PolemiciKaramazov.ro: libertate, religie, economiehttp://karamazov.ro/index.php/polemici.feed2024-03-28T17:59:19ZJoomla! 1.5 - Open Source Content ManagementSchizofrenie colectivă2020-05-01T09:19:15Z2020-05-01T09:19:15Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/660-schizofrenie-colectiv.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/bosch.jpg" alt="bosch" style="float: right;" width="250" height="181" />Într-un text mai actual astăzi decât la vremea la care a fost scris, Lordul Bertrand Russell făcea următoarele observații: „Anaxagoras susținea că zăpada este neagră dar nimeni nu l-a crezut. Psihologii sociali ai viitorului vor exersa pe copiii din școli diverse metode pentru a le inculca nestrămutata convingere că zăpada este neagră. Se va ajunge rapid la următoarele concluzii: în primul rând, influența familiei este dăunătoare; în al doilea rând, nu se poate face mare lucru, dacă îndoctrinarea nu începe înainte de vârsta de 10 ani; în al treilea rând, versurile puse pe muzică și repetate sunt foarte eficiente; în al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie să fie văzută ca exprimând un gust morbid pentru excentricitate. Dar anticipez că viitorii oameni de știință vor pune la punct aceste recomandări și vor descoperi exact cât costă exact pe cap de copil să-i facă să creadă că zăpada este neagră și cât îi costă să-i facă să creadă că este gri închis.”</p>
<p>Ideea și exemplul folosit de Russell nu erau neapărat noi, fiind folosite și de Ignațiu de Loyola în Exercițiile sale, când vorbește despre obținerea unei obediențe perfecte: „Dacă Biserica a definit ceva ca fiind negru, dar care în ochii noștri ne apare ca fiind alb, pe cale de consecință noi trebuie să susținem că este negru.”</p>
<p>Toate textele distopice relevante pun accentul pe distrugerea simțului realității, pe șubrezirea completă a corespondenței dintre mintea umană și realitatea obiectivă, chestiune oarecum familiară pentru oricine a trăit o vreme sau mai mult într-un univers totalitar. Raportul dintre om și realitate nu se mai face decât intermediat de puterea statului, care îi definește exact individului ceea ce este albul, negru, îl anunță chiar și rezultatul celei mai elementare operații matematice. „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului.”, afirma Huxley în „Minunata Lume Nouă”. Într-un dialog din „1984” anchetatorul îi spune lui Winston Smith:</p>
<p>„Înveți greu, Winston”</p>
<p>„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>
<p>În ultimele aproape două luni am fost supuși (încă suntem) unui imens experiment în primul rând mental în care simțul realității ne este subminat programatic. Ni s-a spus pe toate canalele posibile să ne încredem doar în autorități și numai în oficiali, fiind considerați prea imberbi pentru a ne descurca de unii singuri. Orice altă sursă de informare, chiar și folosirea propriei logici sau exprimarea unor îndoieli mai mult sau mai puțin justificate au fost caterisite sub diverse formule sau pretexte. Contactul individului cu mediul înconjurător și cu semenii a fost amputat prin decret ceea a sporit alienarea și a clătinat și mai tare percepția asupra lumii. Nu ni s-a impus doar tăcerea în privința adevărului, ci am fost bombardați (încă suntem) cu un tir de informații contradictorii, disonante care ne-au alterat de la o zi la alta organele de percepție ale realului, pe lângă tot felul de imagini și informații catastrofale care să ne pustiască emoțional și să facă derizorie orice fel de proces rațional.</p>
<p>Așa am aflat de pildă că dictatura chineză este detestabilă, dar metodele dictatoriale chineze sunt lăudabile. Modelul suedez era până acum două zile de o inconștiență ucigașă, dar ieri OMS ne-a anunțat că aceasta este calea de urmat. Vladimir Putin reprezenta eminența cenușie din spatele oricărei nereușite occidentale, însă brusc procedurile sale de control orwellian al populației l-au făcut „frecventabil”. Până acum două luni, trebuia să ieși din casă dacă îți pasă, iar acum trebuie să stai în casă dacă vrei să salvezi vieți. Măștile erau periculoase dar în curând vor deveni un accesoriu indispensabil al oricărei ființe umane civilizate. Orice încălcare sau agresare a unui membru al unei minorități stârnea valuri de proteste și reclamații, dar astăzi aflăm că membrii unor comunități, cum este cea romă, sunt aplecați spre scandal. Ceea ce înainte era rasism manifest, a devenit dintr-odată bun simț. Membrii societății civile căutau să extindă indefinit aria drepturilor, dar aflăm acum că toate aceste drepturi, chiar și cele mai fundamentale, nu erau deloc importante și pot fi abrogate din pix. Economia era importantă („time is money”) și totul avea un cost, dar astăzi oprim la comandă economia și primim bani printați din elicopter. Socializarea, networkingul și comunitatea de la muncă trebuiau puse înaintea timpului petrecut acasă, însă acum trebuie să descoperim deliciile și minunile statului obligatoriu în familie, la domiciliu. De 1 mai toți comuniștii și socialiștii ieșeau pe străzile Occidentului și se luptau de zor cu neoliberalismul și capitalismul, dar acum stau acasă și recomandă tuturor să facă același lucru șamd.</p>
<p>Ce ar trebui să credem din toate acestea? Nimic. Nu pentru că unele sunt adevărate și altele false, ci pentru că reprezintă o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.</p>
<p>„Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/bosch.jpg" alt="bosch" style="float: right;" width="250" height="181" />Într-un text mai actual astăzi decât la vremea la care a fost scris, Lordul Bertrand Russell făcea următoarele observații: „Anaxagoras susținea că zăpada este neagră dar nimeni nu l-a crezut. Psihologii sociali ai viitorului vor exersa pe copiii din școli diverse metode pentru a le inculca nestrămutata convingere că zăpada este neagră. Se va ajunge rapid la următoarele concluzii: în primul rând, influența familiei este dăunătoare; în al doilea rând, nu se poate face mare lucru, dacă îndoctrinarea nu începe înainte de vârsta de 10 ani; în al treilea rând, versurile puse pe muzică și repetate sunt foarte eficiente; în al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie să fie văzută ca exprimând un gust morbid pentru excentricitate. Dar anticipez că viitorii oameni de știință vor pune la punct aceste recomandări și vor descoperi exact cât costă exact pe cap de copil să-i facă să creadă că zăpada este neagră și cât îi costă să-i facă să creadă că este gri închis.”</p>
<p>Ideea și exemplul folosit de Russell nu erau neapărat noi, fiind folosite și de Ignațiu de Loyola în Exercițiile sale, când vorbește despre obținerea unei obediențe perfecte: „Dacă Biserica a definit ceva ca fiind negru, dar care în ochii noștri ne apare ca fiind alb, pe cale de consecință noi trebuie să susținem că este negru.”</p>
<p>Toate textele distopice relevante pun accentul pe distrugerea simțului realității, pe șubrezirea completă a corespondenței dintre mintea umană și realitatea obiectivă, chestiune oarecum familiară pentru oricine a trăit o vreme sau mai mult într-un univers totalitar. Raportul dintre om și realitate nu se mai face decât intermediat de puterea statului, care îi definește exact individului ceea ce este albul, negru, îl anunță chiar și rezultatul celei mai elementare operații matematice. „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului.”, afirma Huxley în „Minunata Lume Nouă”. Într-un dialog din „1984” anchetatorul îi spune lui Winston Smith:</p>
<p>„Înveți greu, Winston”</p>
<p>„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>
<p>În ultimele aproape două luni am fost supuși (încă suntem) unui imens experiment în primul rând mental în care simțul realității ne este subminat programatic. Ni s-a spus pe toate canalele posibile să ne încredem doar în autorități și numai în oficiali, fiind considerați prea imberbi pentru a ne descurca de unii singuri. Orice altă sursă de informare, chiar și folosirea propriei logici sau exprimarea unor îndoieli mai mult sau mai puțin justificate au fost caterisite sub diverse formule sau pretexte. Contactul individului cu mediul înconjurător și cu semenii a fost amputat prin decret ceea a sporit alienarea și a clătinat și mai tare percepția asupra lumii. Nu ni s-a impus doar tăcerea în privința adevărului, ci am fost bombardați (încă suntem) cu un tir de informații contradictorii, disonante care ne-au alterat de la o zi la alta organele de percepție ale realului, pe lângă tot felul de imagini și informații catastrofale care să ne pustiască emoțional și să facă derizorie orice fel de proces rațional.</p>
<p>Așa am aflat de pildă că dictatura chineză este detestabilă, dar metodele dictatoriale chineze sunt lăudabile. Modelul suedez era până acum două zile de o inconștiență ucigașă, dar ieri OMS ne-a anunțat că aceasta este calea de urmat. Vladimir Putin reprezenta eminența cenușie din spatele oricărei nereușite occidentale, însă brusc procedurile sale de control orwellian al populației l-au făcut „frecventabil”. Până acum două luni, trebuia să ieși din casă dacă îți pasă, iar acum trebuie să stai în casă dacă vrei să salvezi vieți. Măștile erau periculoase dar în curând vor deveni un accesoriu indispensabil al oricărei ființe umane civilizate. Orice încălcare sau agresare a unui membru al unei minorități stârnea valuri de proteste și reclamații, dar astăzi aflăm că membrii unor comunități, cum este cea romă, sunt aplecați spre scandal. Ceea ce înainte era rasism manifest, a devenit dintr-odată bun simț. Membrii societății civile căutau să extindă indefinit aria drepturilor, dar aflăm acum că toate aceste drepturi, chiar și cele mai fundamentale, nu erau deloc importante și pot fi abrogate din pix. Economia era importantă („time is money”) și totul avea un cost, dar astăzi oprim la comandă economia și primim bani printați din elicopter. Socializarea, networkingul și comunitatea de la muncă trebuiau puse înaintea timpului petrecut acasă, însă acum trebuie să descoperim deliciile și minunile statului obligatoriu în familie, la domiciliu. De 1 mai toți comuniștii și socialiștii ieșeau pe străzile Occidentului și se luptau de zor cu neoliberalismul și capitalismul, dar acum stau acasă și recomandă tuturor să facă același lucru șamd.</p>
<p>Ce ar trebui să credem din toate acestea? Nimic. Nu pentru că unele sunt adevărate și altele false, ci pentru că reprezintă o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.</p>
<p>„Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>Tăcerea mieilor2020-03-31T09:28:39Z2020-03-31T09:28:39Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/654-tcerea-mieilor.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/gulag.jpg" alt="gulag" style="float: right;" width="250" height="144" />În timp ce scriu, milioane de ființe umane foarte civilizate monitorizează cuvinte și fapte, încercând să-și bage la închisoare semenii.</p>
<p>Acești oameni nu simt niciun fel de ură față de ceilalți, nici ceilalți față de ei. Ei nu „își fac decât datoria”, după cum se spune. Majoritatea dintre ei – nu am niciun dubiu – sunt oameni cumsecade, supuși legii, care nu s-ar gândi vreodată să comită vreo crimă în viața privată. Pe de altă parte, dacă vreunul dintre ei reușește să-l nenorocească pe altul cu vreo turnătorie bine plasată, el va dormi la fel după aceea. A slujit idealului său, cel care are puterea de a-l absolvi de rău.</p>
<p>Se spune că în situațiile de criză apar eroii. Așa o fi, dar în vremurile de acum apar mai ales turnătorii și dictatorii în miniatură, cei care resimt libertatea celorlalți ca pe un afront personal.</p>
<p>În opinia lui Orwell, dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă a avea dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu doresc să audă. În ultimele două sau trei săptămâni, libertatea înseamnă a spune oamenilor doar ceea ce vor să audă. Oricine încearcă să spună sau să facă altceva trebuie vânat ca un animal, intimidat ca un declasat, pedepsit ca un criminal.</p>
<p>Prima victimă și cea mai importantă a epidemiei de coronavirus a fost dezbaterea publică. Prima carantină a fost instituită pentru opiniile contrare. Primul, din câte știu, care a încălcat carantina a fost profesorul, doctorul și politicianul german Wolfgang Wodard. El a pus sub semnul întrebării întreaga isterie creată în jurul epidemiei de coronavirus declarând că măsurile luate creează panică și că există anumite conflicte de interese în rândul unor experți. Drept răsplată, Transparency International, o organizație care luptă, teoretic, împotriva corupției, a decis să-l suspende din boardul de directori. Motivul a fost nu opinia sa, ci locul în care a ales să și-o exprime, adică în „media radicală”. Vedeți dumneavoastră, în epoca stării de urgență și a mesajelor „informați-vă doar din surse oficiale”/„acesta este singurul mesaj pe care trebuie să-l trimiți mai departe”, nu contează doar ceea ce spui, ci și unde spui.</p>
<p>Chiar dacă ești un om de știință remarcabil, cu doctorate, burse de la John Hopkins University, profesor la Universitatea din Flensburg, etc, cum este cazul lui Wodard, toată această carieră și expertiză se spulberă în fața noii gândiri. Trebuie ori să taci, ori, și mai bine, să te încolonezi docil în brigăzile de activiști civici care luptă în „prima linie” a războiului.</p>
<p>La fel au stat lucrurile și în cazul unei alte cercetătoare de prestigiu, decorate de guvernul german, Dr. Karrin Molling, care, într-un interviu acordat unei publicații cu simpatii rusești, printre multe altele, contesta atât carantina, cât și isteria. Colac peste pupăză, savanta germană ridica în slăvi efectele benefice ale soarelui și aerului curat asupra sănătății. De aici s-a stârnit jihadul! Nici măcar una dintre afirmațiile făcute de Dr. Molling nu a fost supusă dezbaterii sau criticii. În schimb, fiecare om deschis la minte a tastat, într-un reflex pavlovian, două cuvinte care înlocuiau zeci de ani de cercetare și studii: „propaganda rusă!”. Dacă trecem peste scandalul logic elementar – nu discutăm opiniile, ci locul în care sunt exprimate –, ne putem delecta cu ironia situației, Rusia fiind unul dintre statele cu cele mai draconice, aberante și totalitare măsuri.</p>
<p>Dar în stare de urgență globală nu ne mai încurcăm de țesături logice. Vorba dramaturgului C.J. Hopkins, „e un război acolo, oameni buni”! Drept pentru care este în firea lucrurilor ca siteul postului public german, ZDF, să considere, din capul locului, „neștiințifice”afirmațiile Prof. Dr. Emerit Sucharit Bhakdi, fost director al Institutului de Microbiologie din Germania, unul dintre cei mai citați cercetători din istoria țării, cel care declara că măsurile luate de autorități reduc speranța de viață a milioane de oameni. Cel puțin în cazul acesta nu am avut, încă, ștampila rusească, ceea ce reprezintă un progres al discuției.</p>
<p>Mass-media nu își ocupă timpul doar cu linșajul contestatarilor cu doctorate în epidemiologie. Reporterii aleargă de dimineața până seara pentru a-i prinde, a-i filma și a-i interoga ad-hoc pe cei care se plimbă pe străzi. La o televiziune românească „de calitate”, un ziarist l-a întrebat sever pe un țăran care se ducea pe o miriște să ia niște buruieni pentru cal dacă „era chiar atât de urgent?!” În epoca războiului contra morții, dușmanul se află peste tot și fiecare reporter duce în desagă bastonul de inchizitor șef. Oamenii au fost catalogați ca „inconștienți” pentru că au ieșit să se plimbe prin parcuri, într-o zi liberă, când aveau încă voie să facă asta. Alți jurnaliști compilează de zor liste cu siteurile și publicațiile ce trebuiesc evitate deoarece pot fi surse de infecție cu idei necanonice.</p>
<p>În timpul acesta, autoritățile au pus la dispoziția cetățenilor cu spirit civic telefoane unde pot suna pentru a-și denunța vecinii care au ieșit a doua oară la alergat, pe cei care stau pe bancă, pe cei care s-au adunat ilegal, pe toți cei care nu respectă „distanțarea socială” șamd. „Cred că vecinul meu aleargă a doua oară, veniți să-l arestați”, a fost apelul unui britanic către poliție. Din câte aflăm, operatorii publici nu reușesc să fac față avalanșei de raportări. Să mai spună cineva că a dispărut solidaritatea și spiritul comunitar de pe planeta noastră!</p>
<p>Să nu credeți, însă, că nu mai există niciun fel de dezbatere publică serioasă. La noi în țară controversele se poartă în jurul dilemei dacă era mai bine să scoatem armata ieri sau azi, cu mitraliere sau fără, dacă cetățenii ar trebui arestați și amendați, sau dacă este suficientă o amendă cât salariul mediu pe un an... Doar prin confruntarea liberă a opiniilor putem merge înainte ca societate, așa că este de așteptat ca astfel de controverse să continue.</p>
<p>Nu trebuie cumva să disperăm. Autoritățile, vedetele și companiile private, nu neapărat doar cele care vând medicamente, ne asigură că vom câștiga și această bătălie. Pentru a nu avea probleme cu moralul ni se pun la megafoane chiar și primele trei strofe ale imnului de stat.</p>
<p>Pe un nivel mai serios, însă, cred că ar trebui să prețuim curajul tuturor celor care au decis să se ridice echilibrat și rațional împotriva acestei isterii și a măsurilor luate. În „Ciuma”, Camus scrie că singura cale prin care ne putem lupta cu boala este onestitatea. La începutul pandemiei de isterie, în urmă cu aproape o lună, era imposibil să găsești o voce critică. Între timp, oameni de știință, jurnaliști, scriitori (nu foarte mulți, ceea ce spune cam totul despre intelectualul modern și lupta sa pentru libertatea de exprimare), economiști au început să vorbească. Bineînțeles că nu este rezonabil să ne așteptăm la vreo schimbare fundamentală. Dar pentru toți acei oameni simpli, care se simt striviți de malaxorul conformismului #staiacasășisalveazăvieți există ceva liniștitor. Nu sunt singuri. Ca orice erou dintr-un roman distopic, se bucură când descoperă pe un altul care vede în toată această reacție exagerată ceva care aduce mai degrabă cu „stat polițienesc”, pentru a folosi sintagma Lordului Sumpton, fostul președinte al Curții Supreme din Marea Britanice.</p>
<p> </p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/gulag.jpg" alt="gulag" style="float: right;" width="250" height="144" />În timp ce scriu, milioane de ființe umane foarte civilizate monitorizează cuvinte și fapte, încercând să-și bage la închisoare semenii.</p>
<p>Acești oameni nu simt niciun fel de ură față de ceilalți, nici ceilalți față de ei. Ei nu „își fac decât datoria”, după cum se spune. Majoritatea dintre ei – nu am niciun dubiu – sunt oameni cumsecade, supuși legii, care nu s-ar gândi vreodată să comită vreo crimă în viața privată. Pe de altă parte, dacă vreunul dintre ei reușește să-l nenorocească pe altul cu vreo turnătorie bine plasată, el va dormi la fel după aceea. A slujit idealului său, cel care are puterea de a-l absolvi de rău.</p>
<p>Se spune că în situațiile de criză apar eroii. Așa o fi, dar în vremurile de acum apar mai ales turnătorii și dictatorii în miniatură, cei care resimt libertatea celorlalți ca pe un afront personal.</p>
<p>În opinia lui Orwell, dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă a avea dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu doresc să audă. În ultimele două sau trei săptămâni, libertatea înseamnă a spune oamenilor doar ceea ce vor să audă. Oricine încearcă să spună sau să facă altceva trebuie vânat ca un animal, intimidat ca un declasat, pedepsit ca un criminal.</p>
<p>Prima victimă și cea mai importantă a epidemiei de coronavirus a fost dezbaterea publică. Prima carantină a fost instituită pentru opiniile contrare. Primul, din câte știu, care a încălcat carantina a fost profesorul, doctorul și politicianul german Wolfgang Wodard. El a pus sub semnul întrebării întreaga isterie creată în jurul epidemiei de coronavirus declarând că măsurile luate creează panică și că există anumite conflicte de interese în rândul unor experți. Drept răsplată, Transparency International, o organizație care luptă, teoretic, împotriva corupției, a decis să-l suspende din boardul de directori. Motivul a fost nu opinia sa, ci locul în care a ales să și-o exprime, adică în „media radicală”. Vedeți dumneavoastră, în epoca stării de urgență și a mesajelor „informați-vă doar din surse oficiale”/„acesta este singurul mesaj pe care trebuie să-l trimiți mai departe”, nu contează doar ceea ce spui, ci și unde spui.</p>
<p>Chiar dacă ești un om de știință remarcabil, cu doctorate, burse de la John Hopkins University, profesor la Universitatea din Flensburg, etc, cum este cazul lui Wodard, toată această carieră și expertiză se spulberă în fața noii gândiri. Trebuie ori să taci, ori, și mai bine, să te încolonezi docil în brigăzile de activiști civici care luptă în „prima linie” a războiului.</p>
<p>La fel au stat lucrurile și în cazul unei alte cercetătoare de prestigiu, decorate de guvernul german, Dr. Karrin Molling, care, într-un interviu acordat unei publicații cu simpatii rusești, printre multe altele, contesta atât carantina, cât și isteria. Colac peste pupăză, savanta germană ridica în slăvi efectele benefice ale soarelui și aerului curat asupra sănătății. De aici s-a stârnit jihadul! Nici măcar una dintre afirmațiile făcute de Dr. Molling nu a fost supusă dezbaterii sau criticii. În schimb, fiecare om deschis la minte a tastat, într-un reflex pavlovian, două cuvinte care înlocuiau zeci de ani de cercetare și studii: „propaganda rusă!”. Dacă trecem peste scandalul logic elementar – nu discutăm opiniile, ci locul în care sunt exprimate –, ne putem delecta cu ironia situației, Rusia fiind unul dintre statele cu cele mai draconice, aberante și totalitare măsuri.</p>
<p>Dar în stare de urgență globală nu ne mai încurcăm de țesături logice. Vorba dramaturgului C.J. Hopkins, „e un război acolo, oameni buni”! Drept pentru care este în firea lucrurilor ca siteul postului public german, ZDF, să considere, din capul locului, „neștiințifice”afirmațiile Prof. Dr. Emerit Sucharit Bhakdi, fost director al Institutului de Microbiologie din Germania, unul dintre cei mai citați cercetători din istoria țării, cel care declara că măsurile luate de autorități reduc speranța de viață a milioane de oameni. Cel puțin în cazul acesta nu am avut, încă, ștampila rusească, ceea ce reprezintă un progres al discuției.</p>
<p>Mass-media nu își ocupă timpul doar cu linșajul contestatarilor cu doctorate în epidemiologie. Reporterii aleargă de dimineața până seara pentru a-i prinde, a-i filma și a-i interoga ad-hoc pe cei care se plimbă pe străzi. La o televiziune românească „de calitate”, un ziarist l-a întrebat sever pe un țăran care se ducea pe o miriște să ia niște buruieni pentru cal dacă „era chiar atât de urgent?!” În epoca războiului contra morții, dușmanul se află peste tot și fiecare reporter duce în desagă bastonul de inchizitor șef. Oamenii au fost catalogați ca „inconștienți” pentru că au ieșit să se plimbe prin parcuri, într-o zi liberă, când aveau încă voie să facă asta. Alți jurnaliști compilează de zor liste cu siteurile și publicațiile ce trebuiesc evitate deoarece pot fi surse de infecție cu idei necanonice.</p>
<p>În timpul acesta, autoritățile au pus la dispoziția cetățenilor cu spirit civic telefoane unde pot suna pentru a-și denunța vecinii care au ieșit a doua oară la alergat, pe cei care stau pe bancă, pe cei care s-au adunat ilegal, pe toți cei care nu respectă „distanțarea socială” șamd. „Cred că vecinul meu aleargă a doua oară, veniți să-l arestați”, a fost apelul unui britanic către poliție. Din câte aflăm, operatorii publici nu reușesc să fac față avalanșei de raportări. Să mai spună cineva că a dispărut solidaritatea și spiritul comunitar de pe planeta noastră!</p>
<p>Să nu credeți, însă, că nu mai există niciun fel de dezbatere publică serioasă. La noi în țară controversele se poartă în jurul dilemei dacă era mai bine să scoatem armata ieri sau azi, cu mitraliere sau fără, dacă cetățenii ar trebui arestați și amendați, sau dacă este suficientă o amendă cât salariul mediu pe un an... Doar prin confruntarea liberă a opiniilor putem merge înainte ca societate, așa că este de așteptat ca astfel de controverse să continue.</p>
<p>Nu trebuie cumva să disperăm. Autoritățile, vedetele și companiile private, nu neapărat doar cele care vând medicamente, ne asigură că vom câștiga și această bătălie. Pentru a nu avea probleme cu moralul ni se pun la megafoane chiar și primele trei strofe ale imnului de stat.</p>
<p>Pe un nivel mai serios, însă, cred că ar trebui să prețuim curajul tuturor celor care au decis să se ridice echilibrat și rațional împotriva acestei isterii și a măsurilor luate. În „Ciuma”, Camus scrie că singura cale prin care ne putem lupta cu boala este onestitatea. La începutul pandemiei de isterie, în urmă cu aproape o lună, era imposibil să găsești o voce critică. Între timp, oameni de știință, jurnaliști, scriitori (nu foarte mulți, ceea ce spune cam totul despre intelectualul modern și lupta sa pentru libertatea de exprimare), economiști au început să vorbească. Bineînțeles că nu este rezonabil să ne așteptăm la vreo schimbare fundamentală. Dar pentru toți acei oameni simpli, care se simt striviți de malaxorul conformismului #staiacasășisalveazăvieți există ceva liniștitor. Nu sunt singuri. Ca orice erou dintr-un roman distopic, se bucură când descoperă pe un altul care vede în toată această reacție exagerată ceva care aduce mai degrabă cu „stat polițienesc”, pentru a folosi sintagma Lordului Sumpton, fostul președinte al Curții Supreme din Marea Britanice.</p>
<p> </p>
<p> </p>Nici libertate, nici siguranță2020-03-25T10:16:49Z2020-03-25T10:16:49Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/653-nici-libertate-nici-siguran.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/maxresdefault.jpg" alt="maxresdefault" style="float: right;" width="250" height="141" /></p>
<p>Nu știm exact cum se vor sfârși toate acestea, dar știm cu siguranță că mitul democrației liberale s-a făcut țăndări în doar câteva săptămâni. Prin acest mit am în vedere ideea că democrația liberală, cu panoplia sa aiuritoare de drepturi și libertăți inalienabile, de care cetățenii se bucură în fiecare zi, este regimul pentru care oamenii sunt dispuși să sacrifice tot ceea ce au mai scump(„dați-mi libertate sau dați-mi moarte”), fiind, în opinia lor, opțiunea politică supremă.</p>
<p>Bineînțeles că nu sunt atât de naiv încât să cred că toți oamenii, sau măcar o mare parte dintre ei, în fine, chiar și o proporție relevantă, să fie apți să riște mult pentru libertate, despre care Nicu Steihnard spunea că este „curajul în fața morții”. Dar e oarecum stupefiant cum, în doar câteva zile, s-a așezat, nu o tăcere asurzitoare, ci un vuiet vehement, un țipăt colectiv isteric, care cere în genunchi și imploră cu lacrimi disperate în ochi instaurarea dictaturii și suspendarea acelor libertăți pe care teoriile politice din ultimii 200 de ani le vedeau a fi parte fundamentală din biologia omului modern.</p>
<p>Un gânditor libertarian foarte respectabil vorbea, nu cu foarte mult timp în urmă, de pasiunea pentru dreptate ca izvor neîntrerupt al unui angajament pentru libertate. Însă oamenii au dovedit mai degrabă că au o pasiune pentru hârtie igienică, care valorează indubitabil mult mai mult decât constituțiile și cartele fundamentale ale drepturilor omului.</p>
<p>Libertatea a fost apărată public întotdeauna de o mână redusă de oameni, iar din punct de vedere istoric și filosofic ea a fost inextricabil legată, în perioada clasică, de un „pachet” mai amplu de virtuți. Chiar și Părinții Fondatori ai Statelor Unite accentuau această legătură, care nu poate fi niciodată accentuată îndeajuns, dar care, cu toate acestea, a fost uitată – doar pentru a fi apoi reinterpretată exact invers, în sensul în care doar un popor de vicioși poate fi liber. „Nu există niciun fel de virtute printre noi? Dacă nu mai există, atunci suntem într-o situație disperată. Nicio formă de control teoretic, nicio formă de guvernământ nu ne va da siguranță. A presupune că vreo formă de guvernământ ne va furniza libertatea sau fericirea, în absența virtuților din popor, este o himeră”, scria James Maddison.</p>
<p>Dacă privim libertatea prin această dinamică a patimilor/virtuților nu ar mai trebui să fim deloc surprinși de nevrozele dictatoriale ale oamenilor. După cum a intuit Dostoievski, în povestea Marelui Inchizitor, oamenii nu vor libertate, ci pâine și siguranță (și hârtie igienică).</p>
<p>La prima vedere, societatea modernă pare un mecanism perfect, care funcționează cu o precizie aiuritoare pentru a le da membrilor săi tot ceea ce își doresc. Este societatea care nu trăiește din virtuți, ci are nevoie doar de un set bine pus la punct de reguli și practici, gândite de experți, pe care chiar și diavolii sunt constrânși să le respecte, după cum visa cândva Kant. În realitate, pare mai degrabă că această formă de comunitate a trăit mai mult din capitalul de virtute acumulat de-a lungul epocilor decât din istețimea și performanța procedurilor; iar în ultimele zile și-a dat obștescul sfârșit.</p>
<p>Din punct de vedere teoretic, abundă instituțiile și organizațiile care veghează ca drepturile și libertățile oamenilor să nu fie, nu călcate în picioare, dar nici măcar atinse. În teorie...pentru că în practică avem de-a face cu un carnaval al dictatorilor de mucava.</p>
<p>Să luăm, de pildă, presa, „a patra putere în stat”, „câinele de pază al democrației” etc. Media ar trebui să critice guvernul pentru excesele autoritariste, să avertizeze că există un pericol iminent de abuzuri și încălcări ale drepturilor (care oricum au fost suspendate, pur și simplu, prin decret), să verifice până în pânzele albe afirmațiile alarmiste și incendiare, să se întrebe dacă nu există cumva și alte măsuri mai respirabile care puteau fi luate. Ceva, orice în direcția asta. Media critică, într-adevăr, statul, însă doar pentru că nu este îndeajuns de dictatorial, insuficient de paternalist și „curajos” încât să-i ia pe oameni de guler și să-i bage în case sau în spitale cu forța, să-i ștanțeze cu brățări electrice pe „inconștienții” și „criminalii” care au ieșit la plimbare și iarbă verde într-o zi caldă de primăvară.</p>
<p>De asemenea, criza isteriilor a mai relevat ceva foarte important și anume că așa zisele falii din societatea românească, tabere sociale și culturale adverse au în fond opinii fundamentale absolut identice și subscriu la aceleași presupoziții politice. Este o monotonie înfiorătoare, specifică oricărei țări totalitare. Doar acolo poți asculta aceleași refrene și lozinci, recitate în limbă de lemn cu emfaza unui șef de detașament. Va trebui să căutați cu lupa jurnaliști care să ridice măcar un semn de îndoială în privința măsurilor luate, iar excepții ca Adrian Pătrușcă (îmi cer scuze dacă mai sunt și alții) nu fac decât să confirme regula. După cum afirma un eseist britanic, actuala criză a ucis, în primul rând, dezbaterea publică.</p>
<p>În altă ordine de idei, când se suspendă drepturile și se intră în logica totalitară, ong-urile preferă să-și îndrepte atenția spre peisaje mai neutre, să nu aplaude chiar zgomotos guvernul, dar nici, ferească sfântul!, să critice eforturile monumentale de combatere a crizei. Conștiința civică primează, așa că până la noi comandamente și instrucțiuni din partea cartierului general, în direcția unei mai bune integrări și cooperări la nivel global („problemele globale necesită soluții globale”), rămâne un timp de așteptare.</p>
<p>În fine, nu ar trebui uitați, din galeria apărătorilor libertății, oamenii simpli, indiferent de vârstă. Ieri, la o coadă la magazin, doi cetățeni din generația care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în comunism erau nemulțumiți că măsurile nu au fost mai drastice pentru că „se plimbă toți țiganii nestingheriți”. În magazin, vânzătoarea, o femeie în floarea vârstei, era nemulțumită că mai toți clienții stau și cască gura la rafturi în loc să aibă un timp limitat, de 10 minute, pentru a-și face cumpărăturile și a pleca. Pe rețelele sociale, acolo unde se desfășoară tinerii frumoși și liberi, generația vaccinată la comunism, nonconformiștii „#stauacasa” iar ceilalți, câți vor fi, în cazul în care au curajul de a rosti vreo îndoială minimă, sunt urmăriți, stigmatizați și denunțați la poliția gândirii, care poartă numele rețelei sociale și care poate suspenda contul cuiva într-o clipă.</p>
<p>O generație scăldată și moleșită de confortul consumerismului și libertinismului nu poate da alt răspuns decât dictatorial în fața unei crize, fie ea reală sau confecționată. Pentru oamenii din ziua de astăzi pur și simplu nu există gândul că sunt lucruri mult mai importante decât viața. C.S. Lewis a surprins admirabil această idee într-un fragment mai actual ca nicicând: „Supraviețuirea Omului pe acest Pământ, mai mult decât cea a propriei națiuni, culturi sau clase, nu are rost dacă nu este obținută prin mijloace onorabile și indulgente (...) Nimic nu va distruge o specie sau un popor decât hotărârea de a supraviețui cu orice preț. Cei cărora le pasă de ceva mai mult decât de civilizație sunt singurii oameni prin care cel mai probabil va supraviețui civilizația. Cei care doresc Raiul cel mai mult sunt aceia care au slujit Pământul cel mai bine.”</p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/maxresdefault.jpg" alt="maxresdefault" style="float: right;" width="250" height="141" /></p>
<p>Nu știm exact cum se vor sfârși toate acestea, dar știm cu siguranță că mitul democrației liberale s-a făcut țăndări în doar câteva săptămâni. Prin acest mit am în vedere ideea că democrația liberală, cu panoplia sa aiuritoare de drepturi și libertăți inalienabile, de care cetățenii se bucură în fiecare zi, este regimul pentru care oamenii sunt dispuși să sacrifice tot ceea ce au mai scump(„dați-mi libertate sau dați-mi moarte”), fiind, în opinia lor, opțiunea politică supremă.</p>
<p>Bineînțeles că nu sunt atât de naiv încât să cred că toți oamenii, sau măcar o mare parte dintre ei, în fine, chiar și o proporție relevantă, să fie apți să riște mult pentru libertate, despre care Nicu Steihnard spunea că este „curajul în fața morții”. Dar e oarecum stupefiant cum, în doar câteva zile, s-a așezat, nu o tăcere asurzitoare, ci un vuiet vehement, un țipăt colectiv isteric, care cere în genunchi și imploră cu lacrimi disperate în ochi instaurarea dictaturii și suspendarea acelor libertăți pe care teoriile politice din ultimii 200 de ani le vedeau a fi parte fundamentală din biologia omului modern.</p>
<p>Un gânditor libertarian foarte respectabil vorbea, nu cu foarte mult timp în urmă, de pasiunea pentru dreptate ca izvor neîntrerupt al unui angajament pentru libertate. Însă oamenii au dovedit mai degrabă că au o pasiune pentru hârtie igienică, care valorează indubitabil mult mai mult decât constituțiile și cartele fundamentale ale drepturilor omului.</p>
<p>Libertatea a fost apărată public întotdeauna de o mână redusă de oameni, iar din punct de vedere istoric și filosofic ea a fost inextricabil legată, în perioada clasică, de un „pachet” mai amplu de virtuți. Chiar și Părinții Fondatori ai Statelor Unite accentuau această legătură, care nu poate fi niciodată accentuată îndeajuns, dar care, cu toate acestea, a fost uitată – doar pentru a fi apoi reinterpretată exact invers, în sensul în care doar un popor de vicioși poate fi liber. „Nu există niciun fel de virtute printre noi? Dacă nu mai există, atunci suntem într-o situație disperată. Nicio formă de control teoretic, nicio formă de guvernământ nu ne va da siguranță. A presupune că vreo formă de guvernământ ne va furniza libertatea sau fericirea, în absența virtuților din popor, este o himeră”, scria James Maddison.</p>
<p>Dacă privim libertatea prin această dinamică a patimilor/virtuților nu ar mai trebui să fim deloc surprinși de nevrozele dictatoriale ale oamenilor. După cum a intuit Dostoievski, în povestea Marelui Inchizitor, oamenii nu vor libertate, ci pâine și siguranță (și hârtie igienică).</p>
<p>La prima vedere, societatea modernă pare un mecanism perfect, care funcționează cu o precizie aiuritoare pentru a le da membrilor săi tot ceea ce își doresc. Este societatea care nu trăiește din virtuți, ci are nevoie doar de un set bine pus la punct de reguli și practici, gândite de experți, pe care chiar și diavolii sunt constrânși să le respecte, după cum visa cândva Kant. În realitate, pare mai degrabă că această formă de comunitate a trăit mai mult din capitalul de virtute acumulat de-a lungul epocilor decât din istețimea și performanța procedurilor; iar în ultimele zile și-a dat obștescul sfârșit.</p>
<p>Din punct de vedere teoretic, abundă instituțiile și organizațiile care veghează ca drepturile și libertățile oamenilor să nu fie, nu călcate în picioare, dar nici măcar atinse. În teorie...pentru că în practică avem de-a face cu un carnaval al dictatorilor de mucava.</p>
<p>Să luăm, de pildă, presa, „a patra putere în stat”, „câinele de pază al democrației” etc. Media ar trebui să critice guvernul pentru excesele autoritariste, să avertizeze că există un pericol iminent de abuzuri și încălcări ale drepturilor (care oricum au fost suspendate, pur și simplu, prin decret), să verifice până în pânzele albe afirmațiile alarmiste și incendiare, să se întrebe dacă nu există cumva și alte măsuri mai respirabile care puteau fi luate. Ceva, orice în direcția asta. Media critică, într-adevăr, statul, însă doar pentru că nu este îndeajuns de dictatorial, insuficient de paternalist și „curajos” încât să-i ia pe oameni de guler și să-i bage în case sau în spitale cu forța, să-i ștanțeze cu brățări electrice pe „inconștienții” și „criminalii” care au ieșit la plimbare și iarbă verde într-o zi caldă de primăvară.</p>
<p>De asemenea, criza isteriilor a mai relevat ceva foarte important și anume că așa zisele falii din societatea românească, tabere sociale și culturale adverse au în fond opinii fundamentale absolut identice și subscriu la aceleași presupoziții politice. Este o monotonie înfiorătoare, specifică oricărei țări totalitare. Doar acolo poți asculta aceleași refrene și lozinci, recitate în limbă de lemn cu emfaza unui șef de detașament. Va trebui să căutați cu lupa jurnaliști care să ridice măcar un semn de îndoială în privința măsurilor luate, iar excepții ca Adrian Pătrușcă (îmi cer scuze dacă mai sunt și alții) nu fac decât să confirme regula. După cum afirma un eseist britanic, actuala criză a ucis, în primul rând, dezbaterea publică.</p>
<p>În altă ordine de idei, când se suspendă drepturile și se intră în logica totalitară, ong-urile preferă să-și îndrepte atenția spre peisaje mai neutre, să nu aplaude chiar zgomotos guvernul, dar nici, ferească sfântul!, să critice eforturile monumentale de combatere a crizei. Conștiința civică primează, așa că până la noi comandamente și instrucțiuni din partea cartierului general, în direcția unei mai bune integrări și cooperări la nivel global („problemele globale necesită soluții globale”), rămâne un timp de așteptare.</p>
<p>În fine, nu ar trebui uitați, din galeria apărătorilor libertății, oamenii simpli, indiferent de vârstă. Ieri, la o coadă la magazin, doi cetățeni din generația care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în comunism erau nemulțumiți că măsurile nu au fost mai drastice pentru că „se plimbă toți țiganii nestingheriți”. În magazin, vânzătoarea, o femeie în floarea vârstei, era nemulțumită că mai toți clienții stau și cască gura la rafturi în loc să aibă un timp limitat, de 10 minute, pentru a-și face cumpărăturile și a pleca. Pe rețelele sociale, acolo unde se desfășoară tinerii frumoși și liberi, generația vaccinată la comunism, nonconformiștii „#stauacasa” iar ceilalți, câți vor fi, în cazul în care au curajul de a rosti vreo îndoială minimă, sunt urmăriți, stigmatizați și denunțați la poliția gândirii, care poartă numele rețelei sociale și care poate suspenda contul cuiva într-o clipă.</p>
<p>O generație scăldată și moleșită de confortul consumerismului și libertinismului nu poate da alt răspuns decât dictatorial în fața unei crize, fie ea reală sau confecționată. Pentru oamenii din ziua de astăzi pur și simplu nu există gândul că sunt lucruri mult mai importante decât viața. C.S. Lewis a surprins admirabil această idee într-un fragment mai actual ca nicicând: „Supraviețuirea Omului pe acest Pământ, mai mult decât cea a propriei națiuni, culturi sau clase, nu are rost dacă nu este obținută prin mijloace onorabile și indulgente (...) Nimic nu va distruge o specie sau un popor decât hotărârea de a supraviețui cu orice preț. Cei cărora le pasă de ceva mai mult decât de civilizație sunt singurii oameni prin care cel mai probabil va supraviețui civilizația. Cei care doresc Raiul cel mai mult sunt aceia care au slujit Pământul cel mai bine.”</p>
<p> </p>Supermarketul gol2020-02-27T10:23:06Z2020-02-27T10:23:06Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/652-supermarketul-gol.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/arcimboldo.jpg" alt="arcimboldo" style="float: right;" width="250" height="355" />Nu sunt puțini gânditorii care au asemănat viața modernă cu un supermarket și e greu să nu le dai cel puțin parțial dreptate. O viață construită din alegeri manipulate discret sau nu foarte discret între lucruri identice sau similare care diferă doar prin ambalaj sau preț. Oameni indiferenți care cumpără fără să aibă nevoie cu adevărat de ceea ce cumpără și pentru care supermarketul reprezintă mai degrabă o distracție (în sens escapist) decât o satisfacere a unei pofte vitale. În aparență o varietate inimaginabilă de produse dar care în fond provin de la două sau cel mult trei mari companii, în al căror acționariat de regulă se găsesc aceleași fonduri de investiții fără identitate vizibilă, după cum în produse se găsesc cam aceleași elemente chimice despre care nu se știe nimic bun. (Chiar și dacă ar exista, însă, o diversitate comercială reală – în realitate cu foarte puțin efort nu este greu să găsești, chiar și în magazinele mari, calitate mai bună – aproape sigur ea ar trece neobservată.)</p>
<p>În principal, alegerile din magazin ca și cele din viața mai serioasă se fac în funcție doar de ambalaj și de cunoștințele inculcate de dinainte. După cum remarca un părinte athonit „un bărbat se îndrăgostește azi de o femeie pentru felul în care și-a aranjat sprâncenele.” La fel, oamenii cumpără după felul în care au fost create grafica și culorile pachetului, în spatele cărora se găsesc cercetări de piață, oameni de publicitate și mulți alți ingineri sociali care confecționează dorințe.</p>
<p>În același timp, alegerile din supermarket sunt lipsite de implicații fundamentale. Ele, ca și restul deciziilor pe care le luăm, nu ne hotărăsc în niciun fel destinul sau cel puțin așa credem, deși într-alt sens le considerăm definitorii pentru cine suntem. Dacă am cumpărat astăzi ceva ce nu ne trebuie îl putem arunca foarte bine la coșul de gunoi sau îl putem lăsa să se strice într-un ungher al frigiderului sau al debaralei. Nu avem niciun fel de mustrare mai severă de conștiință oricât s-ar strădui tot felul de organizații ecologice să ne avertizeze despre foametea din Africa, epuizarea resurselor și degradarea planetei. De asemenea, o alegere greșită, presupunând că există așa ceva și nu reprezintă doar o parte din experiența de viață care nu trebuie în niciun fel regretată, poate fi îndreptată mâine printr-o vizită la același magazin sau la altul identic. Pur și simplu nu contează. Un cărucior plin cu produse culese alandala, cu siguranță mai mult din reflex decât din nevoie, conține inevitabil și lucruri foarte perisabile care vor sfârși la gunoi. Una din imaginile standard din orice supermarket o reprezintă oamenii care împing un cărucior bântuind fără direcție printre rafturi de produse, fără a căuta ceva anume și fără vreo speranță că și-ar putea umple golul.</p>
<p>Potrivit lui Ava Dorotei, un monah din Gaza secolului al VI-lea, care nu a anticipat avansul comerțului modern dar căruia îi era la îndemână să anticipeze avansul patimilor, trebuie să ne păzim conștiința prin ceea ce facem nu doar față de Dumnezeu și aproape, ci și față de lucruri. „Păzirea conștiinței față de lucruri stă în a nu se folosi cineva rău de un lucru, în a nu strica vreun lucru sau a-l arunca ci chiar de vede vreunul aruncat să nu treacă cu vederea fie el cât de neînsemnat, ci să-l adune și să-l pună la locul lui”, scria pustnicul.</p>
<p>Caracterul efemer al lucrurilor, schimbarea lor repetată nu are consecințe neapărat asupra mediului luat în mare cât asupra individului și a felului în care trăiește. O lume individuală în care lucrurile se schimbă de la o săptămâna la alta, uneori de la o zi la alta, ratează orice identitate și personalitate posibilă. Îmi aduc aminte că după moartea bunicii mele, când m-am dus în casa în care a trăit, fiecare lucru din acel loc purta amprenta ei iar pentru mine însemnau amintiri de-o viață pentru că erau obiecte ce nu se schimbaseră cel puțin din copilăria mea și pe care le asociam nu doar cu bunica mea ci cu însăși trecutul meu și al ei. Cele mai multe dintre ele nici măcar nu erau obiecte esențiale sau extraordinar de valoroase pe alt plan decât cel sentimental: un tirbușon, ceșcuțe de cafea, o față de masă, ștergare de bucătărie, tigăi și oale, fără să mai vorbesc de haine. Astăzi, genul acesta de produse are o viață foarte scurtă și nu prinde niciun fel de rădăcini într-o casă. De obicei sunt înlocuite după un ciclu de viață deloc îndelungat sau, cel mai adesea, din cauza capriciilor modei. Totul curge și se schimbă...</p>
<p>Bineînțeles că soluția pentru neajunsurile supermarketurilor nu o reprezintă întoarcerea la comerțul socialist, care conține toate viciile celui capitalist și nimic din virtuțile sale. În fapt, magazinele moderne nu fac altceva decât să dea chip și să mărească golul omului modern, fiind o oglindă fidelă a vieții contemporane.</p>
<p>Mai există însă o altă trăsătură neliniștitoare a supermarketurilor: impresia lor de abundență sigură, de stabilitate, de izvor neîntrerupt al bunăstării. Pe de o parte, oamenii evadează acolo pentru a-și calma neliniștile și a se asigura că totul este bine. E ca o doză de zahăr care te face să te simți bine cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Pe de altă parte, foarte puțini sunt cei care au în vedere cât de fragilă este toată această abundență, cât de instabilă și nesigură, și nu neapărat raportată la drama existenței umane, ci prin însăși fluxul de producție și stilul de viață modern, influențat de cele mai absurde și ridicole știri. Este suficientă un mic accident sau o singură panică confecționată pentru a da peste cap întreaga distribuție și aprovizionare a iluziilor moderne. Ce se întâmplă în magazine în aceste zile demonstrează din plin cât de șubredă este în fond toată viața omului modern, cât de speriat și slab se găsește într-o lume străină și rece pe care o idolatrizează bovin. Viața rareori a fost altfel decât fragilă dar spre deosebire de timpurile noastre, oamenii aveau atât conștiința acestei fragilități – „în viață avem multe de tras și puține motive de bucurie” afirmă, în Rasselas, Dr. Johnson – și își puneau speranțele în cu totul altă parte decât în instituțiile eficiente ale modernității. Toate astea îi făceau pe oameni să aibă o anumită detașare, sobrietate și eleganță în fața unor crize reale. Individul modern nu are în schimb decât o „mândrie fatală”.</p>
<p> </p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/arcimboldo.jpg" alt="arcimboldo" style="float: right;" width="250" height="355" />Nu sunt puțini gânditorii care au asemănat viața modernă cu un supermarket și e greu să nu le dai cel puțin parțial dreptate. O viață construită din alegeri manipulate discret sau nu foarte discret între lucruri identice sau similare care diferă doar prin ambalaj sau preț. Oameni indiferenți care cumpără fără să aibă nevoie cu adevărat de ceea ce cumpără și pentru care supermarketul reprezintă mai degrabă o distracție (în sens escapist) decât o satisfacere a unei pofte vitale. În aparență o varietate inimaginabilă de produse dar care în fond provin de la două sau cel mult trei mari companii, în al căror acționariat de regulă se găsesc aceleași fonduri de investiții fără identitate vizibilă, după cum în produse se găsesc cam aceleași elemente chimice despre care nu se știe nimic bun. (Chiar și dacă ar exista, însă, o diversitate comercială reală – în realitate cu foarte puțin efort nu este greu să găsești, chiar și în magazinele mari, calitate mai bună – aproape sigur ea ar trece neobservată.)</p>
<p>În principal, alegerile din magazin ca și cele din viața mai serioasă se fac în funcție doar de ambalaj și de cunoștințele inculcate de dinainte. După cum remarca un părinte athonit „un bărbat se îndrăgostește azi de o femeie pentru felul în care și-a aranjat sprâncenele.” La fel, oamenii cumpără după felul în care au fost create grafica și culorile pachetului, în spatele cărora se găsesc cercetări de piață, oameni de publicitate și mulți alți ingineri sociali care confecționează dorințe.</p>
<p>În același timp, alegerile din supermarket sunt lipsite de implicații fundamentale. Ele, ca și restul deciziilor pe care le luăm, nu ne hotărăsc în niciun fel destinul sau cel puțin așa credem, deși într-alt sens le considerăm definitorii pentru cine suntem. Dacă am cumpărat astăzi ceva ce nu ne trebuie îl putem arunca foarte bine la coșul de gunoi sau îl putem lăsa să se strice într-un ungher al frigiderului sau al debaralei. Nu avem niciun fel de mustrare mai severă de conștiință oricât s-ar strădui tot felul de organizații ecologice să ne avertizeze despre foametea din Africa, epuizarea resurselor și degradarea planetei. De asemenea, o alegere greșită, presupunând că există așa ceva și nu reprezintă doar o parte din experiența de viață care nu trebuie în niciun fel regretată, poate fi îndreptată mâine printr-o vizită la același magazin sau la altul identic. Pur și simplu nu contează. Un cărucior plin cu produse culese alandala, cu siguranță mai mult din reflex decât din nevoie, conține inevitabil și lucruri foarte perisabile care vor sfârși la gunoi. Una din imaginile standard din orice supermarket o reprezintă oamenii care împing un cărucior bântuind fără direcție printre rafturi de produse, fără a căuta ceva anume și fără vreo speranță că și-ar putea umple golul.</p>
<p>Potrivit lui Ava Dorotei, un monah din Gaza secolului al VI-lea, care nu a anticipat avansul comerțului modern dar căruia îi era la îndemână să anticipeze avansul patimilor, trebuie să ne păzim conștiința prin ceea ce facem nu doar față de Dumnezeu și aproape, ci și față de lucruri. „Păzirea conștiinței față de lucruri stă în a nu se folosi cineva rău de un lucru, în a nu strica vreun lucru sau a-l arunca ci chiar de vede vreunul aruncat să nu treacă cu vederea fie el cât de neînsemnat, ci să-l adune și să-l pună la locul lui”, scria pustnicul.</p>
<p>Caracterul efemer al lucrurilor, schimbarea lor repetată nu are consecințe neapărat asupra mediului luat în mare cât asupra individului și a felului în care trăiește. O lume individuală în care lucrurile se schimbă de la o săptămâna la alta, uneori de la o zi la alta, ratează orice identitate și personalitate posibilă. Îmi aduc aminte că după moartea bunicii mele, când m-am dus în casa în care a trăit, fiecare lucru din acel loc purta amprenta ei iar pentru mine însemnau amintiri de-o viață pentru că erau obiecte ce nu se schimbaseră cel puțin din copilăria mea și pe care le asociam nu doar cu bunica mea ci cu însăși trecutul meu și al ei. Cele mai multe dintre ele nici măcar nu erau obiecte esențiale sau extraordinar de valoroase pe alt plan decât cel sentimental: un tirbușon, ceșcuțe de cafea, o față de masă, ștergare de bucătărie, tigăi și oale, fără să mai vorbesc de haine. Astăzi, genul acesta de produse are o viață foarte scurtă și nu prinde niciun fel de rădăcini într-o casă. De obicei sunt înlocuite după un ciclu de viață deloc îndelungat sau, cel mai adesea, din cauza capriciilor modei. Totul curge și se schimbă...</p>
<p>Bineînțeles că soluția pentru neajunsurile supermarketurilor nu o reprezintă întoarcerea la comerțul socialist, care conține toate viciile celui capitalist și nimic din virtuțile sale. În fapt, magazinele moderne nu fac altceva decât să dea chip și să mărească golul omului modern, fiind o oglindă fidelă a vieții contemporane.</p>
<p>Mai există însă o altă trăsătură neliniștitoare a supermarketurilor: impresia lor de abundență sigură, de stabilitate, de izvor neîntrerupt al bunăstării. Pe de o parte, oamenii evadează acolo pentru a-și calma neliniștile și a se asigura că totul este bine. E ca o doză de zahăr care te face să te simți bine cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Pe de altă parte, foarte puțini sunt cei care au în vedere cât de fragilă este toată această abundență, cât de instabilă și nesigură, și nu neapărat raportată la drama existenței umane, ci prin însăși fluxul de producție și stilul de viață modern, influențat de cele mai absurde și ridicole știri. Este suficientă un mic accident sau o singură panică confecționată pentru a da peste cap întreaga distribuție și aprovizionare a iluziilor moderne. Ce se întâmplă în magazine în aceste zile demonstrează din plin cât de șubredă este în fond toată viața omului modern, cât de speriat și slab se găsește într-o lume străină și rece pe care o idolatrizează bovin. Viața rareori a fost altfel decât fragilă dar spre deosebire de timpurile noastre, oamenii aveau atât conștiința acestei fragilități – „în viață avem multe de tras și puține motive de bucurie” afirmă, în Rasselas, Dr. Johnson – și își puneau speranțele în cu totul altă parte decât în instituțiile eficiente ale modernității. Toate astea îi făceau pe oameni să aibă o anumită detașare, sobrietate și eleganță în fața unor crize reale. Individul modern nu are în schimb decât o „mândrie fatală”.</p>
<p> </p>
<p> </p>Ciocnirea civilizațiilor2020-01-28T10:20:43Z2020-01-28T10:20:43Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/650-ciocnirea-civilizaiilor.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/Guca-14.jpg" alt="Guca-14" style="float: right;" width="250" height="165" />Recunosc că am avut o bucurie răutăcioasă când am aflat că un cântăreț de manele a intrat în colimatorul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, ulterior, a fost trimis în judecată pentru incitare la ură și discriminare. Artistul a folosit versuri care instigau la violență contra femeilor, transmițând mesaje „umilitoare, ofensatoare, ostile, degradante”, iar acest motiv, împreună cu popularitatea de care se bucura, a fost un argument suficient pentru a avea un caz penal.</p>
<p>Nu m-am bucurat că interpretul are probleme, nici pe departe, mai ales pentru ceva ce ar putea trece lejer, astăzi, la rubrica „libertate de exprimare artistică”.</p>
<p>Ce mă făcea, însă, să tresar de nerăbdare era presimțirea unui conflict, mirosul unei ciocniri a civilizațiilor, un cumplit dar fascinant război de idei. Pe de o parte, aveam viziunea austeră și lemnoasă a corectitudinii politice, pusă în aplicare cu obtuzitatea-i specifică și oarecum învechită de CNCD. De cealaltă parte, însă, aveam noii corifei ai multiculturalismului, avocații relativismului cultural, cei care au depășit de mult lozincile și clișeele banale ale corectitudinii politice pentru a fi și mai corecți politic prin îmbrățișarea și promovarea subculturilor, noii Piotr Verhovesnki ieșiți de sub pulpana (Colegiului) Noii Europe și a universităților românești sincronizate la ritmul progresului.</p>
<p>E drept că până la momentul în care scriu aceste rânduri nu s-a auzit vreo pledoarie în favoarea acuzatului. Dar timpul nu e pierdut, cazul e abia la început, iar revoluția culturală a avansat binișor în ultimii ani.</p>
<p>Noua intelighenție a României, crema tinerilor frumoși și, mai ales, liberi, nu se mai încurcă de mult timp cu nuanțele și nici nu prizează elitismul, în spatele căruia nu vede altceva decât discriminare. Pentru ei, de pildă, manelele nu sunt o expresie a kitschului ci o formă de cultură a unei minorități care trebuie încurajată. Relevantă din punct de vedere strategic-retoric este interpretarea întregii probleme nu într-un registru estetic neutru, ci într-unul politic. Judecățile de valoare își pierd astfel din nevinovăția subiectivă și te aruncă direct în compania unor patibulari sau a codului penal.</p>
<p>Noii <a href="https://www.vice.com/ro/article/ywg47k/intelectuali-din-romania-mi-au-explicat-de-ce-iubesc-manelele">reprezentanți ai societății deschise</a> ne anunță franc: „cui nu-i plac manelele este rasist”, iar după această afirmație nu mai există loc de negociere și de eschivă. Cum nu vrei să fii rasist și nici nu ai de gând să te încontrezi cu arbitrii corectitudinii și ai gustului public, nu îți rămâne altceva de făcut decât să recunoști plăcerile impuse sau să te ascunzi.</p>
<p>Desigur că în România există un comic involuntar în toate aceste importuri și adaptări culturale ale marilor idei apusene, cum este și preferința pentru manele. <a href="https://observator.tv/social/o-noua-generatie-hipsteri-cu-manele-218624.html">Veda Popovici</a>, o artistă politică feministă care s-a remarcat printr-un „performance” comunist de 8 martie intitulat „De 8 martie se luptă” vedea, la rândul ei, un rasism „anti-roma” la cei care nu îndrăgesc manelele, un gen muzical pe care ea îl ascultă „de foarte mult timp” și îl găsește „foarte mișto”. Cum în manele imaginea femeii este, de regulă, „umilitoare”, cel puțin după calapodul corectitudinii politice, nu pot să nu remarc cât de amuzant și simbolic este ca o feministă radicală să susțină tocmai genul muzical în care femeile apar cel mai frecvent în ipostaze „degradante”. O adevărată dialectică! Plecând de la libertatea absolută pentru femei se ajunge la înrobirea lor absolută.</p>
<p>Să nu credeți cumva că am căutat o figură periferică pentru a-mi ilustra ideea. Veda Popovici, după cum aflăm dintr-o prezentare apărută în revista Arta, „ își finalizează teza de doctorat despre naționalism în arta din România anilor ‘80 și predă un curs despre decolonialitate (sic!) în arta și cultura din contextul românesc, ambele la Universitatea Națională de Artă din București.” Pe lângă multe alte realizări artistice și intelectuale remarcabile, Veda Popovici a inaugurat în autogara Rahova un „Monument al Migrantului”, adică o placă de travertin lipită pe un perete cu textul „Aici va fi în curând monumentul migrantului. Dedicat tuturor celor care au străbătut granițe naționale și internaționale. Cinste lor celor care au călătorit...”</p>
<p>În fine, artista nu e nici măcar singura femeie înamorată sau picată în admirație față de manele. Ana Maria Sandu, redactor la Dilema Veche, o revistă a elitei culturale și autoarea unor romane apărute la editura Polirom, susținea într-un text apărut anul trecut și intitulat „Cui i-e frică de manele?” că deschiderea față de acest gen muzical înseamnă un pas mai departe (deși nu ne spune spre ce). „Manelele, ca orice fenomen popular, sînt o lume. Unii cîntă mai bine, alții mai puțin. Poți să asculți, să vibrezi sau nu. Să faci hermeneutică, să scrii lucrări de doctorat despre subiect. Dar dincolo de asta, rămîne muzica și felul în care ea te atinge. Iar pentru cei mai buni dintre ei, ca pentru toți cei care fac istorie în domeniile lor, eu am o mare admirație.” Admit că la Ana Maria Sandu analiza este mai relaxată. Cel căruia nu-i plac manelele nu este neapărat rasist, ci doar „visează că e un buric al pământului.” E totuși mai liniștitor. Cel puțin nu simți încă prin preajmă răcanii poliției gândirii deși nu pot fi prea departe.</p>
<p>Elogierea subculturilor în revistele cu pretenții ale intelectualilor români nici măcar nu a trebuit să aștepte valul tinerilor educați la școala resentimentului. Încă de pe vremea când Dilema nu era veche, pe la sfârșitul anilor ‘90, publicația fondată și îngrijită de Andrei Pleșu lăuda inovația lirică a unor trupe de hip-hop românești și remarca felul în care poezia s-a mutat din cărți în rap. Desigur că în aceeași revistă apăreau și articole în care Mihai Eminescu era torpilat fără drept de apel, dar aceasta probabil era doar o întâmplare.</p>
<p>Revenind la manele, ele par a-și câștiga un loc onorabil, poate chiar cel mai onorabil, în preferințele generațiilor „educate”, care luptă împotriva discriminărilor, care vor schimbarea la față și în adâncime a României... La Gala Premiilor Gopo de anul trecut organizatorii au adus pe scenă o trupă de manele, în completarea premierii unui film care spunea povestea de dragoste homosexuală dintre un țigan și un român. Comentariile negative de după gală au fost, în pofida acoladelor din presă, mai degrabă timide și ezitante, majoritatea celor care au criticat momentul luându-și nenumărate precauții pentru a nu fi etichetați nu ca „rasiști”, dar nici măcar ca educați.</p>
<p>Nu doar publicațiile mai sofisticate fac apologia manelelor. Siteul de știri al lumii bune românești, pagina obligatorie a omului de corporație bine informat și deschis la minte, „Hotnews”, publica săptămâna trecută un articol despre piesele muzicale care au marcat anul 2019, iar printre ele se număra și o manea. Alegerea melodiei nici nu contează pe lângă explicația dată de autor: „A venit un italian să ne spună că e OK să ascultăm manele la festivaluri de muzică electronică, nu doar în căști, la volum mic, să ne ascundem rușinea (...) Apoi s-a repetat și la Electric Castle, unde Tommy Cash s-a decis să pună "Așa sunt zilele mele" în timpul concertului. Am fost de față, lumea a dansat, voie bună, fără hate. Doi artiști străini au făcut pasul ăsta pentru că DJii români nu au tupeul să pună manele la astfel de festivaluri. În 2019 manelele au fost în continuare un subiect tabu în România.” Comentariul degajă o întreagă filosofie. În primul rând, românii sunt un popor înapoiat care are nevoie să fie ghidat paternalist inclusiv în materie de muzică „a venit un italian...”. Apoi, cine nu dansează și nu se simte bine pe manele urăște („hate”) deducție logică strâmbă dar în acord cu legea de fier a corectitudinii politice „cine nu ascultă manele e rasist”. În fine, ideea că acest gen muzical reprezintă unul din subiectele tabu ale societății românești, în spatele căreia se asunde foarte probabil rasismul României profunde, așa că tinerilor din zilele noastre le rămâne, bineînțeles, misiunea sfântă de a dărâma orice tabu pentru a înfăptui o lume mai bună.</p>
<p>Altfel, articolul din „Hotnews”, publicație la care scrie în mod constant intelighenția României, mi-a mai scos în față o nestemată, și anume o piesă tot dintr-un registru subcultural, dar oarecum diferit, „trap”. Melodia îi are drept interpreți pe Ian și Azteca despre care aflăm că „sunt super cunoscuți în rândul tinerilor”, „sunt rapperi de profesie și fac muzică bună”. Nu muzica mi-a atras atenția cât versurile, mai ales în contextul activismului feminist și al acțiunii CNCD: „Bag un blunt, m-am prăjit, m-am spart / Bag un xanny și mă rupe la ficat / Îmi face o m… până se îneacă./ Târfa ta e udă, am lăsat-o baltă.”</p>
<p>Nu trebuie să vedem aici vreun excepționalism românesc. Osanalele aduse unor mizerii culturale sunt o parte standard din mobilierul mental extrem de precar al intelectualilor contemporani de oriunde. Ziarele intelighenției franceze, de pildă, „Libération” și „Le Monde” publică regulat articole encomiastice despre hip-hopul produs de imigranții magrebieni. Nu e nicio diferență calitativă față de ce se produce la noi, poate doar faptul că în rapul francez există recomandări pentru viol în grup ale nevestelor de polițiști și multe alte sugestii pe aceeași linie. Situația este identică și în Anglia cu ziare subțiri precum „The Guardian”...</p>
<p>Când elitele modernității luptă de mai bine de 100 de ani pentru distrugerea oricărui canon, pentru eliminarea ideii de artă înaltă, pentru pulverizarea gustului elevat, rezultatul nu poate fi altul. Unii intelectuali pot critica din inerție sărăcirea și mai adâncă a gustului popular dar cât timp rămân pe pozițiile modernității nu pot face decât o figură desuetă în fața valului de rinoceri tineri. Elogiul muzicilor rebel-nihiliste nu a început cu hipsterii de azi. Rockul, jazzul, care par culte și elevate prin comparație cu actuala cultură populară, au jucat în trecut exact rolul pe care îl au astăzi manelele sau hip-hopul, fiind preferate de intelectuali tocmai pentru nihilismul lor. A înălța cultura populară pe piedestal înseamnă implicit a degrada marea cultură și a o considera un gunoi.</p>
<p>După cum remarca Nicolás Gómez Dávila, „Progresul îmbătrânește urât. Fiecare nouă generație vine cu un nou model de progresism care îl aruncă la gunoi pe cel anterior. Nimic nu este mai grotesc decât progresistul de ieri.”</p>
<p>Între timp procesul manelistului discriminator rămâne în continuare pe rol iar avocații se lasă așteptați.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/Guca-14.jpg" alt="Guca-14" style="float: right;" width="250" height="165" />Recunosc că am avut o bucurie răutăcioasă când am aflat că un cântăreț de manele a intrat în colimatorul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, ulterior, a fost trimis în judecată pentru incitare la ură și discriminare. Artistul a folosit versuri care instigau la violență contra femeilor, transmițând mesaje „umilitoare, ofensatoare, ostile, degradante”, iar acest motiv, împreună cu popularitatea de care se bucura, a fost un argument suficient pentru a avea un caz penal.</p>
<p>Nu m-am bucurat că interpretul are probleme, nici pe departe, mai ales pentru ceva ce ar putea trece lejer, astăzi, la rubrica „libertate de exprimare artistică”.</p>
<p>Ce mă făcea, însă, să tresar de nerăbdare era presimțirea unui conflict, mirosul unei ciocniri a civilizațiilor, un cumplit dar fascinant război de idei. Pe de o parte, aveam viziunea austeră și lemnoasă a corectitudinii politice, pusă în aplicare cu obtuzitatea-i specifică și oarecum învechită de CNCD. De cealaltă parte, însă, aveam noii corifei ai multiculturalismului, avocații relativismului cultural, cei care au depășit de mult lozincile și clișeele banale ale corectitudinii politice pentru a fi și mai corecți politic prin îmbrățișarea și promovarea subculturilor, noii Piotr Verhovesnki ieșiți de sub pulpana (Colegiului) Noii Europe și a universităților românești sincronizate la ritmul progresului.</p>
<p>E drept că până la momentul în care scriu aceste rânduri nu s-a auzit vreo pledoarie în favoarea acuzatului. Dar timpul nu e pierdut, cazul e abia la început, iar revoluția culturală a avansat binișor în ultimii ani.</p>
<p>Noua intelighenție a României, crema tinerilor frumoși și, mai ales, liberi, nu se mai încurcă de mult timp cu nuanțele și nici nu prizează elitismul, în spatele căruia nu vede altceva decât discriminare. Pentru ei, de pildă, manelele nu sunt o expresie a kitschului ci o formă de cultură a unei minorități care trebuie încurajată. Relevantă din punct de vedere strategic-retoric este interpretarea întregii probleme nu într-un registru estetic neutru, ci într-unul politic. Judecățile de valoare își pierd astfel din nevinovăția subiectivă și te aruncă direct în compania unor patibulari sau a codului penal.</p>
<p>Noii <a href="https://www.vice.com/ro/article/ywg47k/intelectuali-din-romania-mi-au-explicat-de-ce-iubesc-manelele">reprezentanți ai societății deschise</a> ne anunță franc: „cui nu-i plac manelele este rasist”, iar după această afirmație nu mai există loc de negociere și de eschivă. Cum nu vrei să fii rasist și nici nu ai de gând să te încontrezi cu arbitrii corectitudinii și ai gustului public, nu îți rămâne altceva de făcut decât să recunoști plăcerile impuse sau să te ascunzi.</p>
<p>Desigur că în România există un comic involuntar în toate aceste importuri și adaptări culturale ale marilor idei apusene, cum este și preferința pentru manele. <a href="https://observator.tv/social/o-noua-generatie-hipsteri-cu-manele-218624.html">Veda Popovici</a>, o artistă politică feministă care s-a remarcat printr-un „performance” comunist de 8 martie intitulat „De 8 martie se luptă” vedea, la rândul ei, un rasism „anti-roma” la cei care nu îndrăgesc manelele, un gen muzical pe care ea îl ascultă „de foarte mult timp” și îl găsește „foarte mișto”. Cum în manele imaginea femeii este, de regulă, „umilitoare”, cel puțin după calapodul corectitudinii politice, nu pot să nu remarc cât de amuzant și simbolic este ca o feministă radicală să susțină tocmai genul muzical în care femeile apar cel mai frecvent în ipostaze „degradante”. O adevărată dialectică! Plecând de la libertatea absolută pentru femei se ajunge la înrobirea lor absolută.</p>
<p>Să nu credeți cumva că am căutat o figură periferică pentru a-mi ilustra ideea. Veda Popovici, după cum aflăm dintr-o prezentare apărută în revista Arta, „ își finalizează teza de doctorat despre naționalism în arta din România anilor ‘80 și predă un curs despre decolonialitate (sic!) în arta și cultura din contextul românesc, ambele la Universitatea Națională de Artă din București.” Pe lângă multe alte realizări artistice și intelectuale remarcabile, Veda Popovici a inaugurat în autogara Rahova un „Monument al Migrantului”, adică o placă de travertin lipită pe un perete cu textul „Aici va fi în curând monumentul migrantului. Dedicat tuturor celor care au străbătut granițe naționale și internaționale. Cinste lor celor care au călătorit...”</p>
<p>În fine, artista nu e nici măcar singura femeie înamorată sau picată în admirație față de manele. Ana Maria Sandu, redactor la Dilema Veche, o revistă a elitei culturale și autoarea unor romane apărute la editura Polirom, susținea într-un text apărut anul trecut și intitulat „Cui i-e frică de manele?” că deschiderea față de acest gen muzical înseamnă un pas mai departe (deși nu ne spune spre ce). „Manelele, ca orice fenomen popular, sînt o lume. Unii cîntă mai bine, alții mai puțin. Poți să asculți, să vibrezi sau nu. Să faci hermeneutică, să scrii lucrări de doctorat despre subiect. Dar dincolo de asta, rămîne muzica și felul în care ea te atinge. Iar pentru cei mai buni dintre ei, ca pentru toți cei care fac istorie în domeniile lor, eu am o mare admirație.” Admit că la Ana Maria Sandu analiza este mai relaxată. Cel căruia nu-i plac manelele nu este neapărat rasist, ci doar „visează că e un buric al pământului.” E totuși mai liniștitor. Cel puțin nu simți încă prin preajmă răcanii poliției gândirii deși nu pot fi prea departe.</p>
<p>Elogierea subculturilor în revistele cu pretenții ale intelectualilor români nici măcar nu a trebuit să aștepte valul tinerilor educați la școala resentimentului. Încă de pe vremea când Dilema nu era veche, pe la sfârșitul anilor ‘90, publicația fondată și îngrijită de Andrei Pleșu lăuda inovația lirică a unor trupe de hip-hop românești și remarca felul în care poezia s-a mutat din cărți în rap. Desigur că în aceeași revistă apăreau și articole în care Mihai Eminescu era torpilat fără drept de apel, dar aceasta probabil era doar o întâmplare.</p>
<p>Revenind la manele, ele par a-și câștiga un loc onorabil, poate chiar cel mai onorabil, în preferințele generațiilor „educate”, care luptă împotriva discriminărilor, care vor schimbarea la față și în adâncime a României... La Gala Premiilor Gopo de anul trecut organizatorii au adus pe scenă o trupă de manele, în completarea premierii unui film care spunea povestea de dragoste homosexuală dintre un țigan și un român. Comentariile negative de după gală au fost, în pofida acoladelor din presă, mai degrabă timide și ezitante, majoritatea celor care au criticat momentul luându-și nenumărate precauții pentru a nu fi etichetați nu ca „rasiști”, dar nici măcar ca educați.</p>
<p>Nu doar publicațiile mai sofisticate fac apologia manelelor. Siteul de știri al lumii bune românești, pagina obligatorie a omului de corporație bine informat și deschis la minte, „Hotnews”, publica săptămâna trecută un articol despre piesele muzicale care au marcat anul 2019, iar printre ele se număra și o manea. Alegerea melodiei nici nu contează pe lângă explicația dată de autor: „A venit un italian să ne spună că e OK să ascultăm manele la festivaluri de muzică electronică, nu doar în căști, la volum mic, să ne ascundem rușinea (...) Apoi s-a repetat și la Electric Castle, unde Tommy Cash s-a decis să pună "Așa sunt zilele mele" în timpul concertului. Am fost de față, lumea a dansat, voie bună, fără hate. Doi artiști străini au făcut pasul ăsta pentru că DJii români nu au tupeul să pună manele la astfel de festivaluri. În 2019 manelele au fost în continuare un subiect tabu în România.” Comentariul degajă o întreagă filosofie. În primul rând, românii sunt un popor înapoiat care are nevoie să fie ghidat paternalist inclusiv în materie de muzică „a venit un italian...”. Apoi, cine nu dansează și nu se simte bine pe manele urăște („hate”) deducție logică strâmbă dar în acord cu legea de fier a corectitudinii politice „cine nu ascultă manele e rasist”. În fine, ideea că acest gen muzical reprezintă unul din subiectele tabu ale societății românești, în spatele căreia se asunde foarte probabil rasismul României profunde, așa că tinerilor din zilele noastre le rămâne, bineînțeles, misiunea sfântă de a dărâma orice tabu pentru a înfăptui o lume mai bună.</p>
<p>Altfel, articolul din „Hotnews”, publicație la care scrie în mod constant intelighenția României, mi-a mai scos în față o nestemată, și anume o piesă tot dintr-un registru subcultural, dar oarecum diferit, „trap”. Melodia îi are drept interpreți pe Ian și Azteca despre care aflăm că „sunt super cunoscuți în rândul tinerilor”, „sunt rapperi de profesie și fac muzică bună”. Nu muzica mi-a atras atenția cât versurile, mai ales în contextul activismului feminist și al acțiunii CNCD: „Bag un blunt, m-am prăjit, m-am spart / Bag un xanny și mă rupe la ficat / Îmi face o m… până se îneacă./ Târfa ta e udă, am lăsat-o baltă.”</p>
<p>Nu trebuie să vedem aici vreun excepționalism românesc. Osanalele aduse unor mizerii culturale sunt o parte standard din mobilierul mental extrem de precar al intelectualilor contemporani de oriunde. Ziarele intelighenției franceze, de pildă, „Libération” și „Le Monde” publică regulat articole encomiastice despre hip-hopul produs de imigranții magrebieni. Nu e nicio diferență calitativă față de ce se produce la noi, poate doar faptul că în rapul francez există recomandări pentru viol în grup ale nevestelor de polițiști și multe alte sugestii pe aceeași linie. Situația este identică și în Anglia cu ziare subțiri precum „The Guardian”...</p>
<p>Când elitele modernității luptă de mai bine de 100 de ani pentru distrugerea oricărui canon, pentru eliminarea ideii de artă înaltă, pentru pulverizarea gustului elevat, rezultatul nu poate fi altul. Unii intelectuali pot critica din inerție sărăcirea și mai adâncă a gustului popular dar cât timp rămân pe pozițiile modernității nu pot face decât o figură desuetă în fața valului de rinoceri tineri. Elogiul muzicilor rebel-nihiliste nu a început cu hipsterii de azi. Rockul, jazzul, care par culte și elevate prin comparație cu actuala cultură populară, au jucat în trecut exact rolul pe care îl au astăzi manelele sau hip-hopul, fiind preferate de intelectuali tocmai pentru nihilismul lor. A înălța cultura populară pe piedestal înseamnă implicit a degrada marea cultură și a o considera un gunoi.</p>
<p>După cum remarca Nicolás Gómez Dávila, „Progresul îmbătrânește urât. Fiecare nouă generație vine cu un nou model de progresism care îl aruncă la gunoi pe cel anterior. Nimic nu este mai grotesc decât progresistul de ieri.”</p>
<p>Între timp procesul manelistului discriminator rămâne în continuare pe rol iar avocații se lasă așteptați.</p>Hipsterismul tradiției2020-01-23T10:33:10Z2020-01-23T10:33:10Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/649-hipsterismul-tradiiei.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/hipster.jpg" alt="hipster" style="float: right;" width="250" height="118" />Pe nesimțite, pe ici, pe colo, tradiția românească își face din nou simțită prezența. Dovezile care indicau o moarte clinică rămân în continuare puternice și nu-mi propun să le infirm. Dar schimbările culturale nu se anunță niciodată cu un bubuit, ci mai degrabă cu mișcări subterane și marginale care încep, încetul cu încetul, să strângă și să seducă tot mai mulți oameni.</p>
<p>Manifestările acestei întoarceri sunt variate, dar au drept constantă o redescoperire mai mult sau mai puțin de suprafață a obiceiurilor și porturilor locale. De la interesul pentru bluzele românești (avem chiar o zi a iei pe 24 iunie), la remixul unor piese folclorice pe beaturi de hip-hop cu tot succesul acestei muzici, trecând prin reinventarea caselor tradiționale românești sau preluarea unor vestimentații folclorice în colecții pret-a-porter, asistăm la un fenomen care, chiar dacă nu are o mare amploare statistică, are o relevanță simbolică.</p>
<p>La prima vedere, mărturiile sunt plăcute și încurajatoare. Între o casă cu arhitectură neoromânească și o „vilă” cu termopane, plus alte accesorii moderne, alegerea nu pune probleme, mai ales într-un decor atât de șters cum este cel contemporan. Mai că și sunetele tradiționale, asortate cu versuri populare, pe beaturi, sunt, dacă ești strâns cu ușa, preferabile zgomotelor idioate care se califică drept muzică. Și în privința vestimentației poate fi odihnitor să privești piese populare care cad bine.</p>
<p>Tradiția este folosită, în primul rând, datorită valorii ei estetice. Oamenii sesizează un frumos natural, care îi farmecă și care le permite să se deosebească de cei din jurul lor. Când totul devină modă străină (nu neapărat de peste hotare), impersonală și uniformizatoare, accesarea tradiției este ca o gură de aer proaspăt, trasă pe nerăsuflate. Rezervorul de frumos al tradiției este, în principiu, inepuizabil și nu trebuie decât să cauți pe îndelete pentru a găsi din abundență elementele unei culturi rurale înfloritoare și ofertante.</p>
<p>Dar tradiția nu reprezintă decât în aparență doar un corp estetic; în realitate este cu mult mai mult decât atât. Tradiția este, printre altele, și cea care dă sens și așezare unei vieți. Când privești la o casă tradițională, de pildă, și nici măcar una de muzeu, toate lucrurile care o compun sunt integrate organic și au viață în ele, sunt legate unele de altele și totul este bine așa cum este. Nu vezi acolo nici elemente de decor transferate abrupt din alte spații, nici o grijă maniacală pentru ca locul să arate tradițional, adică genul de atenție și detaliu care respiră artificialitate și care este, deci, netradițional. Așadar, în tradiție lucrurile capătă o ordine și sunt făcute într-un anume fel deoarece acolo există o unitate a omului. Esteticul este unit cu eticul și duhovnicescul. Funcțiile omului acționează împreună, iar asta se vede la orice pas. În tradiție viața omului are continuiate și nu este jalonată de întrebările existențiale care definesc și amplifică absurdul omului modern.</p>
<p>Deși mă îndoiesc că acesta este lucrul care îi atrage pe oamenii moderni, totuși nu pot să nu mă întreb dacă nu contribuie și asta cumva la fascinația tradiției. Vederea unui om așezat și împăcat cu sine și cu lumea din jur te poate mișca cel puțin la fel de mult ca o casă tradițională reușită. Am văzut recent un interviu cu un tânăr dintr-un cătun izolat de lume, de pe o culme din Apuseni, care fusese nevoit să renunțe la școală – terminase doar șapte clase – pentru a-și îngriji tatăl bolnav. Băiatul nu o ducea nici el grozav cu sănătatea – fusese operat pe inimă – dar privindu-l și auzindu-l vorbind cu acel firesc fără de emfaze ori ieremiade, pe care ți-l dă legătura cu o tradiție, fie ea și în bună măsură pierdută, puteam să-mi dau seama lesne că are ceva foarte bogat, pe care eu nu-l am dar pe care mi l-aș dori. Și cred că multă lume suspină astăzi după o viață care să aibă sens. Dar astfel de oameni care să întrupeze vieți cu sens sunt o rarite așa că tot ce mai rămâne sunt urmele lor estetice.</p>
<p>În abstract, această căutare în tradiție a formulelor estetice poate genera o reînnoire mai adâncă, dar, în practică, lucrurile nu dobândesc o mare profunzime. Iar motivul principal îl reprezintă tocmai distrugerea operată de modernitate a unității interioare a omului, fragmentarea și sfârtecarea lui în diverse ipostaze separate. Doar în felul acesta se poate vorbi distinct de o estetică, etică șamd. care nu mai au nicio punte între ele. Astfel, de pildă, avem oameni care cultivă serios gustul pentru artele tradiționale, dar care altfel respiră, trăiesc și gândesc doar în atmosfera încărcată de miasme a modernității. Argumentul lor pentru tradiție se bazează pur și simplu pe un capriciu personal. Cuiva, de pildă, îi place tradiția românească, altuia îi place ultima modă occidentală, indiferent care o fi ea, iar între ele nu se poate face vreo comparație, deoarece fiecare trăiește așa cum îi place, iar alegerile omului sunt datul ultim.</p>
<p>Pentru cei vechi, adevărul, binele și frumosul erau un tot pentru că omul era văzut ca un întreg. Filocalia, colecția de scrieri duhovnicești dedicată „sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, se traduce literal ca iubire de frumos. Până recent nu exista o izolare de laborator a „frumosului” care să poată fi extras și cultivat ca atare de sine stătător.</p>
<p>Această pierdere a întregului tradițional iese în evidență destul de rapid la cei mai mulți căutători exclusiv ai frumosului local. Tocmai dezacordurile estetice trădează adesea absența unei viziuni a întregului. Uneori poți vedea o femeie de la oraș care merge la biserică îmbrăcată în port tradițional frumos dar încălțată pe tocuri înalte. Alteori vezi un băiat cu chimir și cămașă populară cu frizură de ofițer german și adidași roșii în picioare. Nu trebuie să fii surprins nici dacă vezi oameni de la oraș care s-au retras la țară sperând să găsească acolo energiile nebănuite (păgâne) ale naturii și satului. Tradiția îți poate oferi orice, în principiu, câtă vreme alegi grijuluiu, cu penseta, ceea ce îți convine pe moment.</p>
<p>Dar nu ar trebui să fim prea critici vis-a-vis de aceste căutări, mai ales că ele exprimă o autentică golire de sens și frumos pe care oamenii nu o pot îndura. La urma urmei, nu ar fi ceva ieșit din comun ca formele, cultivate cu seriozitate, să ducă la un fond mai adânc, din care să se întrevadă rămășițele autentice ale tradiției integrale.</p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/hipster.jpg" alt="hipster" style="float: right;" width="250" height="118" />Pe nesimțite, pe ici, pe colo, tradiția românească își face din nou simțită prezența. Dovezile care indicau o moarte clinică rămân în continuare puternice și nu-mi propun să le infirm. Dar schimbările culturale nu se anunță niciodată cu un bubuit, ci mai degrabă cu mișcări subterane și marginale care încep, încetul cu încetul, să strângă și să seducă tot mai mulți oameni.</p>
<p>Manifestările acestei întoarceri sunt variate, dar au drept constantă o redescoperire mai mult sau mai puțin de suprafață a obiceiurilor și porturilor locale. De la interesul pentru bluzele românești (avem chiar o zi a iei pe 24 iunie), la remixul unor piese folclorice pe beaturi de hip-hop cu tot succesul acestei muzici, trecând prin reinventarea caselor tradiționale românești sau preluarea unor vestimentații folclorice în colecții pret-a-porter, asistăm la un fenomen care, chiar dacă nu are o mare amploare statistică, are o relevanță simbolică.</p>
<p>La prima vedere, mărturiile sunt plăcute și încurajatoare. Între o casă cu arhitectură neoromânească și o „vilă” cu termopane, plus alte accesorii moderne, alegerea nu pune probleme, mai ales într-un decor atât de șters cum este cel contemporan. Mai că și sunetele tradiționale, asortate cu versuri populare, pe beaturi, sunt, dacă ești strâns cu ușa, preferabile zgomotelor idioate care se califică drept muzică. Și în privința vestimentației poate fi odihnitor să privești piese populare care cad bine.</p>
<p>Tradiția este folosită, în primul rând, datorită valorii ei estetice. Oamenii sesizează un frumos natural, care îi farmecă și care le permite să se deosebească de cei din jurul lor. Când totul devină modă străină (nu neapărat de peste hotare), impersonală și uniformizatoare, accesarea tradiției este ca o gură de aer proaspăt, trasă pe nerăsuflate. Rezervorul de frumos al tradiției este, în principiu, inepuizabil și nu trebuie decât să cauți pe îndelete pentru a găsi din abundență elementele unei culturi rurale înfloritoare și ofertante.</p>
<p>Dar tradiția nu reprezintă decât în aparență doar un corp estetic; în realitate este cu mult mai mult decât atât. Tradiția este, printre altele, și cea care dă sens și așezare unei vieți. Când privești la o casă tradițională, de pildă, și nici măcar una de muzeu, toate lucrurile care o compun sunt integrate organic și au viață în ele, sunt legate unele de altele și totul este bine așa cum este. Nu vezi acolo nici elemente de decor transferate abrupt din alte spații, nici o grijă maniacală pentru ca locul să arate tradițional, adică genul de atenție și detaliu care respiră artificialitate și care este, deci, netradițional. Așadar, în tradiție lucrurile capătă o ordine și sunt făcute într-un anume fel deoarece acolo există o unitate a omului. Esteticul este unit cu eticul și duhovnicescul. Funcțiile omului acționează împreună, iar asta se vede la orice pas. În tradiție viața omului are continuiate și nu este jalonată de întrebările existențiale care definesc și amplifică absurdul omului modern.</p>
<p>Deși mă îndoiesc că acesta este lucrul care îi atrage pe oamenii moderni, totuși nu pot să nu mă întreb dacă nu contribuie și asta cumva la fascinația tradiției. Vederea unui om așezat și împăcat cu sine și cu lumea din jur te poate mișca cel puțin la fel de mult ca o casă tradițională reușită. Am văzut recent un interviu cu un tânăr dintr-un cătun izolat de lume, de pe o culme din Apuseni, care fusese nevoit să renunțe la școală – terminase doar șapte clase – pentru a-și îngriji tatăl bolnav. Băiatul nu o ducea nici el grozav cu sănătatea – fusese operat pe inimă – dar privindu-l și auzindu-l vorbind cu acel firesc fără de emfaze ori ieremiade, pe care ți-l dă legătura cu o tradiție, fie ea și în bună măsură pierdută, puteam să-mi dau seama lesne că are ceva foarte bogat, pe care eu nu-l am dar pe care mi l-aș dori. Și cred că multă lume suspină astăzi după o viață care să aibă sens. Dar astfel de oameni care să întrupeze vieți cu sens sunt o rarite așa că tot ce mai rămâne sunt urmele lor estetice.</p>
<p>În abstract, această căutare în tradiție a formulelor estetice poate genera o reînnoire mai adâncă, dar, în practică, lucrurile nu dobândesc o mare profunzime. Iar motivul principal îl reprezintă tocmai distrugerea operată de modernitate a unității interioare a omului, fragmentarea și sfârtecarea lui în diverse ipostaze separate. Doar în felul acesta se poate vorbi distinct de o estetică, etică șamd. care nu mai au nicio punte între ele. Astfel, de pildă, avem oameni care cultivă serios gustul pentru artele tradiționale, dar care altfel respiră, trăiesc și gândesc doar în atmosfera încărcată de miasme a modernității. Argumentul lor pentru tradiție se bazează pur și simplu pe un capriciu personal. Cuiva, de pildă, îi place tradiția românească, altuia îi place ultima modă occidentală, indiferent care o fi ea, iar între ele nu se poate face vreo comparație, deoarece fiecare trăiește așa cum îi place, iar alegerile omului sunt datul ultim.</p>
<p>Pentru cei vechi, adevărul, binele și frumosul erau un tot pentru că omul era văzut ca un întreg. Filocalia, colecția de scrieri duhovnicești dedicată „sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, se traduce literal ca iubire de frumos. Până recent nu exista o izolare de laborator a „frumosului” care să poată fi extras și cultivat ca atare de sine stătător.</p>
<p>Această pierdere a întregului tradițional iese în evidență destul de rapid la cei mai mulți căutători exclusiv ai frumosului local. Tocmai dezacordurile estetice trădează adesea absența unei viziuni a întregului. Uneori poți vedea o femeie de la oraș care merge la biserică îmbrăcată în port tradițional frumos dar încălțată pe tocuri înalte. Alteori vezi un băiat cu chimir și cămașă populară cu frizură de ofițer german și adidași roșii în picioare. Nu trebuie să fii surprins nici dacă vezi oameni de la oraș care s-au retras la țară sperând să găsească acolo energiile nebănuite (păgâne) ale naturii și satului. Tradiția îți poate oferi orice, în principiu, câtă vreme alegi grijuluiu, cu penseta, ceea ce îți convine pe moment.</p>
<p>Dar nu ar trebui să fim prea critici vis-a-vis de aceste căutări, mai ales că ele exprimă o autentică golire de sens și frumos pe care oamenii nu o pot îndura. La urma urmei, nu ar fi ceva ieșit din comun ca formele, cultivate cu seriozitate, să ducă la un fond mai adânc, din care să se întrevadă rămășițele autentice ale tradiției integrale.</p>
<p> </p>High society2019-12-02T10:47:38Z2019-12-02T10:47:38Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/648-high-society.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/junkis.jpg" alt="junkis" style="float: right;" width="250" height="141" />Tacit, Senatul României a adoptat legalizarea canabisului în scopuri medicinale, iar de acum încolo este de așteptat să vedem cum se va trece în ritm rapid la legalizarea canabisului în scopuri recreaționale. Cele două tipuri de utilizări au mers întotdeauna împreună doar dintr-un anume motiv și nu trebuie să ne lăsăm înșelați de lozinci ambalate creativ. Ideea de utilizare medicinală nu reprezintă altceva decât un exercițiu de relații publice sau de propagandă pentru a accepta legalizarea în scopuri recreaționale. Odată ce va fi acceptată legalizarea consumului recreațional, nu veți mai auzi aproape nimic de beneficiile medicale ale canabisului, după cum remarca în context britanic jurnalistul Peter Hitchens.</p>
<p>Dacă e să ne luăm din nou după fapte și argumente, iar nu după mituri bine împachetate, nici nu sunt <a href="https://time.com/5710682/cannabis-marijuana-mental-health/">mari speranțe</a> cu privire la canabis ca medicament, acesta fiind de cele mai multe ori ineficient în comparație cu <a href="https://www.youtube.com/watch?v=b7HvGoI5B7g">alte analgezice</a>, de pildă. Chiar și lobiștii legalizării recunosc că legile date pentru consumul medicinal au fost doar o perdea de fum pentru a-i proteja pe consumatorii recreaționali. Pe de altă parte, există suficiente neliniști științific întemeiate cu privire la efectele pe termen mediu și lung asupra sănătății psihice a consumatorilor de canabis. Dar despre <a href="https://www.google.com/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwiX8LO-w5bmAhWx_CoKHcRUBJsQwqsBMAF6BAgKEAQ&url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DTlWyf3LxgyA&usg=AOvVaw1UBjeA-C2qkkW0c1FdC-so">aceste consecințe</a> nu veți auzi foarte multe de la propagandiștii marijuanei.</p>
<p>Acceptarea canabisului vine oarecum firesc, fiind pregătită cu multă migală și implicare financiară de-a lungul ultimelor decenii. Este aproape o ilustrare tipică a felului în care se mai destructurează o parte din țesătura socială și așa foarte firavă printr-o ofensivă culturală mascată în straiele libertății neîngrădite. De facto, iarba și narcoticele sunt de mai multă vreme practic legalizate fiind impuse prin romane de succes („Minunata lume nouă” și „Insula”, de Aldous Huxley sunt cele mai la îndemână exemple, dar putem avea în vedere și succesul nemeritat al unor autori precum William Burroughs ), muzică (lista ar fi prea numeroasă) și filme. Statul lor de ilegalitate formală a ajutat din plin consumul cu ajutorul poleielii de noncoformism și rebeliune. De pildă, Timothy Leary un guru al contra revoluției culturale din anii ’60, profesor la Harvard și susținător al consumului de droguri a pledat în Congresul american pentru interzicerea LSD deoarece, argumenta el, nu poți avea o revoluție culturală cu substanțe legale.</p>
<p>Acum vremea s-a copt pentru a trece la o nouă etapă de degenerare socială prin legalizarea canabisului. În spațiul local nu a existat o dezbatere pe această temă, argumentul adus de autorități fiind de domeniul importului cultural. „Dacă au adoptat alte țări europene această legislație de ce nu am putea face și noi același lucru”. Desigur că nimeni nu și-a bătut capul să vadă care este experiența acelor țări după adoptare, deși rezultatele sunt în cele mai multe cazuri înfiorătoare.</p>
<p>Oricum ar sta în practică lucrurile, și trebuie spus că nu stau deloc bine, există câteva caracteristici ale problemei canabisului foarte relevante pentru aiureala vremurilor noastre.</p>
<p>Încă de pe vremea de când nu eram prea adunat mă izbea, de pildă, seriozitatea, importanța și ritualismul celor care fumau iarbă. Nu era nicidecum o simplă activitate ilegală juvenilă și trecătoare, ci aproape un act sacru, religios, în care te distingeai prin participarea la un ceremonial aureolat de o istorie incertă și îndoielnică. Nu observam deloc aceeași solemnitate ridicolă sau importanță hieratică la cei care fumau țigări obișnuite sau beau alcool. Nici unii și nici alții nu păreau să se ia atât de în serios, să încerce să te convingă de o țigară obișnuită sau de un pahar în plus precum cei care fumau „chestii interzise”. A înzestra, în cel mai bun caz, un nimic, în cel mai probabil caz, o porcărie, cu valențe foarte înalte este ceva specific modern și teribil de enervant. Parafrazând o vorbă celebră, omul care nu mai crede în Dumnezeu ajunge să creadă și într-un chiștoc de țigară.</p>
<p>În descendența acestei autoimportanțe se succed de regulă o grămadă de argumente în favoarea proprietăților spirituale ale canabisului. Nu este suficient că îți faci rău, e musai să-l justifici apelând la cele mai șui teorii pseudoreligioase. „Îți lărgești conștiința”, „ai acces la adevăratul eu” etc. Fără să întâlnesc, din fericire, o mulțime consumatori, pot spune că din ce am văzut nu se întâmplă nimic din toate astea, cei „fumați” aflându-se aproape invariabil mai degrabă într-o condiție vegetativă, pigmentată de bolboroseli vag inteligibile și râsete prostești. Potrivit unui medic psihiatru dintr-o închisoare britanică cu experiență în domeniu, „una dintre cele mai uluitoare caracteristici ale narcomanilor este egocentrismul lor intens și obositor; iar călătoriile spre spațiul interior sunt de regulă explorări ale golului intern. Consumul de droguri este calea leneșului spre fericire și înțelepciune, iar scurtăturile sunt cele mai mortale fundături.”</p>
<p>Apoi, avem de-a face cu vârsta (din ce în ce mai înaintată) a consumatorilor. A face prostii la tinerețe nu este ceva care trebuie să survină cu necesitate, dar în practică se întâmplă frecvent. „Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni.”, spune Psalmistul. A prelungi căderile până la senectute și a le da tot felul de justificări năroade din dorința de a ne simți și, mai ales, de a arăta că suntem mereu tineri este însă ceva tipic epocii noastre. Nu am o cercetare științifică la îndemână, dar nu aș fi deloc mirat să văd o proporție foarte mare de consumatori cu vârste peste 40 de ani, provenind din „partea de sus a clasei de mijloc”. Dacă în urmă cu nu foarte mult vreme, cannabisul era apanajul boemei, astăzi boema a împânzit lumea bună și în mulți corporatiști care trudesc neostoit se găsește un rebel inflexibil care se revoltă împotriva sistemului în fiecare seară, după închiderea programului de lucru. De multe ori și în weekend. Evadarea constantă în paradisuri artificiale dă sens, pentru puțin timp, unei existențe ordinare și cenușii, în care oamenii sunt creatorii propriilor nefericiri.</p>
<p>În toată această această mitologie apare și ideea că un sistem ocult dorește interzicerea substanțelor care le-ar permite oamenilor să acceseze noi straturi ale conștiinței, să urce pe următoarea treaptă de evoluție spirituală șamd. Tocmai din acest motiv, ni se spune, există un interes pentru a suprima cercetările și a interzice consumul din partea mai marilor lumii. Numai că lucrurile stau exact invers. Adică, canabisul a fost legalizat doar pentru că <a href="https://www.thestranger.com/green-guide-spring-2019/2019/04/15/39894305/the-untold-story-of-marijuana-legalization">finanțiști precum George Soros</a> și alții ca el, dar în special George Soros, au investit sume de ordinul a sute de milioane de dolari pentru a schimba legislația în favoarea acceptării acestei practici<a href="https://www.theguardian.com/commentisfree/2013/oct/04/uruguay-legalize-marijuana-george-soros">. Aproape în orice țară </a> unde consumul de marijuana a fost legalizat, schimbarea legilor s-a făcut la presiunea unor ong-uri finanțate direct de Soros. Așadar, este adevărat că mai marii lumi au un interes major în chestiunea drogurilor și anume de a-i ține pe oameni într-o stare de decerebrare prin acceptarea și consumul pe scară largă a stupefiantelor.</p>
<p>Inutil să mai spun că toate aceste argumente și impresii personale mă fac temător cu privire la efectele legalizării. Dacă mai adaug la aceste neliniști și experiența tristă a unui amic din tinerețe care a ajuns, plecând de la niște banale „jointuri”, dintr-un băiat strălucit, un homeles vagabond pe undeva prin Europa, atunci devin de-a dreptul sumbru.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/junkis.jpg" alt="junkis" style="float: right;" width="250" height="141" />Tacit, Senatul României a adoptat legalizarea canabisului în scopuri medicinale, iar de acum încolo este de așteptat să vedem cum se va trece în ritm rapid la legalizarea canabisului în scopuri recreaționale. Cele două tipuri de utilizări au mers întotdeauna împreună doar dintr-un anume motiv și nu trebuie să ne lăsăm înșelați de lozinci ambalate creativ. Ideea de utilizare medicinală nu reprezintă altceva decât un exercițiu de relații publice sau de propagandă pentru a accepta legalizarea în scopuri recreaționale. Odată ce va fi acceptată legalizarea consumului recreațional, nu veți mai auzi aproape nimic de beneficiile medicale ale canabisului, după cum remarca în context britanic jurnalistul Peter Hitchens.</p>
<p>Dacă e să ne luăm din nou după fapte și argumente, iar nu după mituri bine împachetate, nici nu sunt <a href="https://time.com/5710682/cannabis-marijuana-mental-health/">mari speranțe</a> cu privire la canabis ca medicament, acesta fiind de cele mai multe ori ineficient în comparație cu <a href="https://www.youtube.com/watch?v=b7HvGoI5B7g">alte analgezice</a>, de pildă. Chiar și lobiștii legalizării recunosc că legile date pentru consumul medicinal au fost doar o perdea de fum pentru a-i proteja pe consumatorii recreaționali. Pe de altă parte, există suficiente neliniști științific întemeiate cu privire la efectele pe termen mediu și lung asupra sănătății psihice a consumatorilor de canabis. Dar despre <a href="https://www.google.com/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwiX8LO-w5bmAhWx_CoKHcRUBJsQwqsBMAF6BAgKEAQ&url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DTlWyf3LxgyA&usg=AOvVaw1UBjeA-C2qkkW0c1FdC-so">aceste consecințe</a> nu veți auzi foarte multe de la propagandiștii marijuanei.</p>
<p>Acceptarea canabisului vine oarecum firesc, fiind pregătită cu multă migală și implicare financiară de-a lungul ultimelor decenii. Este aproape o ilustrare tipică a felului în care se mai destructurează o parte din țesătura socială și așa foarte firavă printr-o ofensivă culturală mascată în straiele libertății neîngrădite. De facto, iarba și narcoticele sunt de mai multă vreme practic legalizate fiind impuse prin romane de succes („Minunata lume nouă” și „Insula”, de Aldous Huxley sunt cele mai la îndemână exemple, dar putem avea în vedere și succesul nemeritat al unor autori precum William Burroughs ), muzică (lista ar fi prea numeroasă) și filme. Statul lor de ilegalitate formală a ajutat din plin consumul cu ajutorul poleielii de noncoformism și rebeliune. De pildă, Timothy Leary un guru al contra revoluției culturale din anii ’60, profesor la Harvard și susținător al consumului de droguri a pledat în Congresul american pentru interzicerea LSD deoarece, argumenta el, nu poți avea o revoluție culturală cu substanțe legale.</p>
<p>Acum vremea s-a copt pentru a trece la o nouă etapă de degenerare socială prin legalizarea canabisului. În spațiul local nu a existat o dezbatere pe această temă, argumentul adus de autorități fiind de domeniul importului cultural. „Dacă au adoptat alte țări europene această legislație de ce nu am putea face și noi același lucru”. Desigur că nimeni nu și-a bătut capul să vadă care este experiența acelor țări după adoptare, deși rezultatele sunt în cele mai multe cazuri înfiorătoare.</p>
<p>Oricum ar sta în practică lucrurile, și trebuie spus că nu stau deloc bine, există câteva caracteristici ale problemei canabisului foarte relevante pentru aiureala vremurilor noastre.</p>
<p>Încă de pe vremea de când nu eram prea adunat mă izbea, de pildă, seriozitatea, importanța și ritualismul celor care fumau iarbă. Nu era nicidecum o simplă activitate ilegală juvenilă și trecătoare, ci aproape un act sacru, religios, în care te distingeai prin participarea la un ceremonial aureolat de o istorie incertă și îndoielnică. Nu observam deloc aceeași solemnitate ridicolă sau importanță hieratică la cei care fumau țigări obișnuite sau beau alcool. Nici unii și nici alții nu păreau să se ia atât de în serios, să încerce să te convingă de o țigară obișnuită sau de un pahar în plus precum cei care fumau „chestii interzise”. A înzestra, în cel mai bun caz, un nimic, în cel mai probabil caz, o porcărie, cu valențe foarte înalte este ceva specific modern și teribil de enervant. Parafrazând o vorbă celebră, omul care nu mai crede în Dumnezeu ajunge să creadă și într-un chiștoc de țigară.</p>
