot şi m-am întors pentru ultima dată spre Marei, nu-i mai desluşeam clar faţa, dar simţeam că-mi zâmbeşte la fel de duios ca-nainte şi că dă din cap. I-am făcut un semn cu mâna, mi-a făcut şi el şi şi-a pornit calul.

 

— Di-di! Se auzi strigătul lui îndepărtat şi calul începu din nou să-şi tragă plugul.

 

Nu ştiu de ce, dar toate astea mi le-am amintit deodată, cu o uimitoare exactitate a detaliilor: M-am trezit brusc şi m-am aşezat pe prici şi ţin minte că pe buzele mele mai stăruia încă zâmbetul liniştit al amintirii. Şi-am mai continuat încă preţ de un minut să-mi amintesc.

 

Când m-am întors atunci acasă de la Marei, n-am povestit nimănui „aventura mea”…Şi ce aventură a fost asta? Curând l-am uitat pe Marei. Mai târziu, când îl mai întâlneam din când în când, nu vorbeam nimic cu el, nu numai despre lup, dar despre nimic altceva şi deodată acum douăzeci de ani, în Siberia, mi-am amintit de întâlnirea noastră de atunci atât de clar, până la cel mai mic detaliu. Întâmplarea a pătruns, deci, pe nesimţite în sufletul meu, a pătruns fără voia mea şi mi-am amintit-o deodată atunci când am avut nevoie de ea; mi-am amintit zâmbetul acela duios, patern, al unui iobag sărman, cum se închina, cum dădea din cap: „Şi zi aşa, te speriaşi, mititelule!” Şi mai ales degetul lui gros, murdar de pământ, cu care a atins încet şi cu o duioşie timidă buzele mele tremurânde. Evident, oricine ar fi dat curaj unui copil, aici însă, în această întâlnire singuratică s-a întâmplat parcă cu totul altceva; nici dacă aş fi fost propriul lui fiu n-ar fi putut să se uite la mine cu o privire mai luminată de dragoste şi cine-l obliga s-o facă? Era totuşi iobagul nostru, iar eu eram totuşi boiernaşul lui, nimeni n-ar fi aflat cum mi-a purtat de grijă şi nu l-ar fi răsplătit pentru asta. Îi plăceau oare aşa de mult copiii? Se întâmplă. A fost o întâlnire singuratică într-un câmp pustiu şi numai Dumnezeu, poate, a văzut de sus ce simţire adâncă şi luminată, ce tandreţe delicată, aproape feminină poate fi în inima unui ţăran iobag rus, ignorant până la sălbăticie, care pe atunci nici nu visa să fie liber. Spuneţi-mi, nu asta a avut în vedere Konstantin Aksakov când a vorbit despre înalta cultură a poporului nostru?

 

Şi când m-am dat jos atunci de pe prici, ţin minte că am simţit deodată că pot să mă uit altfel la aceşti nefericiţi, că brusc, printr-o minune, a dispărut orice ură şi mânie din inima mea. M-am dus, privind cu atenţie feţele pe care le întâlneam. Acest ţăran damnat, ras în cap, cu faţa stigmatizată, beat, care-şi urla cântecul său răguşit de beţiv, poate că e acelaşi Marei: cine ştie ce se ascunde în inima lui. În aceeaşi seară m-am mai întâlnit o dată cu M-ki. Nefericitul! El n-a avut nici un fel de amintiri despre nici un fel de Marei şi nici un fel de alt unghi de vedere asupra acestor oameni în afară de „Je hais ces brigands!” Ei, da, polonezii aceştia au suferit atunci mult mai mult decât noi!

 

 

(*) din Opere vol. 11, ed. Univers, 1974, traducere de Leonida Teodorescu.

 

Share/Save/Bookmark
  Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner