ReligieKaramazov.ro: libertate, religie, economiehttp://karamazov.ro/index.php/religie.feed2024-03-19T06:02:09ZJoomla! 1.5 - Open Source Content ManagementInovația calendarului2023-04-27T08:59:14Z2023-04-27T08:59:14Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/742-inovaia-calendarului.htmlFericitul Gavriil Dionisiatulninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/gavril.jpg" width="250" height="319" alt="gavril" style="float: right;" />Deși Sf. Munte este dominat de probleme bisericești, așa cum a fost de la bun început, în ceea ce privește așa numitul Calendar vechi (iulian), pătimește, însă, din pricina urmărilor schimbărilor calendarului. Părinții athoniți s-au împărțit în două tabere: cei care-l pomenesc pe patriarhul ecumenic și cei care nu-l pomenesc, deoarece îl socotesc drept pricină a acestei schimbări în cadrul Bisericii.</p>
<p>Această tristă împărțire care a existat încă din 1924, a avut și alte triste urmări. A avut drept consecință răceala religioasă din „lume”, a zdruncinat credința în imuabilitatea Sf. Canoane și ale decretelor sinodale, i-a îndepărtat pe tineri de valorile duhovnicești și i-a divizat pe cei din „lume” în două partide opuse.</p>
<p>Divizarea membrilor Bisericii în „Noii calendariști” și „vechii calendariști” are drept consecință tulburări în societate, atât în rândurile clericilor cât și ale mirenilor. Trebuie observat că cei ce urmează vechiul Calendar (tradițional) sunt numeroși, cam a patra parte din populația Greciei. Iar aceștia constituie partea ei cea mai patriotică.</p>
<p>Prin urmare trebuie făcute orice efort de către Biserică și guvernul elen de a readuce Calendarul vechi (iulian) spre slava lui Dumnezeu și a națiunii elene.</p>
<p>Nimeni nu se află în necunoștință de cauză asupra faptului că încă din 1924 a existat o serioasă agitație în conștiința unui mare segment al poporului elen – și cu adevărat în cadrul acelui segment care este dedicat din toată inima tradițiilor creștino-elene. Această agitație a fost provocată și există până în ziua de azi drept consecință a schimbării inoportune a Calendarului eclezial al sărbătorilor, pentru a putea fi adaptat după cum s-a spus – Calendarului politic. (Acesta din urmă a fost instituit cu puțin timp mai înainte ca fiind nou, în locul Vechiului Calendar care fusese urmat până atunci).</p>
<p>Se știe de către toți că n-a avut loc nici o agitație în legătură cu schimbarea Calendarului politic.</p>
<p>Poporul nostru l-a acceptat liniștit, convins de declarațiile făcute de către guvern și anume că schimbarea avea drept scop tranzacția mai ușoară a problemelor de natură comercială cu alte țări.</p>
<p>În ciuda acestui lucru, deodată, și fără un motiv și fără argumente serioase, Calendarul bisericesc, sau succesiunea sărbătorilor cu dată fixă, s-a schimbat, zilele acestor sărbători fiind mutate cu 13 zile mai înainte.</p>
<p>Argumentul oferit pentru această schimbare a fost acela că ziua noastră națională – adică ziua Declarației de independență din 1821 – și praznicul BuneiVestiri să poată fi sărbătorite în aceeași zi.</p>
<p>Această inovație a răsturnat ordinea bisericească stabilită de veacuri. Au avut loc nereguli inadmisibile în cadrul Bisericii. Astfel, uneori, Postul Sf. Apostoli este complet abolit, iar alteori este restrâns la câteva zile, în funcție de data Sf. Învieri a Domnului în legătură cu Noul Calendar. În plus această inovație crește cu 13 zile, perioadă în care este îngăduită carnea în alimentație între Crăciun și lăsatul secului de carne.</p>
<p>Pe lângă aceste schimbări, introducerea Noului Calendar a răsturnat întreaga ordine vrednică de laudă a Bisericii noastre, conform căreia probleme serioasă urmează a fi rezolvate atât sinodal, cât și prin hotărârea comună a tuturor Bisericilor creștin-ortodoxe. Această ordine a fost păstrată cu sfințenie încăm de la întemeierea Bisericii, adică de pe vremea Sf. Apostoli.</p>
<p>După aceea, a fost susținută prin Sinoadele ecumenice sau prin cele locale, dar niciodată unilateral.</p>
<p>Acest mod de a rezolva problemele majore ale Bisericii, precum și păstrarea tradițiilor și a formelor stabilite ale Tipicului Bisericii, precum Calendarul sărbătorilor, sunt apărate de decrete imperiale, de hotărâri apostolice și de Sfintele canoane ale Sinoadelor ecumenice și locale.</p>
<p>Chiar după jurisprudența contemporană, pentru ca o parte a Constituției unei țări să poată fi revizuită, este necesară o adunare națională. În ciuda tututor aceste stări de lucruri, în cazul schimbării Calendarului, nici Bisericile ortodoxe naționale nu au fost consultate și nici măcar ierarhia locală. Inovația a fost săvârșită ca din partea poliției și nu de către un Sinod panortodox.</p>
<p>Drept consecință, clericii și mirenii eleni au fost teribil de intrigați. Majoritatea clericilor, al căror statut era acela de angajați în Biserică, s-au supus ordinului, îndreptându-se prin faptul că voiau astfel să prevină o schismă în Biserică. Acest lucru s-a întâmplat când statul a primit marea încercare a dezastrului din Asia Mică.</p>
<p>Schisma n-a putut fi evitată deoarece membrii sfântului cler, ai mănăstirilor și ai comunității academice s-au ridicat împotriva inovației forțate. Ei erau oameni curajoși, plini de dumnezeiască râvnă. Ei au atras atenția asupra pericolelor induse de o astfel de schimbare. Ei au stigmatizat felul în care s-a produs schimbarea, și i-au luminat pe cei cucernici în ceea ce privește acest act antiortodox. Astfel, au apărut în Biserică vechii calendariști.</p>
<p>Vechii calendariști sunt credincioși până la moarte tradițiilor Bisericii. Ei au spirit de lepădare de sine, lucru dovedit în biserici, mănăstiri și în instituțiile de caritate ctitorite de ei și întreținute fără de vreun ajutor din partea statului. El este dovedit și de clerici, care, deși sunt persecutați și loviți de sărăcie, își împlinesc datoriile fără salarii sau subvenții, lucruri de care se bucură doar clericii din Biserica „oficială”. În plus, ei sunt recunoscuți de către toți drept adevărați patrioți.</p>
<p>Aceste lucruri sunt scrise pentru istorie, spre a dovedi caracterul evident anticanonic și antiortodox al schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.</p>
<p>Mulți cred că vechii calendariști vor ca să aibă loc revizuirea calendarului politic spre a aduce dezordini în problemele sociale și comerciale ale oamenilor.</p>
<p>Din această pricină ei se opun cu tărie opiniilor și acțiunilor vechilor calendariști.</p>
<p>Însă, comit în acest fel o greșeală. Vechii calendariști nu cer revizuirea calendarului politic.</p>
<p>În ceea ce privește sărbătorirea Zilei naționale, acest lucru poate fi lesne rezolvat deoarece există neînțelegeri în ceea ce privește momentul exact când a început războiul de independență, iar pe atunci grecii nu urmau Noul Calendar.</p>
<p>Există doar o soluție la probleme Calendarului , și aceasta este revenirea la vechiul Calendar. Acest lucru trebuie săvârșit prin hotărârea comună a Sf. Sinod la Bisericii elene și a Guvernului elen. Acest lucru poate fi ușor de împlinit, cu condiția să existe smerenie și bunăvoință. Întocmai precum Biserica elenă a introdus în mod unilateral Noul Calendar, în același chip ea poate reveni la cel vechi.</p>
<p>Nădăjduim ca Guvernul nostru să aducă pace în Biserică și ca Sf. Sinod, ca o Maică iubitoare, purtând de grijă celui de pe urmă mădular al ei să aprobe revenirea la Vechiul Calendar de dragul unității. Acest lucru se va întâmpla cu toți grecii, cu o singură gură și inimă, slăvind, în același trup, Atotsfântul nume al Dumnezeului nostru.</p>
<p>A greși e omenește, dar a stărui în greșeală este de neiertat și era un păcat.</p>
<p>Revenirea la Vechiul Calendar va aduce pacea în conștiința tuturor. Aceasta va aduce unitatea și pacea în Biserica noastră și va întări credința, care este atât de necesară în lumea noastră atât de zdrunicată duhovnicește. Va fi o mare bucurie în cer și pe pământ pentru fericitul eveniment al revenirii grecilor la sfânta lor tradiție. Noi ne rugăm din inimă pentru acest lucru.</p>
<p><br /><em><strong>Fragment din cartea „Fericitul Stareți Gavriil Dionisiatul” de Constantin Cavarnos, apărută cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului.</strong></em></p>
<p><em>Constantin Cavarnos a fost un profesor universitar, absolvent al Harvard University, autorul a numeroase cărți filosofice și duhovnicești, vieți ale sfinților moderni și din trecut.</em></p>
<div><a href="https://www.librariasophia.ro/autor/cavarnos-constantine" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.librariasophia.ro/autor/cavarnos-constantine&source=gmail&ust=1682578975883000&usg=AOvVaw3Pd1sxmjqMMBgJwA2NZ6lB">https://www.librariasophia.ro/<wbr>autor/cavarnos-constantine</wbr></a></div>
<div><a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_Cavarnos" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_Cavarnos&source=gmail&ust=1682578975883000&usg=AOvVaw0vlNjjtfqPi4j28bfdwOR9">https://en.wikipedia.org/wiki/<wbr>Constantine_Cavarnos</wbr></a></div>
<p><em><strong><br /></strong></em></p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/gavril.jpg" width="250" height="319" alt="gavril" style="float: right;" />Deși Sf. Munte este dominat de probleme bisericești, așa cum a fost de la bun început, în ceea ce privește așa numitul Calendar vechi (iulian), pătimește, însă, din pricina urmărilor schimbărilor calendarului. Părinții athoniți s-au împărțit în două tabere: cei care-l pomenesc pe patriarhul ecumenic și cei care nu-l pomenesc, deoarece îl socotesc drept pricină a acestei schimbări în cadrul Bisericii.</p>
<p>Această tristă împărțire care a existat încă din 1924, a avut și alte triste urmări. A avut drept consecință răceala religioasă din „lume”, a zdruncinat credința în imuabilitatea Sf. Canoane și ale decretelor sinodale, i-a îndepărtat pe tineri de valorile duhovnicești și i-a divizat pe cei din „lume” în două partide opuse.</p>
<p>Divizarea membrilor Bisericii în „Noii calendariști” și „vechii calendariști” are drept consecință tulburări în societate, atât în rândurile clericilor cât și ale mirenilor. Trebuie observat că cei ce urmează vechiul Calendar (tradițional) sunt numeroși, cam a patra parte din populația Greciei. Iar aceștia constituie partea ei cea mai patriotică.</p>
<p>Prin urmare trebuie făcute orice efort de către Biserică și guvernul elen de a readuce Calendarul vechi (iulian) spre slava lui Dumnezeu și a națiunii elene.</p>
<p>Nimeni nu se află în necunoștință de cauză asupra faptului că încă din 1924 a existat o serioasă agitație în conștiința unui mare segment al poporului elen – și cu adevărat în cadrul acelui segment care este dedicat din toată inima tradițiilor creștino-elene. Această agitație a fost provocată și există până în ziua de azi drept consecință a schimbării inoportune a Calendarului eclezial al sărbătorilor, pentru a putea fi adaptat după cum s-a spus – Calendarului politic. (Acesta din urmă a fost instituit cu puțin timp mai înainte ca fiind nou, în locul Vechiului Calendar care fusese urmat până atunci).</p>
<p>Se știe de către toți că n-a avut loc nici o agitație în legătură cu schimbarea Calendarului politic.</p>
<p>Poporul nostru l-a acceptat liniștit, convins de declarațiile făcute de către guvern și anume că schimbarea avea drept scop tranzacția mai ușoară a problemelor de natură comercială cu alte țări.</p>
<p>În ciuda acestui lucru, deodată, și fără un motiv și fără argumente serioase, Calendarul bisericesc, sau succesiunea sărbătorilor cu dată fixă, s-a schimbat, zilele acestor sărbători fiind mutate cu 13 zile mai înainte.</p>
<p>Argumentul oferit pentru această schimbare a fost acela că ziua noastră națională – adică ziua Declarației de independență din 1821 – și praznicul BuneiVestiri să poată fi sărbătorite în aceeași zi.</p>
<p>Această inovație a răsturnat ordinea bisericească stabilită de veacuri. Au avut loc nereguli inadmisibile în cadrul Bisericii. Astfel, uneori, Postul Sf. Apostoli este complet abolit, iar alteori este restrâns la câteva zile, în funcție de data Sf. Învieri a Domnului în legătură cu Noul Calendar. În plus această inovație crește cu 13 zile, perioadă în care este îngăduită carnea în alimentație între Crăciun și lăsatul secului de carne.</p>
<p>Pe lângă aceste schimbări, introducerea Noului Calendar a răsturnat întreaga ordine vrednică de laudă a Bisericii noastre, conform căreia probleme serioasă urmează a fi rezolvate atât sinodal, cât și prin hotărârea comună a tuturor Bisericilor creștin-ortodoxe. Această ordine a fost păstrată cu sfințenie încăm de la întemeierea Bisericii, adică de pe vremea Sf. Apostoli.</p>
<p>După aceea, a fost susținută prin Sinoadele ecumenice sau prin cele locale, dar niciodată unilateral.</p>
<p>Acest mod de a rezolva problemele majore ale Bisericii, precum și păstrarea tradițiilor și a formelor stabilite ale Tipicului Bisericii, precum Calendarul sărbătorilor, sunt apărate de decrete imperiale, de hotărâri apostolice și de Sfintele canoane ale Sinoadelor ecumenice și locale.</p>
<p>Chiar după jurisprudența contemporană, pentru ca o parte a Constituției unei țări să poată fi revizuită, este necesară o adunare națională. În ciuda tututor aceste stări de lucruri, în cazul schimbării Calendarului, nici Bisericile ortodoxe naționale nu au fost consultate și nici măcar ierarhia locală. Inovația a fost săvârșită ca din partea poliției și nu de către un Sinod panortodox.</p>
<p>Drept consecință, clericii și mirenii eleni au fost teribil de intrigați. Majoritatea clericilor, al căror statut era acela de angajați în Biserică, s-au supus ordinului, îndreptându-se prin faptul că voiau astfel să prevină o schismă în Biserică. Acest lucru s-a întâmplat când statul a primit marea încercare a dezastrului din Asia Mică.</p>
<p>Schisma n-a putut fi evitată deoarece membrii sfântului cler, ai mănăstirilor și ai comunității academice s-au ridicat împotriva inovației forțate. Ei erau oameni curajoși, plini de dumnezeiască râvnă. Ei au atras atenția asupra pericolelor induse de o astfel de schimbare. Ei au stigmatizat felul în care s-a produs schimbarea, și i-au luminat pe cei cucernici în ceea ce privește acest act antiortodox. Astfel, au apărut în Biserică vechii calendariști.</p>
<p>Vechii calendariști sunt credincioși până la moarte tradițiilor Bisericii. Ei au spirit de lepădare de sine, lucru dovedit în biserici, mănăstiri și în instituțiile de caritate ctitorite de ei și întreținute fără de vreun ajutor din partea statului. El este dovedit și de clerici, care, deși sunt persecutați și loviți de sărăcie, își împlinesc datoriile fără salarii sau subvenții, lucruri de care se bucură doar clericii din Biserica „oficială”. În plus, ei sunt recunoscuți de către toți drept adevărați patrioți.</p>
<p>Aceste lucruri sunt scrise pentru istorie, spre a dovedi caracterul evident anticanonic și antiortodox al schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.</p>
<p>Mulți cred că vechii calendariști vor ca să aibă loc revizuirea calendarului politic spre a aduce dezordini în problemele sociale și comerciale ale oamenilor.</p>
<p>Din această pricină ei se opun cu tărie opiniilor și acțiunilor vechilor calendariști.</p>
<p>Însă, comit în acest fel o greșeală. Vechii calendariști nu cer revizuirea calendarului politic.</p>
<p>În ceea ce privește sărbătorirea Zilei naționale, acest lucru poate fi lesne rezolvat deoarece există neînțelegeri în ceea ce privește momentul exact când a început războiul de independență, iar pe atunci grecii nu urmau Noul Calendar.</p>
<p>Există doar o soluție la probleme Calendarului , și aceasta este revenirea la vechiul Calendar. Acest lucru trebuie săvârșit prin hotărârea comună a Sf. Sinod la Bisericii elene și a Guvernului elen. Acest lucru poate fi ușor de împlinit, cu condiția să existe smerenie și bunăvoință. Întocmai precum Biserica elenă a introdus în mod unilateral Noul Calendar, în același chip ea poate reveni la cel vechi.</p>
<p>Nădăjduim ca Guvernul nostru să aducă pace în Biserică și ca Sf. Sinod, ca o Maică iubitoare, purtând de grijă celui de pe urmă mădular al ei să aprobe revenirea la Vechiul Calendar de dragul unității. Acest lucru se va întâmpla cu toți grecii, cu o singură gură și inimă, slăvind, în același trup, Atotsfântul nume al Dumnezeului nostru.</p>
<p>A greși e omenește, dar a stărui în greșeală este de neiertat și era un păcat.</p>
<p>Revenirea la Vechiul Calendar va aduce pacea în conștiința tuturor. Aceasta va aduce unitatea și pacea în Biserica noastră și va întări credința, care este atât de necesară în lumea noastră atât de zdrunicată duhovnicește. Va fi o mare bucurie în cer și pe pământ pentru fericitul eveniment al revenirii grecilor la sfânta lor tradiție. Noi ne rugăm din inimă pentru acest lucru.</p>
<p><br /><em><strong>Fragment din cartea „Fericitul Stareți Gavriil Dionisiatul” de Constantin Cavarnos, apărută cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului.</strong></em></p>
<p><em>Constantin Cavarnos a fost un profesor universitar, absolvent al Harvard University, autorul a numeroase cărți filosofice și duhovnicești, vieți ale sfinților moderni și din trecut.</em></p>
<div><a href="https://www.librariasophia.ro/autor/cavarnos-constantine" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.librariasophia.ro/autor/cavarnos-constantine&source=gmail&ust=1682578975883000&usg=AOvVaw3Pd1sxmjqMMBgJwA2NZ6lB">https://www.librariasophia.ro/<wbr>autor/cavarnos-constantine</wbr></a></div>
<div><a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_Cavarnos" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_Cavarnos&source=gmail&ust=1682578975883000&usg=AOvVaw0vlNjjtfqPi4j28bfdwOR9">https://en.wikipedia.org/wiki/<wbr>Constantine_Cavarnos</wbr></a></div>
<p><em><strong><br /></strong></em></p>Amintindu-ne de Ghetsimani*2023-04-13T12:17:03Z2023-04-13T12:17:03Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/737-amintindu-ne-de-ghetsimanii.htmlSmaranda Comănescuninel.ganea@gmail.com<p align="center"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/smaranda.jpg" width="250" height="187" alt="smaranda" style="float: right;" />The kiss of the sun for pardon,</p>
<p>The song of the birds for mirth,<br /> One is nearer God's Heart in a garden<br /> Than anywhere else on earth. </p>
<p>For He broke it for us in a garden<br /> Under the olive-trees<br /> Where the angel of strength was the warden<br /> And the soul of the world found ease.</p>
<p>(Dorothy Frances Gurney ‘God's Garden’)</p>
<p> </p>
<p>O grădină – ce loc încântător, plin de farmec, pace şi bucurie. Parcă şi numai gândul la o grădină ne înviorează şi ne linişteşte. Chiar şi amintirea unei grădini ne bucură – soarele jucând printre frunzele unui măr încărcat de fructe, trandafirii aplecându-şi capetele maiestoase in bătaia vîntului parfumat, bătrâna fântână cu apă rece, ciripitul păsărilor si zumzetul albinelor – acest loc ferit de griji, drag şi veşnic luminos, parcă ne-ar aduce aminte de vremuri mai bune, de copilarie, poate de rai.</p>
<p>Nu e greu să ne dăm seama că grădinile, chiar şi cele mai simple, în care sunt cultivaţi cartofi, ardei şi leuştean, iar fasolea se caţără pe araci, au ceva ce ne îndeamnă la contemplaţie, ceva ce prin însuşi pământescul lor ne trimite cu gândul la nepământesc. Grădinarul destoinic, ce şi-a îngrădit o bucată de pământ bun, a gustat apa, a cântărit lumina, a măsurat cu grijă grosimea humei şi a încercat cu nările direcţia vânturilor (spre a îl parafraza pe Blaga) ştie că în ciuda tuturor eforturilor lui, de nu dă Domnul ploaie la momentul potrivit, de nu îl izbăveşte de revărsarea apelor, de grindină şi îngheţ, de dăunătoare, de vântul vijelios si de soarele arzător, munca sa e în zadar. Omul înţelept poate învăţa multe de la o mică grădină.</p>
<p>El îşi va aminti de rai, dar şi de cădere. El ştie că aici este locul în care din sudoarea frunţii îşi va câştiga pâinea. Vigen Guroian spune că „mântuirea noastră include pământul şi toate creaturile, de care suntem susţinuţi şi prin care Dumnezeu continuă să acţioneze spre mântuirea noastră.” (Grădina ca parabolă teologică) Lucrând ogorul inimii sale, spre a câştiga Pâinea Cerească, omul îndeplineşte menirea de mijlocitor între cer şi pământ. „Dumnezeu a dat oamenilor răspunderea sfântă de a mijloci harul lui Dumnezeu şi, aducând binecuvântări, să ridice vechiul blestem al lui Adam şi să izgonească demonii din orice făptură vie, din pământ, din apele lui şi din aerul său.” (ibid.)</p>
<p>Omul înţelept, ce ştie a citi cartea naturii, şi ştie a desluşi minunile în micile evenimente care se întâmplă într-o gradină, învaţă despre moarte, dar şi despre Înviere. Sf. Ignatie Briancianinov scrie despre livada însingurată în care se afla chilia sa. La vreme de iarnă, în zilele mai frumoase, el ieşea din chilie şi contempla livada, care dormea într-o linişte măreaţă, ca de moarte, sub zapada albă: „privirile îngândurate mi se îndreptau fără să vreau spre livadă, se aţinteau spre ea, ca şi cum ar fi urmat să desluşeasca o taină. Astfel stăteam într-o zi şi priveam cu luare-aminte livada. Când, deodată, a căzut vălul de pe ochii sufletului meu: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Scrierea aceasta, dată spre citire celui dintâi zidit Adam, este acea carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului şi e asemenea Dumnezeieştii Scripturi. Oare ce înţelepciune mi s-a arătat în acea livadă? O pildă a învierii morţilor – învăţătură puternică, care prin însăşi înfăţişarea lucrărilor sale e aidoma Învierii. Dacă nu am fi fost obişnuiţi să vedem învierea naturii în vremea primăverii, aceasta ni s-ar părea de-a dreptul minunată şi cu totul de necrezut. Noi nu ne mai minunăm de ea din pricina obişnuinţei; deşi privim minunea. Deja este ca şi cum nici nu am mai vedea-o!”(Sf. Ignatie Briancianinov, „Livada la vreme de iarnă”)</p>
<p>Dar să ne ridicăm privirile spre Grădina Ghetsimani, unde Mântuitorul şi-a început în sudoarea sângerie a frunţii mântuitoarea lucrare a Patimilor. Cu adevărat, cutremurătoare privelişte, spre care abia dacă îndrăznim a ne îndrepta ochii. Mântuitorul se retrage cu ucenicii aici, luându-i deoparte pe Petru şi cei doi fii ai lui Zevedei, îndemnându-i să se roage şi să privegheze împreună cu El. Este o chemare la comuniune. Dar ei adorm.</p>
<p>Mântuitorul se roagă, puţin mai departe. Într-o frumoasă prediciă, Sfântul Ioan Maximovici vorbeşte despre această rugăciune fierbinte a Domnului din grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci ptrecum Tu.” (Mat. 26:39) Domnul ştie ce urmează: trădarea, Patimile, Crucea. Iar firea lui umană se tulbură în faţa acestei privelişti. Dar, aşa cum explică Sfântul Ioan, zbuciumul sufletesc al Domnului nu se datorează numai perspectivei suferinţei trupeşti. „Lucrarea ce îi stă înainte spre a o înfăptui este mai mare decât oricare alta. [...] înaintea privirii Dumnezeului-Om tot ce avea să fie înfăptuit este descoperit. El se jertfeşte de bunăvoie pentru mântuirea omului.” (Sf. Ioan Maximovici, „Pentru Ce s-a rugat Domnul Hristos in Gradina Ghetsimani?”) Domnul ia asupra sa păcatele întregii omeniri, de la păcatul lui Adam, la ultimul păcat săvârşit inainte de a răsuna ultima goarnă, spre a le pironi pe Cruce. (Sf. Mitr. Filaret de New York, „De Sfânta şi Marea Vineri”) „Dar jertfa nu va fi mântuitoare dacă va simţi doar suferinţa sa, personală. El trebuia să fie chinuit de rănile păcatului de care omenirea suferea. Inima Dumnezeului-Om era cuprinsă de o tristeţe de nespus. Toate păcatele oamneilor, mari şi mici s-au înfăţişat înaintea privirii sale. [Ca Dumnezeu, totdeauna îi sunt cunoscute], dar acum întreaga lor greutate şi fărădelege este simţită şi de natura Lui umană. Sufletul său sfânt şi nepătat se umple de groază. Suferă aşa cum păcătoşii înşişi, ale căror inimi împietrite nu simt cum păcatul întinează şi cum îi separă de Creator, nu suferă.” (Sf Ioan Maximovici, loc cit.)</p>
<p>Domnul ia asupra Sa păcatul lumii, împreună cu consecinţele acestuia. „Dar pentru a simţi întreaga greutate a consecinţelor păcatului, Fiul lui Dumnezeu lasă firea Sa umană să simtă chiar şi grozăvia despărţirii de Dumnezeu. Acest moment va fi de nesuportat pentru fiinţa Sa sfântă şi fără de păcat. Un strigăt puternic îi va scăpa de pe buze: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Şi ştiind această oră de pe acum, sfântul Său suflet se umple de groază şi tristeţe.”(ibid.) Astfel, din marea Sa dragoste, Domnul primeşte în sufletul Său întreaga omenire, întinată şi suferindă, o primeşte suferind mai mult decât pote ea suferi, spre a o mântui.</p>
<p>Multe se pot spune despre cele petrecute în Grădina Ghetsimani, dar nu este locul aici. Totuşi, putem reflecta, ştiind că nimic nu se petrece la întâmplare, de ce a ales Mântuitorul acest loc, o simplă grădină, o livadă de măslini. Poate este echivalentul citadin al pustiei. Reprezintă poate începutul nevoinţei, al lucrării dragostei jertfelnice ce trebuie dusă la până sfârşit pe Golgota. Dar este şi simbolul Învierii. În orice caz, privind spre Ghetsimani, cu inima înfrântă şi smerită, suntem îndemnaţi la comuniune, la rugăciune şi naştere din nou întru Hristos, prin dragoste împreună pătimitoare.</p>
<p> </p>
<div><br clear="all" /><hr align="left" size="1" width="33%" />
<div>
<p style="text-align: justify;"><span style="color: #222222; font-family: 'times new roman', serif; font-size: large;">*</span> Articol publicat iniţial în revista Şcoala Noastră a Liceului Teoretic „Sfinții Trei Ierarhi”, Nr. 10 (2023)<a href="http://karamazov.ro/#_ednref1" name="_edn1" title="title"></a></p>
</div>
</div><p align="center"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/smaranda.jpg" width="250" height="187" alt="smaranda" style="float: right;" />The kiss of the sun for pardon,</p>
<p>The song of the birds for mirth,<br /> One is nearer God's Heart in a garden<br /> Than anywhere else on earth. </p>
<p>For He broke it for us in a garden<br /> Under the olive-trees<br /> Where the angel of strength was the warden<br /> And the soul of the world found ease.</p>
<p>(Dorothy Frances Gurney ‘God's Garden’)</p>
<p> </p>
<p>O grădină – ce loc încântător, plin de farmec, pace şi bucurie. Parcă şi numai gândul la o grădină ne înviorează şi ne linişteşte. Chiar şi amintirea unei grădini ne bucură – soarele jucând printre frunzele unui măr încărcat de fructe, trandafirii aplecându-şi capetele maiestoase in bătaia vîntului parfumat, bătrâna fântână cu apă rece, ciripitul păsărilor si zumzetul albinelor – acest loc ferit de griji, drag şi veşnic luminos, parcă ne-ar aduce aminte de vremuri mai bune, de copilarie, poate de rai.</p>
<p>Nu e greu să ne dăm seama că grădinile, chiar şi cele mai simple, în care sunt cultivaţi cartofi, ardei şi leuştean, iar fasolea se caţără pe araci, au ceva ce ne îndeamnă la contemplaţie, ceva ce prin însuşi pământescul lor ne trimite cu gândul la nepământesc. Grădinarul destoinic, ce şi-a îngrădit o bucată de pământ bun, a gustat apa, a cântărit lumina, a măsurat cu grijă grosimea humei şi a încercat cu nările direcţia vânturilor (spre a îl parafraza pe Blaga) ştie că în ciuda tuturor eforturilor lui, de nu dă Domnul ploaie la momentul potrivit, de nu îl izbăveşte de revărsarea apelor, de grindină şi îngheţ, de dăunătoare, de vântul vijelios si de soarele arzător, munca sa e în zadar. Omul înţelept poate învăţa multe de la o mică grădină.</p>
<p>El îşi va aminti de rai, dar şi de cădere. El ştie că aici este locul în care din sudoarea frunţii îşi va câştiga pâinea. Vigen Guroian spune că „mântuirea noastră include pământul şi toate creaturile, de care suntem susţinuţi şi prin care Dumnezeu continuă să acţioneze spre mântuirea noastră.” (Grădina ca parabolă teologică) Lucrând ogorul inimii sale, spre a câştiga Pâinea Cerească, omul îndeplineşte menirea de mijlocitor între cer şi pământ. „Dumnezeu a dat oamenilor răspunderea sfântă de a mijloci harul lui Dumnezeu şi, aducând binecuvântări, să ridice vechiul blestem al lui Adam şi să izgonească demonii din orice făptură vie, din pământ, din apele lui şi din aerul său.” (ibid.)</p>
<p>Omul înţelept, ce ştie a citi cartea naturii, şi ştie a desluşi minunile în micile evenimente care se întâmplă într-o gradină, învaţă despre moarte, dar şi despre Înviere. Sf. Ignatie Briancianinov scrie despre livada însingurată în care se afla chilia sa. La vreme de iarnă, în zilele mai frumoase, el ieşea din chilie şi contempla livada, care dormea într-o linişte măreaţă, ca de moarte, sub zapada albă: „privirile îngândurate mi se îndreptau fără să vreau spre livadă, se aţinteau spre ea, ca şi cum ar fi urmat să desluşeasca o taină. Astfel stăteam într-o zi şi priveam cu luare-aminte livada. Când, deodată, a căzut vălul de pe ochii sufletului meu: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Scrierea aceasta, dată spre citire celui dintâi zidit Adam, este acea carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului şi e asemenea Dumnezeieştii Scripturi. Oare ce înţelepciune mi s-a arătat în acea livadă? O pildă a învierii morţilor – învăţătură puternică, care prin însăşi înfăţişarea lucrărilor sale e aidoma Învierii. Dacă nu am fi fost obişnuiţi să vedem învierea naturii în vremea primăverii, aceasta ni s-ar părea de-a dreptul minunată şi cu totul de necrezut. Noi nu ne mai minunăm de ea din pricina obişnuinţei; deşi privim minunea. Deja este ca şi cum nici nu am mai vedea-o!”(Sf. Ignatie Briancianinov, „Livada la vreme de iarnă”)</p>
<p>Dar să ne ridicăm privirile spre Grădina Ghetsimani, unde Mântuitorul şi-a început în sudoarea sângerie a frunţii mântuitoarea lucrare a Patimilor. Cu adevărat, cutremurătoare privelişte, spre care abia dacă îndrăznim a ne îndrepta ochii. Mântuitorul se retrage cu ucenicii aici, luându-i deoparte pe Petru şi cei doi fii ai lui Zevedei, îndemnându-i să se roage şi să privegheze împreună cu El. Este o chemare la comuniune. Dar ei adorm.</p>
<p>Mântuitorul se roagă, puţin mai departe. Într-o frumoasă prediciă, Sfântul Ioan Maximovici vorbeşte despre această rugăciune fierbinte a Domnului din grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci ptrecum Tu.” (Mat. 26:39) Domnul ştie ce urmează: trădarea, Patimile, Crucea. Iar firea lui umană se tulbură în faţa acestei privelişti. Dar, aşa cum explică Sfântul Ioan, zbuciumul sufletesc al Domnului nu se datorează numai perspectivei suferinţei trupeşti. „Lucrarea ce îi stă înainte spre a o înfăptui este mai mare decât oricare alta. [...] înaintea privirii Dumnezeului-Om tot ce avea să fie înfăptuit este descoperit. El se jertfeşte de bunăvoie pentru mântuirea omului.” (Sf. Ioan Maximovici, „Pentru Ce s-a rugat Domnul Hristos in Gradina Ghetsimani?”) Domnul ia asupra sa păcatele întregii omeniri, de la păcatul lui Adam, la ultimul păcat săvârşit inainte de a răsuna ultima goarnă, spre a le pironi pe Cruce. (Sf. Mitr. Filaret de New York, „De Sfânta şi Marea Vineri”) „Dar jertfa nu va fi mântuitoare dacă va simţi doar suferinţa sa, personală. El trebuia să fie chinuit de rănile păcatului de care omenirea suferea. Inima Dumnezeului-Om era cuprinsă de o tristeţe de nespus. Toate păcatele oamneilor, mari şi mici s-au înfăţişat înaintea privirii sale. [Ca Dumnezeu, totdeauna îi sunt cunoscute], dar acum întreaga lor greutate şi fărădelege este simţită şi de natura Lui umană. Sufletul său sfânt şi nepătat se umple de groază. Suferă aşa cum păcătoşii înşişi, ale căror inimi împietrite nu simt cum păcatul întinează şi cum îi separă de Creator, nu suferă.” (Sf Ioan Maximovici, loc cit.)</p>
<p>Domnul ia asupra Sa păcatul lumii, împreună cu consecinţele acestuia. „Dar pentru a simţi întreaga greutate a consecinţelor păcatului, Fiul lui Dumnezeu lasă firea Sa umană să simtă chiar şi grozăvia despărţirii de Dumnezeu. Acest moment va fi de nesuportat pentru fiinţa Sa sfântă şi fără de păcat. Un strigăt puternic îi va scăpa de pe buze: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Şi ştiind această oră de pe acum, sfântul Său suflet se umple de groază şi tristeţe.”(ibid.) Astfel, din marea Sa dragoste, Domnul primeşte în sufletul Său întreaga omenire, întinată şi suferindă, o primeşte suferind mai mult decât pote ea suferi, spre a o mântui.</p>
<p>Multe se pot spune despre cele petrecute în Grădina Ghetsimani, dar nu este locul aici. Totuşi, putem reflecta, ştiind că nimic nu se petrece la întâmplare, de ce a ales Mântuitorul acest loc, o simplă grădină, o livadă de măslini. Poate este echivalentul citadin al pustiei. Reprezintă poate începutul nevoinţei, al lucrării dragostei jertfelnice ce trebuie dusă la până sfârşit pe Golgota. Dar este şi simbolul Învierii. În orice caz, privind spre Ghetsimani, cu inima înfrântă şi smerită, suntem îndemnaţi la comuniune, la rugăciune şi naştere din nou întru Hristos, prin dragoste împreună pătimitoare.</p>
<p> </p>
<div><br clear="all" /><hr align="left" size="1" width="33%" />
<div>
<p style="text-align: justify;"><span style="color: #222222; font-family: 'times new roman', serif; font-size: large;">*</span> Articol publicat iniţial în revista Şcoala Noastră a Liceului Teoretic „Sfinții Trei Ierarhi”, Nr. 10 (2023)<a href="http://karamazov.ro/#_ednref1" name="_edn1" title="title"></a></p>
</div>
</div>Met. Anthony Khrapovitsky on Zacchaeus, The Mystery of Co-Suffering Love in Everyday Life, and Dostoevsky2023-01-29T16:18:57Z2023-01-29T16:18:57Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/735-met-anthony-khrapovitsky-on-zacchaeus-the-mystery-of-co-suffering-love-in-everyday-life-and-dostoevsky.htmlD.C.C.ninel.ganea@gmail.com<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/nesterov.jpg" width="250" height="212" alt="nesterov" style="float: right;" />{It is perhaps not necessary to elucidate everything about the Metropolitan's </span></i><a href="https://archive.ph/mx6nd#selection-5921.262-5933.48" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">much</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></i><a href="https://web.archive.org/web/20210730110641/https:/ecosemioticsdotcom.files.wordpress.com/2021/06/soteriology-of-met-antony-khrapovitsky.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">debated</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> piece, "The Dogma of Redemption" [</span></i><a href="https://web.archive.org/web/20230129130238/https:/thoughtsintrusive.files.wordpress.com/2014/11/dogma-of-redemp.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">archived pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">], before appreciating some of his most practical points. On the same note, from two of his saintly followers, see </span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="https://archive.is/oe18L#_Toc66325678">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">, </span></i><a href="https://archive.is/fW4NI#selection-175.0-180.0" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">, and </span></i><a href="https://archive.fo/KNIgx" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">. A rich assortment from the Metropolitan's seminal writings on Dostoevsky is available<a href="https://archive.is/oe18L#_Toc66325678"> </a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="http://classica.rhga.ru/section/rro-et-contra/pastyrskoe-izuchenie-lyudey-i-zhizni-po-sochineniyam-f-m-dostoevskogo.html">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><a href="http://classica.rhga.ru/section/rro-et-contra/pastyrskoe-izuchenie-lyudey-i-zhizni-po-sochineniyam-f-m-dostoevskogo.html"> </a>[</span></i><a href="https://web.archive.org/web/20230129141551/http:/classica.rhga.ru/upload/iblock/769/66%29%20%D0%90%D1%80%D1%85%D0%B8%D0%BC.%20%D0%90%D0%BD%D1%82%D0%BE%D0%BD%D0%B8%D0%B9%20%D0%A5%D1%80%D0%B0%D0%BF%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%86%D0%BA%D0%B8%D0%B9%20%D0%9F%D0%B0%D1%81%D1%82%D1%8B%D1%80%D1%81%D0%BA%D0%BE%D0%B5%20%D0%B8%D0%B7%D1%83%D1%87%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%B5%20%D0%BB%D1%8E%D0%B4%D0%B5%D0%B9.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">]<a href="https://archive.is/fW4NI#selection-175.0-180.0">, </a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="https://vtoraya-literatura.com/publ_2109.html">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><a href="https://archive.fo/fW4NI#selection-175.0-180.0"> </a>[</span></i><a href="https://vtoraya-literatura.com/pdf/antony_slovar_k_tvoreniyam_dostoevskogo_1921__ocr.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">], and </span></i><a href="https://archive.is/bZyea" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> (the first two items being also easily located in Dr. Ludmila Koehler's English translations). They are probably still relevant to all those interested in either a better understanding of Dostoevsky, or any of the above.}</span></i></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">[...] The assimilation of redemption by faith is regeneration, despite the notions of scholastic theology, which separates one from the other. The attentive observer of life will have seen cases of spiritual regeneration more than once, or may even have consciously experienced it in himself, if his piety was not innate, but was acquired after a temporary rejection of God and His commandments. Lutheran and even Russian theologians like to demonstrate regeneration by the parable about the prodigal son; but in this parable we are shown only the first step in regeneration — (with Lutheran theologians, the matter ends with this). The matter was accomplished more fully before the eyes of Christ’s apostles in the person of Zacchaeus, who not only came to repentance, but also undertook the struggle of a decisive change of his life, for which reason the Lord said: “Today is salvation come into this house.” This example is of special value because the regeneration of Zacchaeus took place under the direct influence of our Redeemer.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Some readers, especially priests, will have certainly witnessed similar actions of grace in the life of some person, but these events probably did not take place so suddenly, rather the person went through a lengthy struggle with repeated falls. What are the conscious influences under which such a struggle as this is accomplished? (By “conscious” I mean someone’s deliberate effort to bring reason to one who has fallen, or to bring an apostate to the path of truth). There are three types of such influences: admonition, example and something greater, about which we will speak later.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">A person who is not deeply corrupted, who believes and still prays, but who has gone astray, is sometimes brought to reason simply by exhortation and good example, but these means can help only such sinners as have not yet lost God’s grace and can still stand up for themselves. Where, however, these means have shaken someone’s soul very deeply (as for example the prayer of the traveller which <a href="https://archive.is/FuVu#selection-29.0-29.38" target="_blank"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">the harlot Eudoxia</span></a><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;"> heard through the wall, and because of which she later became a holy martyr) this is not accomplished by their own power, but by a power which is placed into them. This power is the force of regeneration, and by this power Christ has redeemed us.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">“What?” the reader will exclaim, “You are ascribing redeeming power to mortals? Is there not only one Redeemer?” Of course, there is only one Redeemer, but by grace He grants a certain portion of this power to His servants and especially to His priests. You would not dare to reproach Apostle Paul when he says, “We are co-workers with God, and you are God’s husbandry and God’s building” (1Cor.3:9). And who does not remember these words of his: “Though you have ten thousand instructors in Christ, yet you do not have many fathers: for in Christ Jesus, I have given you birth through the Gospel” (1 Cor.4:15). So the apostle calls himself a worker of — more exactly, a participant — of the regeneration of the believer, and not only of their regeneration, but also of their salvation: “I have become all things to all men, that I might in any case save some” (1Cor. 9:22).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">We must first ascertain what is the inner power of a spiritual shepherd by means of which he works, or rather, mediates, the regeneration of a believer — for it is wrought by Christ and the Holy Spirit — so that we can answer the main question of our research: by precisely what means does the Lord redeem and regenerate us? Let us turn again to life around us, since it is easier to find among men like us a similarity to the apostle than similarity to Christ. St Paul’s words, “Be imitators of me, as I also am of Christ” (1Cor.11:1), apply equally to the servants of God today. Zealots of piety have not vanished and there are still found men and women whose deeds are in harmony with the apostle’s words which have special reference to the moral influence which godly men exert (cp. 1Cor.10:33).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">A word of instruction is good, and still better is an edifying example, but what is incomparably higher than these? What would we call that third force which we delayed to define for a time? This power is co-suffering love, this power is the suffering for the sake of another person, which sets in motion his regeneration.(*) This mystery is not so far from us: it is often fulfilled before our very eyes, and sometimes even through us ourselves (although we do not always comprehend it yet). As a power of regeneration, it is constantly spoken of not only in the lives of the saints and biographies of righteous shepherds, but also in stories of secular literature, sometimes with extraordinary depth and accuracy. Both speak clearly of the active, revolutionary and sometimes insuperable power of co-suffering love, although the first do not explain its relationship to Christ as our Redeemer, and the latter do not even understand it. As an old proverb says, “words instruct, and examples persuade,” but co-suffering love pours out a new life-giving power into a sinner’s heart if he does not purposely push it away. In submitting one’s will to the co-suffering love of one’s mother, one’s friend, a virtuous wife or a good spiritual shepherd, or of the Chief Shepherd Himself (1Pt.5:4, as did Zacchaeus), the sinner suddenly finds in his soul, not the former hopeless debility and the indestructibly deep-rooted vices against which he has perhaps struggled so frequently, but in vain, but an influx of new strength, a new, enthusiastic vitality or a holy indignation. That which had formerly seemed attractive to him becomes vile, and what had seemed burdensome and tedious now becomes beautiful and sweet. The former curmudgeon and robber exclaims: “Behold Lord, the half of my goods I give to the poor, and if I have taken anything from any man by false accusation, I will restore him fourfold” (Lk. 19:9).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">We are, for now, pointing out the fact and we will offer the explanation of it later; but the fact — more exactly the law — of psychologic interaction [reciprocity] is present before us. Without a doubt, the co-suffering love of one who perceives the fallings of a neighbour with as much grief as if he himself were the sinner becomes a powerful force of regeneration. Sometimes it is expressed in admonitions, sometimes in tears or fervent prayers, sometimes in supplications to the one who has fallen. In all its forms, however, the effective cause is measured by the power of co-suffering love. This is always verified by experience. When, for example, you reprimand an unruly young person, your pupil or child, he stands there with a blank look, having only one thought: “I have to listen to this lecture!” You threaten him, but either he does not take the threat seriously, or he becomes angry. Realizing that reasonable arguments or threats are futile for moving his will, you either become angry (in which case, your cause is lost) or you are moved to compassion for the youth who is walking the path of corruption. You imagine yourself to be in his place and you are horrified at the fate that awaits him: expulsion from school, venereal disease, perhaps prison, social contempt and even suicide. Your heart has become filled with compassion and sorrow, and having fallen silent for a moment, you begin to speak in a different tone. You tell him of your own personal wavering, of the heavy toll of internal struggle you had to pay to correct your own errors, how embarrassed you are at recalling the coarse words with which you insulted your parents in your own youth. And then, the countenance of your listener changes. His obduracy is shaken, he is moved to compunction and tears, and makes promises of self-correction in response to your benevolent words. If you will always maintain the ability to treat the young person with such angerless, compassionate love, putting away self-love from your soul, then the Lord will say to you, “You have gained your brother” (Mt. 18:15). He will gradually be completely regenerated and his acquaintances will marvel, thinking that he seems to be a completely different person from the one whom they knew to be a disorderly, lazy, dishonest debaucher.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Some reader will object, “Permit me to ask what this has to do with grace, regeneration and redemption? You are telling us what takes place in secular life.” We reply that this phenomenon may occur even in the lives of secular people, but in secular life, only the first glimmer of such a manifestation of God’s regenerating grace is encountered. The more or less lasting and profound effect of such grace is brought to pass only by those who constantly pray to God and call on His all-powerful grace in all their dealings with their children, pupils or neighbours, banishing from their own hearts all vanity and worldly objectives.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">It is difficult to reconcile this with the usual conditions of life in this world. That great Russian writer [Dostoevsky] who creates pictures of the spiritual regeneration of sinners in all his works, introduces in his novels such loving and compassionate people, not only from secular society (though some occupied secular positions, such as Prince Myshkin and the father of The Adolescent) but also he presented the schema-monk elder and the self-denying novice in the fulness of the grace-bearing nature. Dostoevsky went to lengths to prepare his readers to turn away from their prejudices against monastics, and in his earlier works, he focused attention not upon those who serve in the mystery of regeneration, but upon those upon whom it was bestowed, usually under the direct influence of Providence, that is, by means of disappointments, suffering, illness, impending death, and the like.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">On the other hand, in his last novel [The Brothers Karamazov], he portrayed the characters of two such examples of brotherly love — a youth and an old man in whom everyone who drew near to them experienced if not a transformation in soul, then at least deep moral stirring. And this was so for no other reason than that each one felt that he was dear to Elder Zosima, that the elder was, so to speak, entering into his soul and endeavouring to drive all evil out of it, and call forth every good thing to life. Here is how this is expressed in the Prologue for 29 May:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The elders have said that every man must do for his neighbours whatever he can. He must, as it were, put on his neighbour’s flesh and carry his entire weight; he must suffer and rejoice and weep with him in every circumstance, or, in a word, he must be with him as if he shared the same body and soul. If some affliction befall his neighbour, he must grieve for him as for himself. For, it is written, ‘We are one body in Christ,’ and again, ‘the heart and soul of the multitude of those who believed was one.’</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">If this is so, a reader may ask, then where is man’s free will? Alas, it is present in all its potency. To be precise, the inner stirring just aroused can only beckon the soul toward a better life, giving it the hope of possible regeneration. The acceptance or angry rejection of this call depends on an action of free will. The inevitable and unavoidable influence of grace-bearing co-suffering love lies only in its leading the soul out of a condition of moral indifference, distraction and incomprehension toward a definite decision, to be with God or against God. Thus the righteous Symeon foretold of the Redeemer on the fortieth day of His earthly life: “Behold, this child is set for the fall and rise of many in Israel…so that the mind of many hearts may be revealed” (Lk.2:34–35). Christ’s words to Nikodemos have this same sense: “This is the judgment, that light is come into the world and men loved darkness rather than light” (Jn.3:19). The words which follow are especially significant: “If I had not come and spoken to them, they would not have had sin; but now they have no cloak for their sin…now they have both seen and hated both Me and My Father” (Jn. 15:22, 24).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Thus, contact with regenerating grace does not destroy one’s freedom, but brings one to a decisive self determination to follow the path of good or evil, one’s own justification or condemnation (see 1Pt.2:7, 8 and 2 Cor.2:15). John the Baptist, burning with zeal for the salvation of mankind, impelled many to a sudden decision to change their lives, and they asked, “What may we do [to be saved]?” (Lk.3:12). The same was true of Apostle Peter’s sermon on the day of Pentecost (Acts 2:37). Others, on the contrary, who heard the desert dweller preach, were filled with hatred toward him and roused up Herodias to cause his execution, to which the Saviour Himself bore witness (Mt.17:12).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">About thirty years ago on Mt Athos, the great elder Jerome gathered about 2000 monks in the previously desolate St Panteleimon Monastery. He was distinguished by boundless meekness and compassion toward human weakness, yet all those who sinned or were heading toward sin felt that the elder’s spirit was in some manner blocking their path and, at the very thought of him, they were brought to repentance and went to him for confession. But this was not always the case. Once, the elder was peacefully sitting near the monastery gates when suddenly an enraged monk ran up to him, seized his beard and began beating him. “What is wrong with you?” the elder inquired peacefully. “You do not let me live!” exclaimed the monk, who was wrestling with some secret temptations. “But I do not even remember your face,” the elder said. The monk, however, was already at the blessed man’s feet, in tears of repentance.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The great Russian writer Dostoevsky masterfully portrays for us this action of co-suffering love which divides people into those being regenerated and those being condemned. Unbelieving visitors of Elder Zosima were so moved by his meek appearance and words that some of them were filled with repentance whereas others were so filled with malice that for no evident reason they would violate all rules of decorum.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">One ought not to be disturbed by the fact that, in explaining the sacred dogma, we make use not only of Sacred Scripture but also of examples from secular literature, the very mention of which creates an aversion in many spiritual readers. But what else can one do when there are so many readers who, only under great constraint, will read or listen to extracts from the sacred writings. Christ the Saviour Himself explained His teaching with parables drawn from everyday life and St Tikhon of Zadonsk wrote a whole book titled Spiritual Treasure Gathered From the Secular World.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">And so we confirm the truth divinely revealed to us and confirmed by observation and the experience of life, that the principle and strength of moral regeneration is the power of co-suffering love. To a certain degree, it is found even in the nature of unregenerate persons, as in maternal love. But a deep and decisive regeneration of a beloved one can be produced only by one who lives by Christ and depends on His power to bring about this regeneration.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Such a disposition of co-suffering love is a grace-bearing fruit of a godly life and of nature (the love of a Christian mother, for example). It is accessible to lay people who live in God, but usually only in relationship to certain close relatives, to a pious, trusted teacher or to comrades in activity or fate ( Nekrasov26 takes an example from life in penal servitude); but in relationship to all people, the earnest of this gift is imparted in the mystery of ordination, something which our scholastic theologians have overlooked. St John Chrysostom, however, clearly expressed this in his precious words which completely convinced me that my “innovations” which I introduced as a professor of pastoral theology (1893–1900) coincide with the teaching of the Church and that I was not proceeding “as one beating the air” (1Cor.9:26). He says:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Spiritual love is not born of anything earthly; it comes from above, from Heaven, and is imparted in the mystery of holy Orders; but the assimilation and retention of the gift depends on the aspirations of the spirit of man.</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The later Church father St Symeon the New Theologian agrees with Chrysostom in considering one worthy of priesthood:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">… who so loves God, that on merely hearing the name of Christ, he is consumed with love and sheds tears, and who, moreover, weeps over his neighbour, reckoning as his own the sins of others, sincerely regarding himself as the chief of sinners, and who, knowing the frailty of human nature, puts his trust in the grace of God and the fortitude which comes from it, and who, inspired by its fervour, undertakes this task [the work of priesthood] because of his zeal — disregarding human considerations — and is ready to lay down his very soul for the commandment of God and love of his neighbour</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;"> (Twelve Homilies, ed.1869)...<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">(*) [Author’s Note:] Since Apostle Paul undertakes to save people, how foolish is the indignation of the Protestants (and our own Fr Neplyuev) about the exclamation, “Most Holy Theotokos, save us.” How foolish are they to forbid the calling of spiritual shepherds “father” as if obeying Christ’s words, “call no man on earth father” (Mt.23:9). In that case, Paul would have often transgressed the Lord’s commandment, and John even mere so. Likewise, Stephen who even called the Jewish priests “father” (Acts 7:2), not to mention the fathers of old (cp.2—l5, etc; Rm.4:16).<span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">Excerpted from "The Dogma of Redemption" [<a href="https://thoughtsintrusive.files.wordpress.com/2014/11/dogma-of-redemp.pdf" target="_blank"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></a><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">]<span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> , by Metropolitan Anthony Khrapovitsky; editorial notes omitted.</span></span></span></p>
<table border="0" cellspacing="3" cellpadding="0">
<tbody>
<tr>
<td style="padding: 0.75pt;"></td>
<td style="padding: 0.75pt;"></td>
</tr>
</tbody>
</table>
<p><span style="font-size: 12pt; line-height: 107%; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p><p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/nesterov.jpg" width="250" height="212" alt="nesterov" style="float: right;" />{It is perhaps not necessary to elucidate everything about the Metropolitan's </span></i><a href="https://archive.ph/mx6nd#selection-5921.262-5933.48" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">much</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></i><a href="https://web.archive.org/web/20210730110641/https:/ecosemioticsdotcom.files.wordpress.com/2021/06/soteriology-of-met-antony-khrapovitsky.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">debated</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> piece, "The Dogma of Redemption" [</span></i><a href="https://web.archive.org/web/20230129130238/https:/thoughtsintrusive.files.wordpress.com/2014/11/dogma-of-redemp.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">archived pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">], before appreciating some of his most practical points. On the same note, from two of his saintly followers, see </span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="https://archive.is/oe18L#_Toc66325678">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">, </span></i><a href="https://archive.is/fW4NI#selection-175.0-180.0" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">, and </span></i><a href="https://archive.fo/KNIgx" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">. A rich assortment from the Metropolitan's seminal writings on Dostoevsky is available<a href="https://archive.is/oe18L#_Toc66325678"> </a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="http://classica.rhga.ru/section/rro-et-contra/pastyrskoe-izuchenie-lyudey-i-zhizni-po-sochineniyam-f-m-dostoevskogo.html">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><a href="http://classica.rhga.ru/section/rro-et-contra/pastyrskoe-izuchenie-lyudey-i-zhizni-po-sochineniyam-f-m-dostoevskogo.html"> </a>[</span></i><a href="https://web.archive.org/web/20230129141551/http:/classica.rhga.ru/upload/iblock/769/66%29%20%D0%90%D1%80%D1%85%D0%B8%D0%BC.%20%D0%90%D0%BD%D1%82%D0%BE%D0%BD%D0%B8%D0%B9%20%D0%A5%D1%80%D0%B0%D0%BF%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%86%D0%BA%D0%B8%D0%B9%20%D0%9F%D0%B0%D1%81%D1%82%D1%8B%D1%80%D1%81%D0%BA%D0%BE%D0%B5%20%D0%B8%D0%B7%D1%83%D1%87%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%B5%20%D0%BB%D1%8E%D0%B4%D0%B5%D0%B9.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">]<a href="https://archive.is/fW4NI#selection-175.0-180.0">, </a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;"><a href="https://vtoraya-literatura.com/publ_2109.html">here</a></span></i><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"><a href="https://archive.fo/fW4NI#selection-175.0-180.0"> </a>[</span></i><a href="https://vtoraya-literatura.com/pdf/antony_slovar_k_tvoreniyam_dostoevskogo_1921__ocr.pdf" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">], and </span></i><a href="https://archive.is/bZyea" target="_blank"><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">here</span></i></a><i><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> (the first two items being also easily located in Dr. Ludmila Koehler's English translations). They are probably still relevant to all those interested in either a better understanding of Dostoevsky, or any of the above.}</span></i></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">[...] The assimilation of redemption by faith is regeneration, despite the notions of scholastic theology, which separates one from the other. The attentive observer of life will have seen cases of spiritual regeneration more than once, or may even have consciously experienced it in himself, if his piety was not innate, but was acquired after a temporary rejection of God and His commandments. Lutheran and even Russian theologians like to demonstrate regeneration by the parable about the prodigal son; but in this parable we are shown only the first step in regeneration — (with Lutheran theologians, the matter ends with this). The matter was accomplished more fully before the eyes of Christ’s apostles in the person of Zacchaeus, who not only came to repentance, but also undertook the struggle of a decisive change of his life, for which reason the Lord said: “Today is salvation come into this house.” This example is of special value because the regeneration of Zacchaeus took place under the direct influence of our Redeemer.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Some readers, especially priests, will have certainly witnessed similar actions of grace in the life of some person, but these events probably did not take place so suddenly, rather the person went through a lengthy struggle with repeated falls. What are the conscious influences under which such a struggle as this is accomplished? (By “conscious” I mean someone’s deliberate effort to bring reason to one who has fallen, or to bring an apostate to the path of truth). There are three types of such influences: admonition, example and something greater, about which we will speak later.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">A person who is not deeply corrupted, who believes and still prays, but who has gone astray, is sometimes brought to reason simply by exhortation and good example, but these means can help only such sinners as have not yet lost God’s grace and can still stand up for themselves. Where, however, these means have shaken someone’s soul very deeply (as for example the prayer of the traveller which <a href="https://archive.is/FuVu#selection-29.0-29.38" target="_blank"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">the harlot Eudoxia</span></a><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;"> heard through the wall, and because of which she later became a holy martyr) this is not accomplished by their own power, but by a power which is placed into them. This power is the force of regeneration, and by this power Christ has redeemed us.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">“What?” the reader will exclaim, “You are ascribing redeeming power to mortals? Is there not only one Redeemer?” Of course, there is only one Redeemer, but by grace He grants a certain portion of this power to His servants and especially to His priests. You would not dare to reproach Apostle Paul when he says, “We are co-workers with God, and you are God’s husbandry and God’s building” (1Cor.3:9). And who does not remember these words of his: “Though you have ten thousand instructors in Christ, yet you do not have many fathers: for in Christ Jesus, I have given you birth through the Gospel” (1 Cor.4:15). So the apostle calls himself a worker of — more exactly, a participant — of the regeneration of the believer, and not only of their regeneration, but also of their salvation: “I have become all things to all men, that I might in any case save some” (1Cor. 9:22).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">We must first ascertain what is the inner power of a spiritual shepherd by means of which he works, or rather, mediates, the regeneration of a believer — for it is wrought by Christ and the Holy Spirit — so that we can answer the main question of our research: by precisely what means does the Lord redeem and regenerate us? Let us turn again to life around us, since it is easier to find among men like us a similarity to the apostle than similarity to Christ. St Paul’s words, “Be imitators of me, as I also am of Christ” (1Cor.11:1), apply equally to the servants of God today. Zealots of piety have not vanished and there are still found men and women whose deeds are in harmony with the apostle’s words which have special reference to the moral influence which godly men exert (cp. 1Cor.10:33).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">A word of instruction is good, and still better is an edifying example, but what is incomparably higher than these? What would we call that third force which we delayed to define for a time? This power is co-suffering love, this power is the suffering for the sake of another person, which sets in motion his regeneration.(*) This mystery is not so far from us: it is often fulfilled before our very eyes, and sometimes even through us ourselves (although we do not always comprehend it yet). As a power of regeneration, it is constantly spoken of not only in the lives of the saints and biographies of righteous shepherds, but also in stories of secular literature, sometimes with extraordinary depth and accuracy. Both speak clearly of the active, revolutionary and sometimes insuperable power of co-suffering love, although the first do not explain its relationship to Christ as our Redeemer, and the latter do not even understand it. As an old proverb says, “words instruct, and examples persuade,” but co-suffering love pours out a new life-giving power into a sinner’s heart if he does not purposely push it away. In submitting one’s will to the co-suffering love of one’s mother, one’s friend, a virtuous wife or a good spiritual shepherd, or of the Chief Shepherd Himself (1Pt.5:4, as did Zacchaeus), the sinner suddenly finds in his soul, not the former hopeless debility and the indestructibly deep-rooted vices against which he has perhaps struggled so frequently, but in vain, but an influx of new strength, a new, enthusiastic vitality or a holy indignation. That which had formerly seemed attractive to him becomes vile, and what had seemed burdensome and tedious now becomes beautiful and sweet. The former curmudgeon and robber exclaims: “Behold Lord, the half of my goods I give to the poor, and if I have taken anything from any man by false accusation, I will restore him fourfold” (Lk. 19:9).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">We are, for now, pointing out the fact and we will offer the explanation of it later; but the fact — more exactly the law — of psychologic interaction [reciprocity] is present before us. Without a doubt, the co-suffering love of one who perceives the fallings of a neighbour with as much grief as if he himself were the sinner becomes a powerful force of regeneration. Sometimes it is expressed in admonitions, sometimes in tears or fervent prayers, sometimes in supplications to the one who has fallen. In all its forms, however, the effective cause is measured by the power of co-suffering love. This is always verified by experience. When, for example, you reprimand an unruly young person, your pupil or child, he stands there with a blank look, having only one thought: “I have to listen to this lecture!” You threaten him, but either he does not take the threat seriously, or he becomes angry. Realizing that reasonable arguments or threats are futile for moving his will, you either become angry (in which case, your cause is lost) or you are moved to compassion for the youth who is walking the path of corruption. You imagine yourself to be in his place and you are horrified at the fate that awaits him: expulsion from school, venereal disease, perhaps prison, social contempt and even suicide. Your heart has become filled with compassion and sorrow, and having fallen silent for a moment, you begin to speak in a different tone. You tell him of your own personal wavering, of the heavy toll of internal struggle you had to pay to correct your own errors, how embarrassed you are at recalling the coarse words with which you insulted your parents in your own youth. And then, the countenance of your listener changes. His obduracy is shaken, he is moved to compunction and tears, and makes promises of self-correction in response to your benevolent words. If you will always maintain the ability to treat the young person with such angerless, compassionate love, putting away self-love from your soul, then the Lord will say to you, “You have gained your brother” (Mt. 18:15). He will gradually be completely regenerated and his acquaintances will marvel, thinking that he seems to be a completely different person from the one whom they knew to be a disorderly, lazy, dishonest debaucher.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Some reader will object, “Permit me to ask what this has to do with grace, regeneration and redemption? You are telling us what takes place in secular life.” We reply that this phenomenon may occur even in the lives of secular people, but in secular life, only the first glimmer of such a manifestation of God’s regenerating grace is encountered. The more or less lasting and profound effect of such grace is brought to pass only by those who constantly pray to God and call on His all-powerful grace in all their dealings with their children, pupils or neighbours, banishing from their own hearts all vanity and worldly objectives.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">It is difficult to reconcile this with the usual conditions of life in this world. That great Russian writer [Dostoevsky] who creates pictures of the spiritual regeneration of sinners in all his works, introduces in his novels such loving and compassionate people, not only from secular society (though some occupied secular positions, such as Prince Myshkin and the father of The Adolescent) but also he presented the schema-monk elder and the self-denying novice in the fulness of the grace-bearing nature. Dostoevsky went to lengths to prepare his readers to turn away from their prejudices against monastics, and in his earlier works, he focused attention not upon those who serve in the mystery of regeneration, but upon those upon whom it was bestowed, usually under the direct influence of Providence, that is, by means of disappointments, suffering, illness, impending death, and the like.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">On the other hand, in his last novel [The Brothers Karamazov], he portrayed the characters of two such examples of brotherly love — a youth and an old man in whom everyone who drew near to them experienced if not a transformation in soul, then at least deep moral stirring. And this was so for no other reason than that each one felt that he was dear to Elder Zosima, that the elder was, so to speak, entering into his soul and endeavouring to drive all evil out of it, and call forth every good thing to life. Here is how this is expressed in the Prologue for 29 May:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The elders have said that every man must do for his neighbours whatever he can. He must, as it were, put on his neighbour’s flesh and carry his entire weight; he must suffer and rejoice and weep with him in every circumstance, or, in a word, he must be with him as if he shared the same body and soul. If some affliction befall his neighbour, he must grieve for him as for himself. For, it is written, ‘We are one body in Christ,’ and again, ‘the heart and soul of the multitude of those who believed was one.’</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">If this is so, a reader may ask, then where is man’s free will? Alas, it is present in all its potency. To be precise, the inner stirring just aroused can only beckon the soul toward a better life, giving it the hope of possible regeneration. The acceptance or angry rejection of this call depends on an action of free will. The inevitable and unavoidable influence of grace-bearing co-suffering love lies only in its leading the soul out of a condition of moral indifference, distraction and incomprehension toward a definite decision, to be with God or against God. Thus the righteous Symeon foretold of the Redeemer on the fortieth day of His earthly life: “Behold, this child is set for the fall and rise of many in Israel…so that the mind of many hearts may be revealed” (Lk.2:34–35). Christ’s words to Nikodemos have this same sense: “This is the judgment, that light is come into the world and men loved darkness rather than light” (Jn.3:19). The words which follow are especially significant: “If I had not come and spoken to them, they would not have had sin; but now they have no cloak for their sin…now they have both seen and hated both Me and My Father” (Jn. 15:22, 24).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Thus, contact with regenerating grace does not destroy one’s freedom, but brings one to a decisive self determination to follow the path of good or evil, one’s own justification or condemnation (see 1Pt.2:7, 8 and 2 Cor.2:15). John the Baptist, burning with zeal for the salvation of mankind, impelled many to a sudden decision to change their lives, and they asked, “What may we do [to be saved]?” (Lk.3:12). The same was true of Apostle Peter’s sermon on the day of Pentecost (Acts 2:37). Others, on the contrary, who heard the desert dweller preach, were filled with hatred toward him and roused up Herodias to cause his execution, to which the Saviour Himself bore witness (Mt.17:12).<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">About thirty years ago on Mt Athos, the great elder Jerome gathered about 2000 monks in the previously desolate St Panteleimon Monastery. He was distinguished by boundless meekness and compassion toward human weakness, yet all those who sinned or were heading toward sin felt that the elder’s spirit was in some manner blocking their path and, at the very thought of him, they were brought to repentance and went to him for confession. But this was not always the case. Once, the elder was peacefully sitting near the monastery gates when suddenly an enraged monk ran up to him, seized his beard and began beating him. “What is wrong with you?” the elder inquired peacefully. “You do not let me live!” exclaimed the monk, who was wrestling with some secret temptations. “But I do not even remember your face,” the elder said. The monk, however, was already at the blessed man’s feet, in tears of repentance.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The great Russian writer Dostoevsky masterfully portrays for us this action of co-suffering love which divides people into those being regenerated and those being condemned. Unbelieving visitors of Elder Zosima were so moved by his meek appearance and words that some of them were filled with repentance whereas others were so filled with malice that for no evident reason they would violate all rules of decorum.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">One ought not to be disturbed by the fact that, in explaining the sacred dogma, we make use not only of Sacred Scripture but also of examples from secular literature, the very mention of which creates an aversion in many spiritual readers. But what else can one do when there are so many readers who, only under great constraint, will read or listen to extracts from the sacred writings. Christ the Saviour Himself explained His teaching with parables drawn from everyday life and St Tikhon of Zadonsk wrote a whole book titled Spiritual Treasure Gathered From the Secular World.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">And so we confirm the truth divinely revealed to us and confirmed by observation and the experience of life, that the principle and strength of moral regeneration is the power of co-suffering love. To a certain degree, it is found even in the nature of unregenerate persons, as in maternal love. But a deep and decisive regeneration of a beloved one can be produced only by one who lives by Christ and depends on His power to bring about this regeneration.<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Such a disposition of co-suffering love is a grace-bearing fruit of a godly life and of nature (the love of a Christian mother, for example). It is accessible to lay people who live in God, but usually only in relationship to certain close relatives, to a pious, trusted teacher or to comrades in activity or fate ( Nekrasov26 takes an example from life in penal servitude); but in relationship to all people, the earnest of this gift is imparted in the mystery of ordination, something which our scholastic theologians have overlooked. St John Chrysostom, however, clearly expressed this in his precious words which completely convinced me that my “innovations” which I introduced as a professor of pastoral theology (1893–1900) coincide with the teaching of the Church and that I was not proceeding “as one beating the air” (1Cor.9:26). He says:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">Spiritual love is not born of anything earthly; it comes from above, from Heaven, and is imparted in the mystery of holy Orders; but the assimilation and retention of the gift depends on the aspirations of the spirit of man.</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">The later Church father St Symeon the New Theologian agrees with Chrysostom in considering one worthy of priesthood:<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">… who so loves God, that on merely hearing the name of Christ, he is consumed with love and sheds tears, and who, moreover, weeps over his neighbour, reckoning as his own the sins of others, sincerely regarding himself as the chief of sinners, and who, knowing the frailty of human nature, puts his trust in the grace of God and the fortitude which comes from it, and who, inspired by its fervour, undertakes this task [the work of priesthood] because of his zeal — disregarding human considerations — and is ready to lay down his very soul for the commandment of God and love of his neighbour</span></i><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;"> (Twelve Homilies, ed.1869)...<span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 12pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">(*) [Author’s Note:] Since Apostle Paul undertakes to save people, how foolish is the indignation of the Protestants (and our own Fr Neplyuev) about the exclamation, “Most Holy Theotokos, save us.” How foolish are they to forbid the calling of spiritual shepherds “father” as if obeying Christ’s words, “call no man on earth father” (Mt.23:9). In that case, Paul would have often transgressed the Lord’s commandment, and John even mere so. Likewise, Stephen who even called the Jewish priests “father” (Acts 7:2), not to mention the fathers of old (cp.2—l5, etc; Rm.4:16).<span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"></span></span></p>
<p style="line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>
<p style="margin-bottom: 0in; line-height: normal;"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;">Excerpted from "The Dogma of Redemption" [<a href="https://thoughtsintrusive.files.wordpress.com/2014/11/dogma-of-redemp.pdf" target="_blank"><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: blue;">pdf</span></a><span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif; color: black;">]<span style="font-size: 10pt; font-family: 'Times New Roman', serif;"> , by Metropolitan Anthony Khrapovitsky; editorial notes omitted.</span></span></span></p>
<table border="0" cellspacing="3" cellpadding="0">
<tbody>
<tr>
<td style="padding: 0.75pt;"></td>
<td style="padding: 0.75pt;"></td>
</tr>
</tbody>
</table>
<p><span style="font-size: 12pt; line-height: 107%; font-family: 'Times New Roman', serif;"> </span></p>"Living water" as freedom in a fallen world2022-05-22T20:05:30Z2022-05-22T20:05:30Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/727-qliving-waterq-as-freedom-in-a-fallen-world.htmlKaramazovninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/fotina4.jpg" alt="fotina4" style="float: right;" width="250" height="205" />St. Theophan the Recluse</p>
<p></p>
<p></p>
<p>The Lord said: If the Son therefore shall make you free, ye shall be free indeed (John 8:36). Here is where freedom is! The mind is bound with bonds of ignorance, delusions, superstitions, and uncertainties; it struggles, but cannot get away from them. Cleave to the Lord and He will enlighten your darkness (cf. Ps. 18:28) and dissolve all the bonds in which your mind languishes. The passions bind the will, and do not give it space in which to act; it struggles, like one bound hand and foot, and cannot get away. But cleave to the Lord and He will give you the strength of Samson, and will dissolve all the bonds of untruth binding you. Constant worries surround the heart and do not give it peace. But cleave to the Lord, and He will soothe you; then, at peace, and seeing clearly everything around you, you will march in the Lord without hindrance or stumbling through the gloom and darkness of this life, to the all-blessed, complete joy and spaciousness of eternity.</p>
<p> </p>
<p>The Samaritan’s woman fellow citizens said to her after two days with the Saviour in their midst, Now we believe not because of thy saying: for we have heard him ourselves, and know that this is indeed the Christ, the Saviour of the world (John 4:42). It happens this way with everyone. At first they are called to the Lord by an external word, or as for many now, simply by birth. But when they taste in practice what it is to live in the Lord, they no longer cleave to the Lord through their external affiliation with Christian society, but through their inner union with Him. It is necessary for all who are born in Christian societies to make this a law for themselves; that is, to not limit themselves to mere external affiliation with the Lord, but to seek to unite with Him inwardly, that they may always bear witness within themselves that they are standing in the truth. Why is this necessary? It is necessary to embody within oneself the truth of Christ. The truth of Christ is a restoration of what is fallen. Thus, put off the old man, which is corrupt according to deceitful lusts, and put on the new man, which is created after God in righteousness and true holiness (cf. Eph. 4:22–24), and you will know within yourself that the Lord Jesus Christ is in truth the Saviour—not only for the world, but also for you. [underlining added]</p>
<p> </p>
<p> </p>
<ul>
<li>St. Ignatius Brianchaninov</li>
</ul>
<p> </p>
<p>(machine-translated from what might be known as his Orthodox Survival Course in One Lesson, but is simply entitled Archpatoral Appeal on the Release of Peasants from Serfdom, 1859; only a few brief excerpts here, grouped thematically and with intermediary titles added, from a far richer <a href="https://www-xpa--spb-ru.translate.goog/libr/Ignatij-Bryanchaninov/pst-2-393-arhipastyrskie-vozzvaniya.html?_x_tr_sch=http&_x_tr_sl=ru&_x_tr_tl=en&_x_tr_hl=en&_x_tr_pto=wapp" target="_blank">text</a>:)</p>
<p> </p>
<p>Discernment</p>
<p> </p>
<p>...A true, God-pleasing doctrine certainly has as its consequence the spiritual fruit depicted by the apostle. If the teaching is not evidenced by this fruit, then it is false, even if the speaker bears the name of a prophet, that is, any important and loud name, combined with the concept of excellent knowledge and learning. This commandment of God requires special consideration, and at the beginning of it the Lord placed the significant word: "Pay attention." Precisely: for execution it requires the most careful attention and reasoning!</p>
<p>False doctrine is very often presented brilliantly and intriguingly. Not everyone can give a false doctrine the proper price by analyzing the thoughts contained in it. But according to its fruits, it is immediately known, exposed, evaluated. Saint Great Barsanuphius said to a certain monk: “Know, my brother, that every thought that is not preceded by the silence of humility does not come from God, but clearly from the left side. Our Lord comes with quietness. Everything that is hostile happens with confusion and rebellion. Although the demons are shown dressed in sheep's clothing, but, being internally ravenous wolves, they are revealed through the embarrassment they produce, as it is said: by their fruits you will know them ( Matt. 7; 16 ). May the Lord enlighten us all so that we are not carried away by their righteousness” (Answer 21).</p>
<p>St. Macarius the Great says: “A person who loves virtue should take great care to distinguish things, so that he knows perfectly the difference between good and evil and can recognize and understand various demonic intrigues with which the enemy usually corrupts under the guise of many ideas offered to the mind; for in all cases it is useful to be careful to avoid dangerous consequences. Due to the weakness of the mind, fearing deception, do not obey the promptings of the spirits, which can be arranged as if they were also heavenly angels. But stand firm, subjecting everything to the most diligent scrutiny, and then, if you see good, accept it, and if evil appears, reject it. For the actions of grace are not unknown, and sin , even if it took the form of a good deed, cannot in any way give them. So, although according to the apostle, Satan can be transformed into a bright angel ( 2 Cor. 11; 14 ), in order to deceive a person in this way, but even if he presented bright visions, however, as already mentioned, he will not be able to give a good action. This is the well-known sign of his deeds. For neither love for God or neighbor, nor meekness, nor humility, nor joy, nor peace, nor restraint of thoughts, nor to hate the world, nor spiritual peace, nor desire for heavenly actions, can he give, nor can he tame the passions and lust, which is a clear act of grace. Spiritual fruit, says the apostle, is love, joy, peace, and so on. ( Gal. 5; 22). The enemy can especially conveniently instill pride and arrogance in a person, since he is very inclined to this and is very strong in this. So, by the action you will recognize the intelligent light that has shone in your soul - whether it comes from God or from Satan.”</p>
<p>Such is the true and profound teaching of God, the teaching of the Holy Orthodox Church about the principles of good and evil, about the most subtle inexplicable thoughts, explained by their fruits and actions.</p>
<p> </p>
<p>Freedom</p>
<p> </p>
<p>...The Savior of the world has established His Kingdom on earth, but a spiritual Kingdom that can dwell in any human society, no matter how this society is called by its civil structure - a monarchy, or a republic, or something else. Because the Kingdom of Christ, being not of this world ( John 18; 36 ), has nothing to do with the civil form of states, however, [it is] delivering to every state the most virtuous and therefore the most useful members.</p>
<p>The unfree state of people, which has many different forms, as it should be known and understandable to every educated person, is a consequence of the fall of man into sin....[But] as long as mankind is subject to the influence of sin and passions, power and subordination are still necessary. They will certainly exist throughout the life of the world: they can only appear, they are, they will appear in various forms...</p>
<p>...Our Savior granted mankind spiritual freedom. But not only did He not eliminate any authorities, He Himself, during His earthly wandering, submitted to the influence of authorities that abused power, submitting to the burden that mankind attracted by sin. The Lord avoided any interference in the temporary management of the world, announced that His Kingdom was not of this world, and told His unrighteous judge that he would not have had any power over Him if it had not been given to him from above. The relationship of power and subordination collapses [only] with the end of the world: then dominion and power cease ( 1 Corinthians 15; 24), then brotherhood, equality, freedom will be established, then the cause of the unity of power and subordination will not be fear, but love...</p>
<p>...The Savior completed the redemption of the human race, completed it for all people, but together completed it only for those who want to accept it actively. The Savior left the sorrows of the earthly wandering of man, including slavery, inviolable, demanding from the people who believe in Him not only heartfelt and verbal, but also active confession of their fall. An active confession that a Redeemer is needed for people - a confession consisting in recognizing earthly sorrows as a just consequence of the fall and in submissive submission to them. The God-Man Himself submitted to these sorrows so that we could submit to them with Him. He demands that His souls - true Christians - conduct their earthly wandering in the way that He did. It is impossible for me to be in a different state from the Body and the Head, from the Church and Christ.</p>
<p> </p>
<p>Humility</p>
<p>...One way to alleviate one's difficult situation, to bring peace to the soul, to bring spiritual consolation and pleasure to it, is to recognize oneself as worthy of a difficult situation, and a difficult situation is God's allowance. “There is nothing stronger than humility,” said the Monk Abba Dorotheos , “nothing defeats it. If something sad happens to the humble, he immediately turns to himself, immediately condemns himself, that he is worthy of it, he will not reproach anyone, will not lay blame on another, and thus endures what happened without embarrassment, without sorrow, with perfect calmness. </p>
<p>Everyone must correctly recognize himself as worthy of sorrow and punishment. Everyone is conceived in iniquity and born in sin, has sinful passions living and acting within himself, this sinful infection that does not stop giving birth to sin, if not in deeds, then in thoughts and feelings. The Savior of the world said: He who does not take up his cross and follow Me is not worthy of Me ( Matt. 10; 38 ).</p>
<p>The cross, according to the explanation of the holy fathers, are those sorrows that God is pleased to allow us during our earthly wandering. Sorrows are diverse, each person has his own sorrows, sorrows most correspond to the passions of each, for this reason each has his own cross. Each of us is commanded to accept this cross, that is, each of us is commanded to recognize himself worthy of the sorrow sent to him, to endure it complacently, following Christ, borrowing from Him humility, through which sorrow is endured.</p>
<p>In the above words of the Lord is a terrible sentence on those who do not endure sorrow patiently: the Lord rejects them. They, uttering murmuring and slander from the midst of sorrows, thereby utter a confession that their mind and heart are not illuminated by Divine grace, that the Lord is a stranger to them, for no one else, namely the Lord, teaches humility to His true servants. </p>
<p>Learn - not from an angel, He says, not from a man, not from a book, but - from Me - that is, from My assimilation to you, illuminating you, working in you - for I am meek and lowly in heart, and in thought, and in the way of thoughts - and you will find peace from inner struggle and relief for your souls from thoughts ( Matt. 11; 29 ). Sorrow is called a temptation or trial because it reveals the innermost disposition of the soul.</p>
<p>St. Isaac of Syria says: “Every difficult situation and every sorrow, not accompanied by patience, produces pure torment. The patience of a man resists his misfortunes, and cowardice is the mother of torment. It gives rise in a person to the overwhelming force of despondency, from which one feels a spiritual constriction - this is a foretaste of hell. This induces a spirit of frenzy on a person, from which the darkness of temptations exudes: embarrassment, rage, blasphemy, a complaint against fate, perverse thoughts ...</p>
<p>What is the cure for all this? - humbleness of heart. To the extent of humility of mind, patience is given to you in your misadventures. In proportion to your patience, the weight of your sorrows is lightened for you, and you receive consolation. As you receive consolation, your love for God is exalted. According to your love, your joy, delivered by the Holy Spirit, increases. Our merciful Father, when He deigns to bring His true sons out of temptation, He does not take temptation from them, but gives them patience in temptation, and they receive with the hand of patience all the above-mentioned blessings to strengthen their souls. May Christ God, by His grace, vouchsafe us, out of love for Him, to endure with thanksgiving from the heart all that is cruel.”</p>
<p>This is the teaching of the Church! This is the voice of the Church!</p>
<p>Russia</p>
<p>...Russia - from the very beginning of its existence almost to the latest times - is a vast military camp. Its history is the history of uninterrupted war. Russia either attacks neighboring peoples or repels their attacks. For two centuries it has been engaged in incessant internecine war, without stopping the war with its neighbors. Then he fights to overthrow the Tatar yoke, fights to restore the autocracy, fights to enter the limits in which it was under Equal-to-the-Apostles Vladimir. It fights in order to open communication with Europe, in order to take a place among its powers. Finally, he fights against all of Europe for the liberation of Europe.</p>
<p>...Judging by [one-sided] particulars..., one can easily think that the unfree class was formed solely through violence, that the period of landlords' ownership of peasants in Russia was a period of continuous, widespread tyranny, and the nobility always consisted of the most inhumane people, and godless. According to a precise study of statisticians, it turns out quite the contrary. The life of the landlord peasants [serfs], in spite of private abuses, in its general composition is far superior to the life of the peasants in all other European states. Many landlord peasants are equal in wealth to the first merchants. But this way of life is outdated in moral and state relations.</p>
<p>... In the past century, Russia has expanded its borders to an extraordinary extent, entered the ranks of the foremost European states, and was formed in the image of these states. Again, it is natural that, along with the importance of the state, the importance of statesmen and the entire civil servant class has risen. Naturally, in the spirit of European civilization, the Orthodox clergy became even more embarrassed in the circle of their actions.</p>
<p>What awaits us in the future? We see the extraordinary material development of Europe. Russia, in order to harmonize with Europe, to maintain its importance in it, must, according to the necessity of the state and political, introduce European material development in itself. Material development cools people to the Christian faith, allowing the most superficial occupation with it...With such a development of the state, with such a material development, with the invasion of Russia by European teachings, there is no hope that the clergy could return to that significance, both in moral and in material respects, which it had in virgin Russia.</p>
<p>…The moral sign of Christianity is love. By this everyone will know, - said the Savior, - that you are My disciples, if you have love for one another ( John 13:35 ). This holy sign should be primarily the sign of the clergy. Let us acquire love in ourselves, let us show it abundantly to all classes. Then all estates will involuntarily be imbued with reverence for us and satisfy all our needs. A person cannot but pay respect to love when he sees it in his neighbor, especially when he sees it in a shepherd: because love is God, before whom all His creatures humble themselves ( 1 John 4; 16 ). To Him be glory forever and ever. Amen.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/fotina4.jpg" alt="fotina4" style="float: right;" width="250" height="205" />St. Theophan the Recluse</p>
<p></p>
<p></p>
<p>The Lord said: If the Son therefore shall make you free, ye shall be free indeed (John 8:36). Here is where freedom is! The mind is bound with bonds of ignorance, delusions, superstitions, and uncertainties; it struggles, but cannot get away from them. Cleave to the Lord and He will enlighten your darkness (cf. Ps. 18:28) and dissolve all the bonds in which your mind languishes. The passions bind the will, and do not give it space in which to act; it struggles, like one bound hand and foot, and cannot get away. But cleave to the Lord and He will give you the strength of Samson, and will dissolve all the bonds of untruth binding you. Constant worries surround the heart and do not give it peace. But cleave to the Lord, and He will soothe you; then, at peace, and seeing clearly everything around you, you will march in the Lord without hindrance or stumbling through the gloom and darkness of this life, to the all-blessed, complete joy and spaciousness of eternity.</p>
<p> </p>
<p>The Samaritan’s woman fellow citizens said to her after two days with the Saviour in their midst, Now we believe not because of thy saying: for we have heard him ourselves, and know that this is indeed the Christ, the Saviour of the world (John 4:42). It happens this way with everyone. At first they are called to the Lord by an external word, or as for many now, simply by birth. But when they taste in practice what it is to live in the Lord, they no longer cleave to the Lord through their external affiliation with Christian society, but through their inner union with Him. It is necessary for all who are born in Christian societies to make this a law for themselves; that is, to not limit themselves to mere external affiliation with the Lord, but to seek to unite with Him inwardly, that they may always bear witness within themselves that they are standing in the truth. Why is this necessary? It is necessary to embody within oneself the truth of Christ. The truth of Christ is a restoration of what is fallen. Thus, put off the old man, which is corrupt according to deceitful lusts, and put on the new man, which is created after God in righteousness and true holiness (cf. Eph. 4:22–24), and you will know within yourself that the Lord Jesus Christ is in truth the Saviour—not only for the world, but also for you. [underlining added]</p>