<p>În descendența acestei autoimportanțe se succed de regulă o grămadă de argumente în favoarea proprietăților spirituale ale canabisului. Nu este suficient că îți faci rău, e musai să-l justifici apelând la cele mai șui teorii pseudoreligioase. „Îți lărgești conștiința”, „ai acces la adevăratul eu” etc. Fără să întâlnesc, din fericire, o mulțime consumatori, pot spune că din ce am văzut nu se întâmplă nimic din toate astea, cei „fumați” aflându-se aproape invariabil mai degrabă într-o condiție vegetativă, pigmentată de bolboroseli vag inteligibile și râsete prostești. Potrivit unui medic psihiatru dintr-o închisoare britanică cu experiență în domeniu, „una dintre cele mai uluitoare caracteristici ale narcomanilor este egocentrismul lor intens și obositor; iar călătoriile spre spațiul interior sunt de regulă explorări ale golului intern. Consumul de droguri este calea leneșului spre fericire și înțelepciune, iar scurtăturile sunt cele mai mortale fundături.”</p>
<p>Apoi, avem de-a face cu vârsta (din ce în ce mai înaintată) a consumatorilor. A face prostii la tinerețe nu este ceva care trebuie să survină cu necesitate, dar în practică se întâmplă frecvent. „Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni.”, spune Psalmistul. A prelungi căderile până la senectute și a le da tot felul de justificări năroade din dorința de a ne simți și, mai ales, de a arăta că suntem mereu tineri este însă ceva tipic epocii noastre. Nu am o cercetare științifică la îndemână, dar nu aș fi deloc mirat să văd o proporție foarte mare de consumatori cu vârste peste 40 de ani, provenind din „partea de sus a clasei de mijloc”. Dacă în urmă cu nu foarte mult vreme, cannabisul era apanajul boemei, astăzi boema a împânzit lumea bună și în mulți corporatiști care trudesc neostoit se găsește un rebel inflexibil care se revoltă împotriva sistemului în fiecare seară, după închiderea programului de lucru. De multe ori și în weekend. Evadarea constantă în paradisuri artificiale dă sens, pentru puțin timp, unei existențe ordinare și cenușii, în care oamenii sunt creatorii propriilor nefericiri.</p>
<p>În toată această această mitologie apare și ideea că un sistem ocult dorește interzicerea substanțelor care le-ar permite oamenilor să acceseze noi straturi ale conștiinței, să urce pe următoarea treaptă de evoluție spirituală șamd. Tocmai din acest motiv, ni se spune, există un interes pentru a suprima cercetările și a interzice consumul din partea mai marilor lumii. Numai că lucrurile stau exact invers. Adică, canabisul a fost legalizat doar pentru că <a href="https://www.thestranger.com/green-guide-spring-2019/2019/04/15/39894305/the-untold-story-of-marijuana-legalization">finanțiști precum George Soros</a> și alții ca el, dar în special George Soros, au investit sume de ordinul a sute de milioane de dolari pentru a schimba legislația în favoarea acceptării acestei practici<a href="https://www.theguardian.com/commentisfree/2013/oct/04/uruguay-legalize-marijuana-george-soros">. Aproape în orice țară </a> unde consumul de marijuana a fost legalizat, schimbarea legilor s-a făcut la presiunea unor ong-uri finanțate direct de Soros. Așadar, este adevărat că mai marii lumi au un interes major în chestiunea drogurilor și anume de a-i ține pe oameni într-o stare de decerebrare prin acceptarea și consumul pe scară largă a stupefiantelor.</p>
<p>Inutil să mai spun că toate aceste argumente și impresii personale mă fac temător cu privire la efectele legalizării. Dacă mai adaug la aceste neliniști și experiența tristă a unui amic din tinerețe care a ajuns, plecând de la niște banale „jointuri”, dintr-un băiat strălucit, un homeles vagabond pe undeva prin Europa, atunci devin de-a dreptul sumbru.</p>Ubu Rege2019-11-18T10:31:33Z2019-11-18T10:31:33Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/647-ubu-rege.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/lear-1.jpg" alt="lear-1" style="float: right;" width="250" height="188" />A produs nu puțină stupefacție demisia pe care profesorul și regizorul Andrei Șerban a înaintat-o Universității Columbia. Motivul invocat, corectitudinea politică agasantă și violentă, corelația pe care a făcut-o între experiența sa comunistă din România și ceea ce trăiește acum în America, a dat substanță deciziei sale și l-a aruncat pe regizor în brațele entuziaste ale reacționarilor de peste tot, bucuroși că au încă un exemplu de victimă celebră a noului control totalitar al discursului. Până și oficine locale care altfel promovează corectitudinea politică și marxismul cultural au acordat un spațiu generos și neutru anunțului făcut de Andrei Șerban, dovadă că plecarea sa a stârnit adevărate valuri.</p>
<p>Regizorul a detaliat într-o emisiune tv principalele rațiuni care l-au determinat să ia această hotărâre radicală. Pe de o parte, decanul școlii de arte i-a anunțat pe profesorii titulari că sunt prea mulți profesori heterosexuali, albi, bărbați și ar fi bine pentru diversitatea școlii apariția cuiva altfel, adică de preferat o femeie, un gay, un portorican sau cineva de culoare, oricum un minoritar. Andrei Șerban, conform propriilor mărturisiri, a fost dat chiar ca exemplu negativ de ceea ce nu se caută, cu alte cuvinte un bărbat alb, căsătorit și cu copii.</p>
<p>Evenimentul care a pus, însă, capăt răbdării lui Andrei Șerban a fost o audiție la care s-a prezentat un transsexual ce dorea să interpreteze rolului Julietei din „Romeo și Julieta”. „Nu pot să cred, nu pot să cred că el poate fi Julieta și nu pot să cred că dacă el vine student la Columbia eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată, trei ani de zile ca Julieta, nu pot, eu sunt necinstit față de mine însumi dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și am plecat”, a spus Andrei Șerban.</p>
<p>Am rămas nedumerit auzind atât de decizia lui Andrei Șerban cât mai ales de motivația ei. Corectitudinea politică nu mai este de mult o noutate, iar în universitățile americane pare a fi regula. Numărul profesorilor dați afară pe motive ridicole din facultățile americane este <a href="https://www.mindingthecampus.org/2018/09/11/how-a-social-justice-mob-fired-a-tenured-professor/">legiune</a> și chiar și într-o țară care se uită cu o admirație nevertebrată la vitrina occidentală, precum România, este imposibil să nu fi aflat sau să nu te fi izbit de astfel de exemple. Mai ales în cazul lui Andrei Șerban care era profesor de aproape trei decenii la Columbia, o asemenea practică trebuie să îi fi fost întru totul cunoscută și previzibilă. Au fost concediați matematicieni, profesori de economie sau de literatură excepționali pe motive caraghioase, iar ofensiva „comunismului american”are deja vechime suficientă încât să îi fi fost foarte familiară regizorului român.</p>
<p>Dar probabil că e bine să aplaudăm o trezire a conștiinței chiar și mai târziu decât niciodată.</p>
<p>Al doilea motiv, totuși, m-a lăsat într-o stare de perplexitate. Regizorul a afirmat că acel transsexual nu o putea juca pe Julieta deoarece „în monologul Julietei este Julieta care este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, care este absolut imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum poate să fie Julieta.” La rândul meu, mărturisesc, mi-e imposibil să înțeleg de ce Andrei Șerban nu ar fi putut face acest lucru foarte firesc în tradiția iconoclastă de la care se revendică și pe care a ilustrat-o aproape cu fiecare ocazie.</p>
<p>În spectacolul „Lear” de la Bulandra, care a avut premiera pe 8 noiembrie 2008, toate personajele din piesa lui Shakespeare sunt femei. Adică și regele Lear, și Kent și ducele de Albany și Edmund și Edgar șamd. Dacă pentru regizorul Andrei Șerban regele Lear putea fi jucat de o femeie, fie ea și talentată, mă întreb care este mai precis obiecția față de acel transsexual, care măcar și în aparență pare mai aproape de Julieta decât Lear și toate celelalte personaje jucate de femei?!</p>
<p>Într-un interviu acordat cu ceva vreme în urmă, regizorul a motivat folosirea femeilor în Lear argumentând în favoarea sensibilității lor naturale și a deschiderii spre emoție superioare pe care o au prin comparație cu bărbații. Nu știu dacă acesta e un argument sexist, cel mai probabil este irelevant, însă ceea ce are relevanță în cazul de față este șubrezenia lui. Dacă femeile sunt superioare din punct de vedere artistic întrebarea care se ridică imediat este de ce nu a folosit Andrei Șerban doar femei în piesele regizate sau în cea mai mare parte a lor?! Apoi, invocarea practicii din vremea lui Shakespeare, când actorii erau exclusiv bărbați – „de ce nu am încerca noi exact inversul?” (Andrei Șerban) – nu este nici ea mai solidă. Fiind vorba de o așa zisă întoarcere la tradiție ea este extrem de selectivă și nu are nicidecum rostul de a respecta o cutumă, care avea în trecut un sens moral (femeile nu au jucat în piese de teatru în Anglia până în 1660 deoarece acest lucru era considerat indecent). La Andrei Șerban, însă, nu există nicio justificare de această natură, soluția aleasă ținând mai degrabă de „epatarea burghezilor”, de „nonconformism” și alte valori îmbrățișate deschis și manifest de regizor (vezi practic orice interviu)și subliniate de criticii săi favorabili.</p>
<p>Așadar, stupefacția sa în privința propunerii de a învăța un transsexual rolul Julietei este prin prisma istoriei și viziunii sale de neînțeles și nu este exclus ca înșiși colegii de la universitate și cei familiarizați cu opera regizorului să fi rămas surprinși.</p>
<p>Distribuția unui femei în rolul unui bărbat are printre altele rolul de a sfida simțul realității, chiar dacă astăzi pare să fie o <a href="https://www.city-journal.org/html/inexhaustible-hamlet-13676.html">regulă de bon ton</a> în mai toate teatrele care se vor la zi (nu mai devreme de anul trecut la aniversarea teatrului Globe din Londra <a href="https://newcriterion.com/blogs/dispatch/holding-the-mirror-up-to-hamlet-9496">Hamlet</a> s-a jucat având în rolul principal o femeie, în timp ce Ofelia era jucată de un bărbat), și de a viola barbar un text în numele creativității și libertății regizorale. Ambele note sunt îngroșate în creațiile lui Andrei Șerban.</p>
<p>Din acest punct de vedere există o similitudine de substanță între corectitudinea politică și modernismul artistic întrucât ambele agresează structura realității și ne transmit că nu există niciun fel de ordine inerentă lumii în afara celei arbitrare și haotice pe care ele ne-o impun pur arbitrar. Corectitudinea politică ne forțează sub amenințarea pedepsei să spunem, de pildă, că un bărbat este femeie dacă el se consideră astfel. Modernismul artistic de tipul celui întruchipat de Andrei Șerban ne forțează, sub amenințarea faptului de a părea retrograzi, înguști și burghezi, să înghițim interpretări din Shakespeare, de exemplu, care nu mai păstrează nicio legătură cu spiritul și nici măcar cu textul bardului. Din faptul că un text este interpretabil se desprinde concluzia nejustificată că nu există de fapt decât interpretări și niciun fel de autoritate. O femeie într-un rol de bărbat poate fi ceva mai strident, dar Andrei Șerban și mulți alții, înainte și după el, ofensează structura realității prin decoruri, muzică, limbaj și traduceri care transformă capodoperele dramaturgiei în niște creații pretențioase, calpe, derizorii și stupide. Așa, de pildă, în „Richard al III-lea”, piesă montată anul acesta, pe lângă costumele cvasi contemporane ale actorilor, muzică (piesa se încheie sonor cu o adaptare din Rolling Stones „Time is on my side”) decoruri și limbaj, regizorul transpune întreaga operă într-un scenariu explicit „rezist” cu replici anti-PSD și anti-Dragnea. Nu este nici pe departe singura instanță de masacrare și vulgarizare a textului. Pentru a da un ultim exemplu, în „Văduva Veselă” de Franz Lehar, dialogurile sunt inspirate din Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu, inspirați la rândul lor de sordidul neambalat al realității celei mai ordinare. </p>
<p>Modernismul lui Andrei Șerban nu reprezintă cine știe ce găselniță și nici nu are nevoie de argumente alambicate pentru a fi pus în evidență. Este clar ca lumina zilei, fiind o ideologie asumată entuziast și conștient.</p>
<p>Povestea regizorului și profesorului român devine, cred, mai interesantă dacă o privim ca dinamică inerentă a revoluției moderne artistice și politice. Altfel spus, stă în esența modernismului să își canibalizeze fără nicio urmă de regret adepții, cel mai adesea buimaci și incapabili să înțeleagă ceea ce li se întâmplă. Procesul este specific indiferent de domeniu. Fie că este vorba de revoluționarii executați de noile generații de revoltați mai carnasieri, fie că este vorba de artiști nonconformiști dați la o parte de alți artiști și mai nonconformiști, logica este identică. Odată ce discernământul tradiției este aruncat peste bord, singurul criteriu de validare devenind martelarea canoanelor, originalitatea și subiectivismul absolut, atunci orice istorie se transformă într-o revoluție permanentă în care rebelii de ieri, demolatori de idoli, le iau locul acestora din urmă pentru a servi drept ținte pentru noile generații de rebeli.</p>
<p>„Sigur că e normal, e o lege a firii ca tinerii să dezaprobe arta bătrânilor, când eram tânăr și eu credeam că Sică Alexandrescu făcea un teatru mort, dar nu e bine să ajungi să spui că nu trebuie să mai mergi la spectacole făcute de cei care au peste 35 de ani, cum am auzit aici”, se plângea undeva Andrei Șerban, neliniștit de anumite propuneri avangardiste. Întrebarea este „de ce nu este bine să ajungi” să spui asta, deși mă tem că pe criteriile și argumentele regizorului român este imposibil de dat un răspuns coerent.</p>
<p>O a doua observație semnificativă care se poate desprinde din experiența nefericită a regizorului român privește tipul de raportare la nebunia lumii contemporane. Marii și cei mai vizibili critici ai modernității nu sunt în cele mai multe cazuri decât tot niște moderni „surclasați” și marginalizați de alți moderni mai radicali, iar perspectiva pe care ne-o prezintă oferă în cel mai bun caz o întoarcere la pasul imediat anterior îndepărtării lor de pe scena principală și nimic mai serios. <br />Doar odată ce realizăm acest lucru începem să ne dăm seama că rădăcinile răului sunt mult mai ramificate și mai adânci iar însănătoșirea nu va surveni nicidecum până nu ne vom întoarce la o viziune sănătoasă despre lume și om.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/lear-1.jpg" alt="lear-1" style="float: right;" width="250" height="188" />A produs nu puțină stupefacție demisia pe care profesorul și regizorul Andrei Șerban a înaintat-o Universității Columbia. Motivul invocat, corectitudinea politică agasantă și violentă, corelația pe care a făcut-o între experiența sa comunistă din România și ceea ce trăiește acum în America, a dat substanță deciziei sale și l-a aruncat pe regizor în brațele entuziaste ale reacționarilor de peste tot, bucuroși că au încă un exemplu de victimă celebră a noului control totalitar al discursului. Până și oficine locale care altfel promovează corectitudinea politică și marxismul cultural au acordat un spațiu generos și neutru anunțului făcut de Andrei Șerban, dovadă că plecarea sa a stârnit adevărate valuri.</p>
<p>Regizorul a detaliat într-o emisiune tv principalele rațiuni care l-au determinat să ia această hotărâre radicală. Pe de o parte, decanul școlii de arte i-a anunțat pe profesorii titulari că sunt prea mulți profesori heterosexuali, albi, bărbați și ar fi bine pentru diversitatea școlii apariția cuiva altfel, adică de preferat o femeie, un gay, un portorican sau cineva de culoare, oricum un minoritar. Andrei Șerban, conform propriilor mărturisiri, a fost dat chiar ca exemplu negativ de ceea ce nu se caută, cu alte cuvinte un bărbat alb, căsătorit și cu copii.</p>
<p>Evenimentul care a pus, însă, capăt răbdării lui Andrei Șerban a fost o audiție la care s-a prezentat un transsexual ce dorea să interpreteze rolului Julietei din „Romeo și Julieta”. „Nu pot să cred, nu pot să cred că el poate fi Julieta și nu pot să cred că dacă el vine student la Columbia eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată, trei ani de zile ca Julieta, nu pot, eu sunt necinstit față de mine însumi dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și am plecat”, a spus Andrei Șerban.</p>
<p>Am rămas nedumerit auzind atât de decizia lui Andrei Șerban cât mai ales de motivația ei. Corectitudinea politică nu mai este de mult o noutate, iar în universitățile americane pare a fi regula. Numărul profesorilor dați afară pe motive ridicole din facultățile americane este <a href="https://www.mindingthecampus.org/2018/09/11/how-a-social-justice-mob-fired-a-tenured-professor/">legiune</a> și chiar și într-o țară care se uită cu o admirație nevertebrată la vitrina occidentală, precum România, este imposibil să nu fi aflat sau să nu te fi izbit de astfel de exemple. Mai ales în cazul lui Andrei Șerban care era profesor de aproape trei decenii la Columbia, o asemenea practică trebuie să îi fi fost întru totul cunoscută și previzibilă. Au fost concediați matematicieni, profesori de economie sau de literatură excepționali pe motive caraghioase, iar ofensiva „comunismului american”are deja vechime suficientă încât să îi fi fost foarte familiară regizorului român.</p>
<p>Dar probabil că e bine să aplaudăm o trezire a conștiinței chiar și mai târziu decât niciodată.</p>
<p>Al doilea motiv, totuși, m-a lăsat într-o stare de perplexitate. Regizorul a afirmat că acel transsexual nu o putea juca pe Julieta deoarece „în monologul Julietei este Julieta care este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, care este absolut imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum poate să fie Julieta.” La rândul meu, mărturisesc, mi-e imposibil să înțeleg de ce Andrei Șerban nu ar fi putut face acest lucru foarte firesc în tradiția iconoclastă de la care se revendică și pe care a ilustrat-o aproape cu fiecare ocazie.</p>
<p>În spectacolul „Lear” de la Bulandra, care a avut premiera pe 8 noiembrie 2008, toate personajele din piesa lui Shakespeare sunt femei. Adică și regele Lear, și Kent și ducele de Albany și Edmund și Edgar șamd. Dacă pentru regizorul Andrei Șerban regele Lear putea fi jucat de o femeie, fie ea și talentată, mă întreb care este mai precis obiecția față de acel transsexual, care măcar și în aparență pare mai aproape de Julieta decât Lear și toate celelalte personaje jucate de femei?!</p>
<p>Într-un interviu acordat cu ceva vreme în urmă, regizorul a motivat folosirea femeilor în Lear argumentând în favoarea sensibilității lor naturale și a deschiderii spre emoție superioare pe care o au prin comparație cu bărbații. Nu știu dacă acesta e un argument sexist, cel mai probabil este irelevant, însă ceea ce are relevanță în cazul de față este șubrezenia lui. Dacă femeile sunt superioare din punct de vedere artistic întrebarea care se ridică imediat este de ce nu a folosit Andrei Șerban doar femei în piesele regizate sau în cea mai mare parte a lor?! Apoi, invocarea practicii din vremea lui Shakespeare, când actorii erau exclusiv bărbați – „de ce nu am încerca noi exact inversul?” (Andrei Șerban) – nu este nici ea mai solidă. Fiind vorba de o așa zisă întoarcere la tradiție ea este extrem de selectivă și nu are nicidecum rostul de a respecta o cutumă, care avea în trecut un sens moral (femeile nu au jucat în piese de teatru în Anglia până în 1660 deoarece acest lucru era considerat indecent). La Andrei Șerban, însă, nu există nicio justificare de această natură, soluția aleasă ținând mai degrabă de „epatarea burghezilor”, de „nonconformism” și alte valori îmbrățișate deschis și manifest de regizor (vezi practic orice interviu)și subliniate de criticii săi favorabili.</p>
<p>Așadar, stupefacția sa în privința propunerii de a învăța un transsexual rolul Julietei este prin prisma istoriei și viziunii sale de neînțeles și nu este exclus ca înșiși colegii de la universitate și cei familiarizați cu opera regizorului să fi rămas surprinși.</p>
<p>Distribuția unui femei în rolul unui bărbat are printre altele rolul de a sfida simțul realității, chiar dacă astăzi pare să fie o <a href="https://www.city-journal.org/html/inexhaustible-hamlet-13676.html">regulă de bon ton</a> în mai toate teatrele care se vor la zi (nu mai devreme de anul trecut la aniversarea teatrului Globe din Londra <a href="https://newcriterion.com/blogs/dispatch/holding-the-mirror-up-to-hamlet-9496">Hamlet</a> s-a jucat având în rolul principal o femeie, în timp ce Ofelia era jucată de un bărbat), și de a viola barbar un text în numele creativității și libertății regizorale. Ambele note sunt îngroșate în creațiile lui Andrei Șerban.</p>
<p>Din acest punct de vedere există o similitudine de substanță între corectitudinea politică și modernismul artistic întrucât ambele agresează structura realității și ne transmit că nu există niciun fel de ordine inerentă lumii în afara celei arbitrare și haotice pe care ele ne-o impun pur arbitrar. Corectitudinea politică ne forțează sub amenințarea pedepsei să spunem, de pildă, că un bărbat este femeie dacă el se consideră astfel. Modernismul artistic de tipul celui întruchipat de Andrei Șerban ne forțează, sub amenințarea faptului de a părea retrograzi, înguști și burghezi, să înghițim interpretări din Shakespeare, de exemplu, care nu mai păstrează nicio legătură cu spiritul și nici măcar cu textul bardului. Din faptul că un text este interpretabil se desprinde concluzia nejustificată că nu există de fapt decât interpretări și niciun fel de autoritate. O femeie într-un rol de bărbat poate fi ceva mai strident, dar Andrei Șerban și mulți alții, înainte și după el, ofensează structura realității prin decoruri, muzică, limbaj și traduceri care transformă capodoperele dramaturgiei în niște creații pretențioase, calpe, derizorii și stupide. Așa, de pildă, în „Richard al III-lea”, piesă montată anul acesta, pe lângă costumele cvasi contemporane ale actorilor, muzică (piesa se încheie sonor cu o adaptare din Rolling Stones „Time is on my side”) decoruri și limbaj, regizorul transpune întreaga operă într-un scenariu explicit „rezist” cu replici anti-PSD și anti-Dragnea. Nu este nici pe departe singura instanță de masacrare și vulgarizare a textului. Pentru a da un ultim exemplu, în „Văduva Veselă” de Franz Lehar, dialogurile sunt inspirate din Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu, inspirați la rândul lor de sordidul neambalat al realității celei mai ordinare. </p>
<p>Modernismul lui Andrei Șerban nu reprezintă cine știe ce găselniță și nici nu are nevoie de argumente alambicate pentru a fi pus în evidență. Este clar ca lumina zilei, fiind o ideologie asumată entuziast și conștient.</p>
<p>Povestea regizorului și profesorului român devine, cred, mai interesantă dacă o privim ca dinamică inerentă a revoluției moderne artistice și politice. Altfel spus, stă în esența modernismului să își canibalizeze fără nicio urmă de regret adepții, cel mai adesea buimaci și incapabili să înțeleagă ceea ce li se întâmplă. Procesul este specific indiferent de domeniu. Fie că este vorba de revoluționarii executați de noile generații de revoltați mai carnasieri, fie că este vorba de artiști nonconformiști dați la o parte de alți artiști și mai nonconformiști, logica este identică. Odată ce discernământul tradiției este aruncat peste bord, singurul criteriu de validare devenind martelarea canoanelor, originalitatea și subiectivismul absolut, atunci orice istorie se transformă într-o revoluție permanentă în care rebelii de ieri, demolatori de idoli, le iau locul acestora din urmă pentru a servi drept ținte pentru noile generații de rebeli.</p>
<p>„Sigur că e normal, e o lege a firii ca tinerii să dezaprobe arta bătrânilor, când eram tânăr și eu credeam că Sică Alexandrescu făcea un teatru mort, dar nu e bine să ajungi să spui că nu trebuie să mai mergi la spectacole făcute de cei care au peste 35 de ani, cum am auzit aici”, se plângea undeva Andrei Șerban, neliniștit de anumite propuneri avangardiste. Întrebarea este „de ce nu este bine să ajungi” să spui asta, deși mă tem că pe criteriile și argumentele regizorului român este imposibil de dat un răspuns coerent.</p>
<p>O a doua observație semnificativă care se poate desprinde din experiența nefericită a regizorului român privește tipul de raportare la nebunia lumii contemporane. Marii și cei mai vizibili critici ai modernității nu sunt în cele mai multe cazuri decât tot niște moderni „surclasați” și marginalizați de alți moderni mai radicali, iar perspectiva pe care ne-o prezintă oferă în cel mai bun caz o întoarcere la pasul imediat anterior îndepărtării lor de pe scena principală și nimic mai serios. <br />Doar odată ce realizăm acest lucru începem să ne dăm seama că rădăcinile răului sunt mult mai ramificate și mai adânci iar însănătoșirea nu va surveni nicidecum până nu ne vom întoarce la o viziune sănătoasă despre lume și om.</p>La concert2019-10-15T09:24:47Z2019-10-15T09:24:47Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/645-la-concert.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/concert.jpg" alt="concert" style="float: right;" width="250" height="178" />Am citit, nu chiar la prima tinerețe, o carte cu un titlu perfect stupid: „Ghidul idioților despre muzica clasică”, din care nu am reușit să înțeleg mare lucru și nu din cauza complexității. Motivul era altul. Autorii se străduiau atât de tare să fie amuzanți, prietenoși, juvenili și amuzanți, încât efectul total îl reprezenta, inevitabil, un talmeș-balmeș ridicol, iritant și prolix. După multe sforțări, singurul lucru care răzbătea din paginile cărții era acela că muzica clasică este „cool”, o afirmație care desigur că nu merita atâta efort de lectură și despre care mă îndoiesc că a mișcat prea multă lume să se apuce de ascultat. Ceva bun tot se putea desprinde și anume recomandarea de a frecventa sălile de concert locale, unde poți audia o muzică de calitate înaltă fără o investiție financiară substanțială.</p>
<p>Nu mai țin minte cu precizie dacă acesta a fost imboldul principal care m-a împins să merg la serile de concerte de miercuri de la Sala Radio. Cert este că m-am dus acolo relativ constant o bucată de vreme, în principal pentru că se puteau audia cu predilecție fragmente muzicale clasice.</p>
<p>Recent, adică săptămâna trecută, am mers în același loc și în aceeași zi la un concert de violoncel susținut de un ansamblu de tineri interpreți. Nu mă atrăgea cu precădere ideea de „tineri”, cât programul muzical cu selecții din Handel, Albinoni etc. Nu m-am gândit că va fi ceva epocal, nici că voi pierde foarte mult. Ba, așteptările mele erau mai degrabă optimiste și văzând lumea dând buluc, spre deosebire de sălile aproape goale de care îmi aminteam eu, dar în care te simțeai totuși excelent, m-am gândit că voi avea parte de o surpriză plăcută.</p>
<p>Prima lovitură încasată de speranțele mele s-a produs la apariția interpreților și a conducătorului de ansamblu. Vestimentația luată ca întreg era o harababură ininteligibilă pentru un asemenea de eveniment. Câteva tinere, în orice caz nu prea multe, se încumetaseră să îmbrace ținute de seară, dar în culori atât de nepotrivite încât efectul era pe dos decât cel scontat. Sclipitor (de la sclipici) și ieftin. Restul violonceliștilor au mers cu aplomb pe varianta casual, cu pantaloni strânși jos pe picior, blugi și cămăși scoase sau nu pe dinafară, în funcție de gust. Dirijorul, care le era sau le-a fost profesor în facultate interpreților, se asortase cu ansamblul, o variantă preferabilă în context aceleia în care ar fi încercat să țină singur eticheta. În pofida acestor neajunsuri sartoriale, tinerii arătau onorabil, cu priviri în care se putea desluși o adâncime, păreau dezghețați atât cât trebuie pentru vârsta lor și erau tunși decent. În altă situație socială, adică în afara scenei de concerte, probabil că nu ai fi avut ce să le reproșezi la prima vedere.</p>
<p>Odată început programul artistic, cu ajutorul unui marș vienez și a două bucăți baroce, temerile și suspiciunile mi s-au mai domolit. Mă afundam toropit în scaun și îmi făceam mustrări de conștiință pentru bănuielile mele casante. „Vezi, îmi spuneam, există în continuare insule de normalitate, în care încă nu a dat buzna modernitatea cu ritmul ei violent. Trebuie doar să deschizi ochii și urechile cu mai multă bunăvoință”. Ochii și urechile le-am deschis destul de rapid, dar nu stimulat de bunăvoință, ci tocmai de zgomotul modernității celei mai asurzitoare.</p>
<p>După scurtul preambul din clasici, ansamblul de violoncele și-a dezlănțuit întreaga ofensivă interpretând melodii contemporane. Handel și Albinoni fuseseră doar actul de deschidere pentru evenimentul principal. A început, dacă îmi aduc bine aminte, cu Michael Jackson, „Smooth Criminal”, și s-a terminat cu Europe, „Final Countdown”, trecând prin AC/DC, Louis Fonzi, Queen etc. O fire mai chițibușară s-ar fi putut ține de reclamații deoarece era clar că la mijloc a fost o înșelăciune. Una scria pe afiș și alta primeai în program. Dar revolta deschisă nu ar fi fost tocmai potrivită, mai ales că lumea părea extaziată, auzindu-se chiar și chiuituri. La final, înconjurat de valul de entuziasm, am simțit că trebuie să depun mai multe strădanii cu aplauzele, altfel destul de blegi. O asemenea încântare populară nu era neapărat contagioasă, cât, în ceea ce mă privește, amenințătoare.</p>
<p>Ideea fundamentală sub care se plasa întreaga întreprinde era, după cum a afirmat-o în repetate ocazii dirijorul, anti-elitismul. Nu a folosit cuvântul acesta, dar reieșea destul de limpede din prezentările pe care le făcea diverselor melodii și compozitori contemporani. Freddy Mercury a fost cântăreț de operă, Louis Fonzi a folosit un fragment de muzică barocă șamd. Cu alte cuvinte, până și cântăreții cei mai la modă au un comerț fertil cu clasicii, de unde derivă indirect valoarea muzicii vechi. Argumentul este însă înșelător, subversiv și, în cele din urmă, distrugător pentru muzica clasică, cea pe care se presupune că interpreții ar vrea cumva să o cultive și să o facă plăcută publicului. Motivul ține de presupoziția relativistă pe care este construit. Tema spectacolului era aceea că aproape orice fel de creație muzicală reprezintă artă, iar judecățile de valoare tari/„discriminatorii” nu își au locul, mai ales din perspectiva popularității enorme de care se bucură multe piese contemporane. Cu alte cuvinte, nu există nicio diferență fundamentală între o bucată rock îndoielnică și, de pildă, Adagio-ul lui Albinoni, mai ales când rockul sau reaggetonul sunt transpuse pe violoncel. Sună la fel, iar prejudecățile elitiste sunt vetuste și neîntemeiate.</p>
<p>Pe de altă parte, prejudecățile elitiste or fi vetuste, dar neîntemeiate sigur nu sunt. Căci atunci când pui laolaltă tot felul de nume pestrițe cu monumente ale culturii europene rezultatul final îl reprezintă demonetizarea acestora din urmă. Dacă toți sunt una, ce rost sau sens mai are studierea sau ascultarea marilor maeștri când aceștia pot fi reduși oricum la nivelul unei coloane sonore discutabile, care la rândul ei poate fi redusă la acorduri încropite pe un soft?! După cum remarca cu altă ocazie un comentator perspicace, „există o lege Gresham în cultură, care ne spune că, în absența unei scări de valori, producțiile rele le vor elimina de pe piață pe cele bune”.</p>
<p>Și exact acest lucru se întâmplă prin astfel de spectacole care își propun să atragă tinerii și lumea, în general, spre muzica clasică. În pofida unor succese temporare și locale, oamenii se vor îndepărta și mai mult de sălile de audiții. Cine vrea discotecă se va duce la discotecă și nu va bate drumul până la sala de concerte, în timp ce restul, mulți, puțini, vor sta acasă.</p>
<p>Atacul împotriva muzicii clasice are rădăcini adânci și este larg răspândit în mediile bune: este prea nedemocratică, prea „albă”, prea scorțoasă. În urmă cu câțiva ani, de pildă, o bancă britanică a refuzat să mai sponsorizeze Opera Regală explicit din cauza elitismului, preferând în schimb să subvenționeze un festival de muzică pop. Decizia nu era comercială, după cum s-ar putea presupune, ci culturală, parte din alinierea obligatorie la noua ideologie relativistă.</p>
<p>În același timp, permutările muzicale, foarte la modă acum, sugerează același caracter relativist. Nu există niciun duh sau spirit propriu și orice text sau armonie poate fi modificată și rearanjată, în teorie, fără a se schimba ceva esențial. Pui muzica lui Michael Jackson să fie interpretată de un ansamblu de coarde sau de un cor gregorian, sperând într-o revelație, dar, cu toate acestea, rezultatul nu are cum să fie altceva decât, în cel mai bun caz, un kitsch. Lucrurile stau aidoma și cu încercarea inversă, de a translata forme artistice și spirituale mai complexe într-un limbaj muzical pop.</p>
<p>Dar oricâte vicisitudini ar lovi muzica clasică, nimic nu o poate distruge mai temeinic decât încercările de a o moderniza și a o comercializa spre a o face mai accesibilă și mai facilă.</p>
<p>Totuși, pe lângă antielitismul arborat în concertele de genul acesta, există o problemă și mai profundă, rareori identificată în ultimul secol cel puțin, și anume divorțul complet dintre etic și estetic. Arta pentru artă are o autonomie în fața căreia se frâng orice judecăți morale, asta deși marii creatori din trecut nu au lucrat niciodată pe baza acestei presupoziții, care este relativ recentă și complet străină lumii clasice. Insistența lui Confucius sau a vechilor chinezi pe legătura dintre muzică și mișcările virtuoase sau vicioase ale sufletului poate să pară de-a dreptul monomaniacală, deși se poate discerne lesne și la greci. De exemplu, capitolul dedicat statului ideal din „Politica” lui Aristotel se ocupă în cea mai mare parte de muzică, iar în „Republica” lui Platon există un paragraf despre economie și patruzeci de pagini despre muzică. Un contemporan al lui Platon, Damon din Atena, scria „lăsați-mă să scriu muzica unei cetăți și nu mă interesează cine îi face legile.”</p>
<p>Nici măcar în epoca de aur a clasicismului, muzica nu a fost privită doar ca o ocupație frivolă, bună doar de omorât plăcut și inteligent timpul. După premiera londoneză a oratorului „Messiah”, Handel a fost abordat de un aristocrat britanic care l-a felicitat spunându-i că atât el cât și alți participanți au avut parte de o „distracție admirabilă”. Intrigat, Handel i-a răspuns: „My Lord, mi-ar părea tare rău dacă doar i-am distrat pe oameni. Eu mi-am dorit să-i fac mai buni.”</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/concert.jpg" alt="concert" style="float: right;" width="250" height="178" />Am citit, nu chiar la prima tinerețe, o carte cu un titlu perfect stupid: „Ghidul idioților despre muzica clasică”, din care nu am reușit să înțeleg mare lucru și nu din cauza complexității. Motivul era altul. Autorii se străduiau atât de tare să fie amuzanți, prietenoși, juvenili și amuzanți, încât efectul total îl reprezenta, inevitabil, un talmeș-balmeș ridicol, iritant și prolix. După multe sforțări, singurul lucru care răzbătea din paginile cărții era acela că muzica clasică este „cool”, o afirmație care desigur că nu merita atâta efort de lectură și despre care mă îndoiesc că a mișcat prea multă lume să se apuce de ascultat. Ceva bun tot se putea desprinde și anume recomandarea de a frecventa sălile de concert locale, unde poți audia o muzică de calitate înaltă fără o investiție financiară substanțială.</p>
<p>Nu mai țin minte cu precizie dacă acesta a fost imboldul principal care m-a împins să merg la serile de concerte de miercuri de la Sala Radio. Cert este că m-am dus acolo relativ constant o bucată de vreme, în principal pentru că se puteau audia cu predilecție fragmente muzicale clasice.</p>
<p>Recent, adică săptămâna trecută, am mers în același loc și în aceeași zi la un concert de violoncel susținut de un ansamblu de tineri interpreți. Nu mă atrăgea cu precădere ideea de „tineri”, cât programul muzical cu selecții din Handel, Albinoni etc. Nu m-am gândit că va fi ceva epocal, nici că voi pierde foarte mult. Ba, așteptările mele erau mai degrabă optimiste și văzând lumea dând buluc, spre deosebire de sălile aproape goale de care îmi aminteam eu, dar în care te simțeai totuși excelent, m-am gândit că voi avea parte de o surpriză plăcută.</p>
<p>Prima lovitură încasată de speranțele mele s-a produs la apariția interpreților și a conducătorului de ansamblu. Vestimentația luată ca întreg era o harababură ininteligibilă pentru un asemenea de eveniment. Câteva tinere, în orice caz nu prea multe, se încumetaseră să îmbrace ținute de seară, dar în culori atât de nepotrivite încât efectul era pe dos decât cel scontat. Sclipitor (de la sclipici) și ieftin. Restul violonceliștilor au mers cu aplomb pe varianta casual, cu pantaloni strânși jos pe picior, blugi și cămăși scoase sau nu pe dinafară, în funcție de gust. Dirijorul, care le era sau le-a fost profesor în facultate interpreților, se asortase cu ansamblul, o variantă preferabilă în context aceleia în care ar fi încercat să țină singur eticheta. În pofida acestor neajunsuri sartoriale, tinerii arătau onorabil, cu priviri în care se putea desluși o adâncime, păreau dezghețați atât cât trebuie pentru vârsta lor și erau tunși decent. În altă situație socială, adică în afara scenei de concerte, probabil că nu ai fi avut ce să le reproșezi la prima vedere.</p>
<p>Odată început programul artistic, cu ajutorul unui marș vienez și a două bucăți baroce, temerile și suspiciunile mi s-au mai domolit. Mă afundam toropit în scaun și îmi făceam mustrări de conștiință pentru bănuielile mele casante. „Vezi, îmi spuneam, există în continuare insule de normalitate, în care încă nu a dat buzna modernitatea cu ritmul ei violent. Trebuie doar să deschizi ochii și urechile cu mai multă bunăvoință”. Ochii și urechile le-am deschis destul de rapid, dar nu stimulat de bunăvoință, ci tocmai de zgomotul modernității celei mai asurzitoare.</p>
<p>După scurtul preambul din clasici, ansamblul de violoncele și-a dezlănțuit întreaga ofensivă interpretând melodii contemporane. Handel și Albinoni fuseseră doar actul de deschidere pentru evenimentul principal. A început, dacă îmi aduc bine aminte, cu Michael Jackson, „Smooth Criminal”, și s-a terminat cu Europe, „Final Countdown”, trecând prin AC/DC, Louis Fonzi, Queen etc. O fire mai chițibușară s-ar fi putut ține de reclamații deoarece era clar că la mijloc a fost o înșelăciune. Una scria pe afiș și alta primeai în program. Dar revolta deschisă nu ar fi fost tocmai potrivită, mai ales că lumea părea extaziată, auzindu-se chiar și chiuituri. La final, înconjurat de valul de entuziasm, am simțit că trebuie să depun mai multe strădanii cu aplauzele, altfel destul de blegi. O asemenea încântare populară nu era neapărat contagioasă, cât, în ceea ce mă privește, amenințătoare.</p>
<p>Ideea fundamentală sub care se plasa întreaga întreprinde era, după cum a afirmat-o în repetate ocazii dirijorul, anti-elitismul. Nu a folosit cuvântul acesta, dar reieșea destul de limpede din prezentările pe care le făcea diverselor melodii și compozitori contemporani. Freddy Mercury a fost cântăreț de operă, Louis Fonzi a folosit un fragment de muzică barocă șamd. Cu alte cuvinte, până și cântăreții cei mai la modă au un comerț fertil cu clasicii, de unde derivă indirect valoarea muzicii vechi. Argumentul este însă înșelător, subversiv și, în cele din urmă, distrugător pentru muzica clasică, cea pe care se presupune că interpreții ar vrea cumva să o cultive și să o facă plăcută publicului. Motivul ține de presupoziția relativistă pe care este construit. Tema spectacolului era aceea că aproape orice fel de creație muzicală reprezintă artă, iar judecățile de valoare tari/„discriminatorii” nu își au locul, mai ales din perspectiva popularității enorme de care se bucură multe piese contemporane. Cu alte cuvinte, nu există nicio diferență fundamentală între o bucată rock îndoielnică și, de pildă, Adagio-ul lui Albinoni, mai ales când rockul sau reaggetonul sunt transpuse pe violoncel. Sună la fel, iar prejudecățile elitiste sunt vetuste și neîntemeiate.</p>
<p>Pe de altă parte, prejudecățile elitiste or fi vetuste, dar neîntemeiate sigur nu sunt. Căci atunci când pui laolaltă tot felul de nume pestrițe cu monumente ale culturii europene rezultatul final îl reprezintă demonetizarea acestora din urmă. Dacă toți sunt una, ce rost sau sens mai are studierea sau ascultarea marilor maeștri când aceștia pot fi reduși oricum la nivelul unei coloane sonore discutabile, care la rândul ei poate fi redusă la acorduri încropite pe un soft?! După cum remarca cu altă ocazie un comentator perspicace, „există o lege Gresham în cultură, care ne spune că, în absența unei scări de valori, producțiile rele le vor elimina de pe piață pe cele bune”.</p>
<p>Și exact acest lucru se întâmplă prin astfel de spectacole care își propun să atragă tinerii și lumea, în general, spre muzica clasică. În pofida unor succese temporare și locale, oamenii se vor îndepărta și mai mult de sălile de audiții. Cine vrea discotecă se va duce la discotecă și nu va bate drumul până la sala de concerte, în timp ce restul, mulți, puțini, vor sta acasă.</p>
<p>Atacul împotriva muzicii clasice are rădăcini adânci și este larg răspândit în mediile bune: este prea nedemocratică, prea „albă”, prea scorțoasă. În urmă cu câțiva ani, de pildă, o bancă britanică a refuzat să mai sponsorizeze Opera Regală explicit din cauza elitismului, preferând în schimb să subvenționeze un festival de muzică pop. Decizia nu era comercială, după cum s-ar putea presupune, ci culturală, parte din alinierea obligatorie la noua ideologie relativistă.</p>
<p>În același timp, permutările muzicale, foarte la modă acum, sugerează același caracter relativist. Nu există niciun duh sau spirit propriu și orice text sau armonie poate fi modificată și rearanjată, în teorie, fără a se schimba ceva esențial. Pui muzica lui Michael Jackson să fie interpretată de un ansamblu de coarde sau de un cor gregorian, sperând într-o revelație, dar, cu toate acestea, rezultatul nu are cum să fie altceva decât, în cel mai bun caz, un kitsch. Lucrurile stau aidoma și cu încercarea inversă, de a translata forme artistice și spirituale mai complexe într-un limbaj muzical pop.</p>
<p>Dar oricâte vicisitudini ar lovi muzica clasică, nimic nu o poate distruge mai temeinic decât încercările de a o moderniza și a o comercializa spre a o face mai accesibilă și mai facilă.</p>
<p>Totuși, pe lângă antielitismul arborat în concertele de genul acesta, există o problemă și mai profundă, rareori identificată în ultimul secol cel puțin, și anume divorțul complet dintre etic și estetic. Arta pentru artă are o autonomie în fața căreia se frâng orice judecăți morale, asta deși marii creatori din trecut nu au lucrat niciodată pe baza acestei presupoziții, care este relativ recentă și complet străină lumii clasice. Insistența lui Confucius sau a vechilor chinezi pe legătura dintre muzică și mișcările virtuoase sau vicioase ale sufletului poate să pară de-a dreptul monomaniacală, deși se poate discerne lesne și la greci. De exemplu, capitolul dedicat statului ideal din „Politica” lui Aristotel se ocupă în cea mai mare parte de muzică, iar în „Republica” lui Platon există un paragraf despre economie și patruzeci de pagini despre muzică. Un contemporan al lui Platon, Damon din Atena, scria „lăsați-mă să scriu muzica unei cetăți și nu mă interesează cine îi face legile.”</p>
<p>Nici măcar în epoca de aur a clasicismului, muzica nu a fost privită doar ca o ocupație frivolă, bună doar de omorât plăcut și inteligent timpul. După premiera londoneză a oratorului „Messiah”, Handel a fost abordat de un aristocrat britanic care l-a felicitat spunându-i că atât el cât și alți participanți au avut parte de o „distracție admirabilă”. Intrigat, Handel i-a răspuns: „My Lord, mi-ar părea tare rău dacă doar i-am distrat pe oameni. Eu mi-am dorit să-i fac mai buni.”</p>Tocilarul de ieri, activistul dintotdeauna2019-09-26T09:39:30Z2019-09-26T09:39:30Zhttp://karamazov.ro/index.php/polemici/642-tocilarul-de-ieri-activistul-dintotdeauna.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/nerd.jpg" alt="nerd" style="float: right;" width="250" height="168" />Nu trebuie subestimată niciodată capacitatea oamenilor de a face observații valoroase atunci când te aștepți mai puțin. Zilele trecute m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzusem de ceva timp. Am discutat vrute și nevrute, ne-am reamintit, bineînțeles, de vremurile bune de altădată. Apoi discuția a degenerat în politică. A degenerat nu pentru că ne-am fi luat la bătaie sau la harță. Dimpotrivă, aveam, în mare, cam aceleași păreri. Însă de fiecare dată când discuția se colorează politic, conversația se acrește instantaneu și nu tragi nici vreun folos, nici vreo plăcere de pe urma ei. Totuși, amicul meu a avut în timpul acestui dialog steril o remarcă prin care a salvat toată vorbăria mea inutilă și care m-a pus pe gânduri. </p>
<p>El a observat că mai toți premianții clasei din care el a făcut parte, copii conformiști, cuminți și silitori la învățătură, adică tocilarii, au devenit astăzi activiști și propagandiști ai stilurilor de viață alternative, susținători ai aberațiilor sexuale și promotori ai relativismului cultural. Pe de altă parte, remarca amicul, loazele clasei, printre care se includea pe nedrept și el, adică aceia care aveau note mici, sfidau regulile oficiale și se comportau mai dezmățat, s-au transformat în conservatori. Fără să o ia neapărat pe drumul spre biserică sau să-și facă exagerat de multă ordine în viață, „loazele” s-au poziționat aproape din reflex împotriva noilor ideologii adoptate acum de foștii tocilari.</p>
<p>Amicul meu punea această schimbare pe seama conformismului. Tocilarii au continuat să fie de partea establishmentului, chiar dacă, între timp, substanța sa ideologică s-a modificat, fără să apeleze pentru o clipă la discernământ, încercând doar să se plieze la poziția dominantă și comodă. În schimb, băieții veseli, dornici să conteste autoritatea și linia oficială, au rămas în opoziție, devenind chiar și mai vehemenți decât în liceu, când fronda lor era în mare parte juvenilă.</p>
<p>Logica sa prindea mult. Ceea ce rămâne însă neexplicat este de ce școala produce astfel de tipuri umane, și nu de azi, de ieri. (În treacăt fie spus, observația amicului mi-a fost întărită de un profesor de modă veche care, de curând, mi-a arătat mândru prima carte scoasă de cea mai bună elevă din carieră. Cartea se numea „Gen și identitate în ...” )</p>
<p>Cred că există mai multe răspunsuri la problema școlii moderne și a eșecului de „a produce” ființe umane înzestrate cu un discernământ rezonabil.</p>
<p>Una dintre explicațiile convingătoare susține că școala modernă creează, de fapt, <a href="https://www.intellectualtakeout.org/blog/education-system-producing-mercenaries">mercenari</a> – oameni pentru care cartea nu reprezintă decât un mijloc prin care se poate obține o notă mare și nimic altceva. Copiii învață doar pentru a lua note mari, care le permit să intre la facultăți unde vor urmări tot notele mari pentru a-și atinge obiectivul final: o carieră profitabilă financiar și social. Plăcerea lecturii și a cunoașterii nu apare niciodată. În termenii filosofului Alasdair MacIntyre, atenția exclusivă asupra bunurilor externe va afecta atât dezvoltarea virtuților, cât și aprecierea bunurilor interne ale practicii (bucuria cititului). Cu alte cuvinte, cine urmărește cu predilecție notele nu își va îngriji virtuțile, ba dimpotrivă, și nici nu va dobândi gustul cărților. Iar un mercenar va merge întotdeauna de partea celui care îl recompensează cu mai mult sau de pe urma căruia nu va pierde. Așa că, în vremurile noastre, mercenarii vor fi de partea corectitudinii politice și a raznelor conexe.</p>
<p><a href="https://www.home-school.com/Articles/interview-with-john-taylor-gatto.php">John Taylor Gatto</a> a fost pentru mai bine de 30 de ani profesor la o școală din Manhattan, iar pentru meritele sale a fost răsplătit cu distincții importante, printre care și cea de „Profesorul anului în New York”, în 1991. Cu toate acestea, Gatto era departe de a fi învățătorul tipic și ceea ce făcea el cu elevii se afla în contradicție flagrantă cu spiritul și litera școlilor de astăzi. El și-a dat seama destul de rapid că școlile sunt uzine de propagandă și îndoctrinare, care nu au alt scop decât să ștanțeze și să formateze aproape indelebil copiii, să-i scoată din mediul lor natural (familie și comunitate) și să-i pregătească pentru o viață de obediență și subordonare oarbă. Deși școala este privită ca o treaptă pentru succes, spune el, cel mai adesea ea este un obstacol pentru asta: „a trece de la îngrădirea anilor preșcolari la îngrădirea clasei, la constrângerile temei pentru acasă, la eforturile serioase pentru a avea notele care să te califice pentru un colegiu „bun”, unde împuținarea radicală a spiritului tău va continua, este puțin probabil să te ajute să-ți construiești un caracter sau să te pregătească pentru o viață bună”.</p>
<p>Unul dintre meritele lui Gatto este că arată felul în care școlile nivelează fără discriminare între copiii „buni” și cei „răi”, ba chiar cei care au șanse mai mari de a se descurca rezonabil în viață sunt cei care ignoră lecțiile predate în timpul orelor, ceea ce sugerează că prietenul meu a intuit ceva important. Profesorul american chiar îi „îndepărta” pe elevi din clase, trimițându-i să facă lucruri pentru care aveau înclinație și dorință, cu scopul de a-i responsabiliza. În ceea ce privește sistemul de recompense al școlii, Gatto nu avea nicio îndoială că el reprezintă una dintre principalele nenorociri ale sistemului. De pildă, copiii care luau note excepționale la testele de citire, în fapt nu reușeau să desprindă aproape nimic relevant dintr-o pagină de literatură banală. „Era uimitor pentru mine să văd asta, deoarece erau copii isteți, proveniți din ceea ce numim familii bune, cu venituri mari. <strong>Erau cei mai eficienți la testele standardizate, deoarece nu aveau niciun alt fel de interes pentru informațiile care nu se cuantificau astfel </strong>(s.n.)”, spune Gatto.</p>
<p>Un alt filosof preocupat de efectele nocive ale școlii moderne asupra copiilor a fost <a href="https://www.libertarianism.org/publications/essays/why-do-intellectuals-oppose-capitalism">Robert Nozick</a>, fost profesor la Harvard University. El a remarcat că opoziția față de piața liberă și predilecția pentru socialism este disproporționat de mare în rândul intelectualilor în comparație cu alte categorii sociale. Explicația, ne spune Nozick, trebuie căutată tot în sistemul de învățământ modern, unde există două ordini paralele: cea oficială și cea informală. În timpul orelor, tocilarii, adică viitorii intelectuali, se bucură de recunoaștere și sunt văzuți de către profesori ca standarde de excelență datorită notelor mari și aderenței fără compromisuri la sistemul centralizat de reguli impus de școală. În afara orelor, pe holuri, în clase și în spațiul de joacă, copiii interacționează liber, într-o ordine spontană. Aici primează alte calități, iar însușirile tocilarilor nu-i mai ajută deloc, ci îi defavorizează. Desigur că viața se aseamănă infinit mai mult cu această ultimă situație decât cu spațiul ultraformalizat și rigid al orelor. Dar asta nu-i împiedică pe foștii tocilari să-și dorească a transforma resentimentar lumea întreagă într-un sistem rigid și irespirabil, asemănător „școlhozurilor”. „Nu este surprinzător că aceia care au avut succes după criteriile școlii detestă o societate care se ghidează după alte principii, care nu le garantează lor același succes (...) Intelectualul dorește ca societatea întreagă să arate ca școala pe care a absolvit-o, să fie ca mediul în care s-a descurcat atât de bine și unde a fost atât de apreciat”, scrie Nozick. Dacă punem la socoteală și egoul hiperdimensionat al intelectualilor cărora li s-a spus de pe băncile școlii că sunt superiori celorlalți și că ei ar trebuie să conducă societatea, coroborat cu frustrarea marginalizării din viața reală, atunci înțelegem de unde provine avântul revoluționar utopic al foștilor tocilari. (Distincția lui Nozick între capitalism și socialism este irelevantă în context, dacă înțelegem prin socialism un sistem centralizat de impunere a unui egalitarism radical.)</p>
<p>Toate aceste explicații par a fi complementare și dau seama de o distorsiune - deliberată susține Gatto - a întregii societăți. Fără îndoială că tocilarii și golanii nu sunt decât expresia unui sistem bolnav care distruge copiii și comunitățile, dar pasul următor îl reprezintă nu o nouă dialectică, ci o nouă abordare. „În primul, părinții trebuie să le ofere copiilor o viziune. Trebuie să ai un plan sau un scop pentru care trăiești și te scoli dimineața. Nu poți trăi doar ca să iei o masă bună, să te distrezi, să ai experiențe interesante sau să iei nota zece la teste”, conchide Gatto.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/nerd.jpg" alt="nerd" style="float: right;" width="250" height="168" />Nu trebuie subestimată niciodată capacitatea oamenilor de a face observații valoroase atunci când te aștepți mai puțin. Zilele trecute m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzusem de ceva timp. Am discutat vrute și nevrute, ne-am reamintit, bineînțeles, de vremurile bune de altădată. Apoi discuția a degenerat în politică. A degenerat nu pentru că ne-am fi luat la bătaie sau la harță. Dimpotrivă, aveam, în mare, cam aceleași păreri. Însă de fiecare dată când discuția se colorează politic, conversația se acrește instantaneu și nu tragi nici vreun folos, nici vreo plăcere de pe urma ei. Totuși, amicul meu a avut în timpul acestui dialog steril o remarcă prin care a salvat toată vorbăria mea inutilă și care m-a pus pe gânduri. </p>
<p>El a observat că mai toți premianții clasei din care el a făcut parte, copii conformiști, cuminți și silitori la învățătură, adică tocilarii, au devenit astăzi activiști și propagandiști ai stilurilor de viață alternative, susținători ai aberațiilor sexuale și promotori ai relativismului cultural. Pe de altă parte, remarca amicul, loazele clasei, printre care se includea pe nedrept și el, adică aceia care aveau note mici, sfidau regulile oficiale și se comportau mai dezmățat, s-au transformat în conservatori. Fără să o ia neapărat pe drumul spre biserică sau să-și facă exagerat de multă ordine în viață, „loazele” s-au poziționat aproape din reflex împotriva noilor ideologii adoptate acum de foștii tocilari.</p>
<p>Amicul meu punea această schimbare pe seama conformismului. Tocilarii au continuat să fie de partea establishmentului, chiar dacă, între timp, substanța sa ideologică s-a modificat, fără să apeleze pentru o clipă la discernământ, încercând doar să se plieze la poziția dominantă și comodă. În schimb, băieții veseli, dornici să conteste autoritatea și linia oficială, au rămas în opoziție, devenind chiar și mai vehemenți decât în liceu, când fronda lor era în mare parte juvenilă.</p>
<p>Logica sa prindea mult. Ceea ce rămâne însă neexplicat este de ce școala produce astfel de tipuri umane, și nu de azi, de ieri. (În treacăt fie spus, observația amicului mi-a fost întărită de un profesor de modă veche care, de curând, mi-a arătat mândru prima carte scoasă de cea mai bună elevă din carieră. Cartea se numea „Gen și identitate în ...” )</p>
<p>Cred că există mai multe răspunsuri la problema școlii moderne și a eșecului de „a produce” ființe umane înzestrate cu un discernământ rezonabil.</p>
<p>Una dintre explicațiile convingătoare susține că școala modernă creează, de fapt, <a href="https://www.intellectualtakeout.org/blog/education-system-producing-mercenaries">mercenari</a> – oameni pentru care cartea nu reprezintă decât un mijloc prin care se poate obține o notă mare și nimic altceva. Copiii învață doar pentru a lua note mari, care le permit să intre la facultăți unde vor urmări tot notele mari pentru a-și atinge obiectivul final: o carieră profitabilă financiar și social. Plăcerea lecturii și a cunoașterii nu apare niciodată. În termenii filosofului Alasdair MacIntyre, atenția exclusivă asupra bunurilor externe va afecta atât dezvoltarea virtuților, cât și aprecierea bunurilor interne ale practicii (bucuria cititului). Cu alte cuvinte, cine urmărește cu predilecție notele nu își va îngriji virtuțile, ba dimpotrivă, și nici nu va dobândi gustul cărților. Iar un mercenar va merge întotdeauna de partea celui care îl recompensează cu mai mult sau de pe urma căruia nu va pierde. Așa că, în vremurile noastre, mercenarii vor fi de partea corectitudinii politice și a raznelor conexe.</p>
<p><a href="https://www.home-school.com/Articles/interview-with-john-taylor-gatto.php">John Taylor Gatto</a> a fost pentru mai bine de 30 de ani profesor la o școală din Manhattan, iar pentru meritele sale a fost răsplătit cu distincții importante, printre care și cea de „Profesorul anului în New York”, în 1991. Cu toate acestea, Gatto era departe de a fi învățătorul tipic și ceea ce făcea el cu elevii se afla în contradicție flagrantă cu spiritul și litera școlilor de astăzi. El și-a dat seama destul de rapid că școlile sunt uzine de propagandă și îndoctrinare, care nu au alt scop decât să ștanțeze și să formateze aproape indelebil copiii, să-i scoată din mediul lor natural (familie și comunitate) și să-i pregătească pentru o viață de obediență și subordonare oarbă. Deși școala este privită ca o treaptă pentru succes, spune el, cel mai adesea ea este un obstacol pentru asta: „a trece de la îngrădirea anilor preșcolari la îngrădirea clasei, la constrângerile temei pentru acasă, la eforturile serioase pentru a avea notele care să te califice pentru un colegiu „bun”, unde împuținarea radicală a spiritului tău va continua, este puțin probabil să te ajute să-ți construiești un caracter sau să te pregătească pentru o viață bună”.</p>
<p>Unul dintre meritele lui Gatto este că arată felul în care școlile nivelează fără discriminare între copiii „buni” și cei „răi”, ba chiar cei care au șanse mai mari de a se descurca rezonabil în viață sunt cei care ignoră lecțiile predate în timpul orelor, ceea ce sugerează că prietenul meu a intuit ceva important. Profesorul american chiar îi „îndepărta” pe elevi din clase, trimițându-i să facă lucruri pentru care aveau înclinație și dorință, cu scopul de a-i responsabiliza. În ceea ce privește sistemul de recompense al școlii, Gatto nu avea nicio îndoială că el reprezintă una dintre principalele nenorociri ale sistemului. De pildă, copiii care luau note excepționale la testele de citire, în fapt nu reușeau să desprindă aproape nimic relevant dintr-o pagină de literatură banală. „Era uimitor pentru mine să văd asta, deoarece erau copii isteți, proveniți din ceea ce numim familii bune, cu venituri mari. <strong>Erau cei mai eficienți la testele standardizate, deoarece nu aveau niciun alt fel de interes pentru informațiile care nu se cuantificau astfel </strong>(s.n.)”, spune Gatto.</p>
<p>Un alt filosof preocupat de efectele nocive ale școlii moderne asupra copiilor a fost <a href="https://www.libertarianism.org/publications/essays/why-do-intellectuals-oppose-capitalism">Robert Nozick</a>, fost profesor la Harvard University. El a remarcat că opoziția față de piața liberă și predilecția pentru socialism este disproporționat de mare în rândul intelectualilor în comparație cu alte categorii sociale. Explicația, ne spune Nozick, trebuie căutată tot în sistemul de învățământ modern, unde există două ordini paralele: cea oficială și cea informală. În timpul orelor, tocilarii, adică viitorii intelectuali, se bucură de recunoaștere și sunt văzuți de către profesori ca standarde de excelență datorită notelor mari și aderenței fără compromisuri la sistemul centralizat de reguli impus de școală. În afara orelor, pe holuri, în clase și în spațiul de joacă, copiii interacționează liber, într-o ordine spontană. Aici primează alte calități, iar însușirile tocilarilor nu-i mai ajută deloc, ci îi defavorizează. Desigur că viața se aseamănă infinit mai mult cu această ultimă situație decât cu spațiul ultraformalizat și rigid al orelor. Dar asta nu-i împiedică pe foștii tocilari să-și dorească a transforma resentimentar lumea întreagă într-un sistem rigid și irespirabil, asemănător „școlhozurilor”. „Nu este surprinzător că aceia care au avut succes după criteriile școlii detestă o societate care se ghidează după alte principii, care nu le garantează lor același succes (...) Intelectualul dorește ca societatea întreagă să arate ca școala pe care a absolvit-o, să fie ca mediul în care s-a descurcat atât de bine și unde a fost atât de apreciat”, scrie Nozick. Dacă punem la socoteală și egoul hiperdimensionat al intelectualilor cărora li s-a spus de pe băncile școlii că sunt superiori celorlalți și că ei ar trebuie să conducă societatea, coroborat cu frustrarea marginalizării din viața reală, atunci înțelegem de unde provine avântul revoluționar utopic al foștilor tocilari. (Distincția lui Nozick între capitalism și socialism este irelevantă în context, dacă înțelegem prin socialism un sistem centralizat de impunere a unui egalitarism radical.)</p>
<p>Toate aceste explicații par a fi complementare și dau seama de o distorsiune - deliberată susține Gatto - a întregii societăți. Fără îndoială că tocilarii și golanii nu sunt decât expresia unui sistem bolnav care distruge copiii și comunitățile, dar pasul următor îl reprezintă nu o nouă dialectică, ci o nouă abordare. „În primul, părinții trebuie să le ofere copiilor o viziune. Trebuie să ai un plan sau un scop pentru care trăiești și te scoli dimineața. Nu poți trăi doar ca să iei o masă bună, să te distrezi, să ai experiențe interesante sau să iei nota zece la teste”, conchide Gatto.</p>