<p> </p>
<p> </p>
<ul>
<li>St. Ignatius Brianchaninov</li>
</ul>
<p> </p>
<p>(machine-translated from what might be known as his Orthodox Survival Course in One Lesson, but is simply entitled Archpatoral Appeal on the Release of Peasants from Serfdom, 1859; only a few brief excerpts here, grouped thematically and with intermediary titles added, from a far richer <a href="https://www-xpa--spb-ru.translate.goog/libr/Ignatij-Bryanchaninov/pst-2-393-arhipastyrskie-vozzvaniya.html?_x_tr_sch=http&_x_tr_sl=ru&_x_tr_tl=en&_x_tr_hl=en&_x_tr_pto=wapp" target="_blank">text</a>:)</p>
<p> </p>
<p>Discernment</p>
<p> </p>
<p>...A true, God-pleasing doctrine certainly has as its consequence the spiritual fruit depicted by the apostle. If the teaching is not evidenced by this fruit, then it is false, even if the speaker bears the name of a prophet, that is, any important and loud name, combined with the concept of excellent knowledge and learning. This commandment of God requires special consideration, and at the beginning of it the Lord placed the significant word: "Pay attention." Precisely: for execution it requires the most careful attention and reasoning!</p>
<p>False doctrine is very often presented brilliantly and intriguingly. Not everyone can give a false doctrine the proper price by analyzing the thoughts contained in it. But according to its fruits, it is immediately known, exposed, evaluated. Saint Great Barsanuphius said to a certain monk: “Know, my brother, that every thought that is not preceded by the silence of humility does not come from God, but clearly from the left side. Our Lord comes with quietness. Everything that is hostile happens with confusion and rebellion. Although the demons are shown dressed in sheep's clothing, but, being internally ravenous wolves, they are revealed through the embarrassment they produce, as it is said: by their fruits you will know them ( Matt. 7; 16 ). May the Lord enlighten us all so that we are not carried away by their righteousness” (Answer 21).</p>
<p>St. Macarius the Great says: “A person who loves virtue should take great care to distinguish things, so that he knows perfectly the difference between good and evil and can recognize and understand various demonic intrigues with which the enemy usually corrupts under the guise of many ideas offered to the mind; for in all cases it is useful to be careful to avoid dangerous consequences. Due to the weakness of the mind, fearing deception, do not obey the promptings of the spirits, which can be arranged as if they were also heavenly angels. But stand firm, subjecting everything to the most diligent scrutiny, and then, if you see good, accept it, and if evil appears, reject it. For the actions of grace are not unknown, and sin , even if it took the form of a good deed, cannot in any way give them. So, although according to the apostle, Satan can be transformed into a bright angel ( 2 Cor. 11; 14 ), in order to deceive a person in this way, but even if he presented bright visions, however, as already mentioned, he will not be able to give a good action. This is the well-known sign of his deeds. For neither love for God or neighbor, nor meekness, nor humility, nor joy, nor peace, nor restraint of thoughts, nor to hate the world, nor spiritual peace, nor desire for heavenly actions, can he give, nor can he tame the passions and lust, which is a clear act of grace. Spiritual fruit, says the apostle, is love, joy, peace, and so on. ( Gal. 5; 22). The enemy can especially conveniently instill pride and arrogance in a person, since he is very inclined to this and is very strong in this. So, by the action you will recognize the intelligent light that has shone in your soul - whether it comes from God or from Satan.”</p>
<p>Such is the true and profound teaching of God, the teaching of the Holy Orthodox Church about the principles of good and evil, about the most subtle inexplicable thoughts, explained by their fruits and actions.</p>
<p> </p>
<p>Freedom</p>
<p> </p>
<p>...The Savior of the world has established His Kingdom on earth, but a spiritual Kingdom that can dwell in any human society, no matter how this society is called by its civil structure - a monarchy, or a republic, or something else. Because the Kingdom of Christ, being not of this world ( John 18; 36 ), has nothing to do with the civil form of states, however, [it is] delivering to every state the most virtuous and therefore the most useful members.</p>
<p>The unfree state of people, which has many different forms, as it should be known and understandable to every educated person, is a consequence of the fall of man into sin....[But] as long as mankind is subject to the influence of sin and passions, power and subordination are still necessary. They will certainly exist throughout the life of the world: they can only appear, they are, they will appear in various forms...</p>
<p>...Our Savior granted mankind spiritual freedom. But not only did He not eliminate any authorities, He Himself, during His earthly wandering, submitted to the influence of authorities that abused power, submitting to the burden that mankind attracted by sin. The Lord avoided any interference in the temporary management of the world, announced that His Kingdom was not of this world, and told His unrighteous judge that he would not have had any power over Him if it had not been given to him from above. The relationship of power and subordination collapses [only] with the end of the world: then dominion and power cease ( 1 Corinthians 15; 24), then brotherhood, equality, freedom will be established, then the cause of the unity of power and subordination will not be fear, but love...</p>
<p>...The Savior completed the redemption of the human race, completed it for all people, but together completed it only for those who want to accept it actively. The Savior left the sorrows of the earthly wandering of man, including slavery, inviolable, demanding from the people who believe in Him not only heartfelt and verbal, but also active confession of their fall. An active confession that a Redeemer is needed for people - a confession consisting in recognizing earthly sorrows as a just consequence of the fall and in submissive submission to them. The God-Man Himself submitted to these sorrows so that we could submit to them with Him. He demands that His souls - true Christians - conduct their earthly wandering in the way that He did. It is impossible for me to be in a different state from the Body and the Head, from the Church and Christ.</p>
<p> </p>
<p>Humility</p>
<p>...One way to alleviate one's difficult situation, to bring peace to the soul, to bring spiritual consolation and pleasure to it, is to recognize oneself as worthy of a difficult situation, and a difficult situation is God's allowance. “There is nothing stronger than humility,” said the Monk Abba Dorotheos , “nothing defeats it. If something sad happens to the humble, he immediately turns to himself, immediately condemns himself, that he is worthy of it, he will not reproach anyone, will not lay blame on another, and thus endures what happened without embarrassment, without sorrow, with perfect calmness. </p>
<p>Everyone must correctly recognize himself as worthy of sorrow and punishment. Everyone is conceived in iniquity and born in sin, has sinful passions living and acting within himself, this sinful infection that does not stop giving birth to sin, if not in deeds, then in thoughts and feelings. The Savior of the world said: He who does not take up his cross and follow Me is not worthy of Me ( Matt. 10; 38 ).</p>
<p>The cross, according to the explanation of the holy fathers, are those sorrows that God is pleased to allow us during our earthly wandering. Sorrows are diverse, each person has his own sorrows, sorrows most correspond to the passions of each, for this reason each has his own cross. Each of us is commanded to accept this cross, that is, each of us is commanded to recognize himself worthy of the sorrow sent to him, to endure it complacently, following Christ, borrowing from Him humility, through which sorrow is endured.</p>
<p>In the above words of the Lord is a terrible sentence on those who do not endure sorrow patiently: the Lord rejects them. They, uttering murmuring and slander from the midst of sorrows, thereby utter a confession that their mind and heart are not illuminated by Divine grace, that the Lord is a stranger to them, for no one else, namely the Lord, teaches humility to His true servants. </p>
<p>Learn - not from an angel, He says, not from a man, not from a book, but - from Me - that is, from My assimilation to you, illuminating you, working in you - for I am meek and lowly in heart, and in thought, and in the way of thoughts - and you will find peace from inner struggle and relief for your souls from thoughts ( Matt. 11; 29 ). Sorrow is called a temptation or trial because it reveals the innermost disposition of the soul.</p>
<p>St. Isaac of Syria says: “Every difficult situation and every sorrow, not accompanied by patience, produces pure torment. The patience of a man resists his misfortunes, and cowardice is the mother of torment. It gives rise in a person to the overwhelming force of despondency, from which one feels a spiritual constriction - this is a foretaste of hell. This induces a spirit of frenzy on a person, from which the darkness of temptations exudes: embarrassment, rage, blasphemy, a complaint against fate, perverse thoughts ...</p>
<p>What is the cure for all this? - humbleness of heart. To the extent of humility of mind, patience is given to you in your misadventures. In proportion to your patience, the weight of your sorrows is lightened for you, and you receive consolation. As you receive consolation, your love for God is exalted. According to your love, your joy, delivered by the Holy Spirit, increases. Our merciful Father, when He deigns to bring His true sons out of temptation, He does not take temptation from them, but gives them patience in temptation, and they receive with the hand of patience all the above-mentioned blessings to strengthen their souls. May Christ God, by His grace, vouchsafe us, out of love for Him, to endure with thanksgiving from the heart all that is cruel.”</p>
<p>This is the teaching of the Church! This is the voice of the Church!</p>
<p>Russia</p>
<p>...Russia - from the very beginning of its existence almost to the latest times - is a vast military camp. Its history is the history of uninterrupted war. Russia either attacks neighboring peoples or repels their attacks. For two centuries it has been engaged in incessant internecine war, without stopping the war with its neighbors. Then he fights to overthrow the Tatar yoke, fights to restore the autocracy, fights to enter the limits in which it was under Equal-to-the-Apostles Vladimir. It fights in order to open communication with Europe, in order to take a place among its powers. Finally, he fights against all of Europe for the liberation of Europe.</p>
<p>...Judging by [one-sided] particulars..., one can easily think that the unfree class was formed solely through violence, that the period of landlords' ownership of peasants in Russia was a period of continuous, widespread tyranny, and the nobility always consisted of the most inhumane people, and godless. According to a precise study of statisticians, it turns out quite the contrary. The life of the landlord peasants [serfs], in spite of private abuses, in its general composition is far superior to the life of the peasants in all other European states. Many landlord peasants are equal in wealth to the first merchants. But this way of life is outdated in moral and state relations.</p>
<p>... In the past century, Russia has expanded its borders to an extraordinary extent, entered the ranks of the foremost European states, and was formed in the image of these states. Again, it is natural that, along with the importance of the state, the importance of statesmen and the entire civil servant class has risen. Naturally, in the spirit of European civilization, the Orthodox clergy became even more embarrassed in the circle of their actions.</p>
<p>What awaits us in the future? We see the extraordinary material development of Europe. Russia, in order to harmonize with Europe, to maintain its importance in it, must, according to the necessity of the state and political, introduce European material development in itself. Material development cools people to the Christian faith, allowing the most superficial occupation with it...With such a development of the state, with such a material development, with the invasion of Russia by European teachings, there is no hope that the clergy could return to that significance, both in moral and in material respects, which it had in virgin Russia.</p>
<p>…The moral sign of Christianity is love. By this everyone will know, - said the Savior, - that you are My disciples, if you have love for one another ( John 13:35 ). This holy sign should be primarily the sign of the clergy. Let us acquire love in ourselves, let us show it abundantly to all classes. Then all estates will involuntarily be imbued with reverence for us and satisfy all our needs. A person cannot but pay respect to love when he sees it in his neighbor, especially when he sees it in a shepherd: because love is God, before whom all His creatures humble themselves ( 1 John 4; 16 ). To Him be glory forever and ever. Amen.</p>Kontoglou on Understanding the Military Saints2022-05-07T06:41:28Z2022-05-07T06:41:28Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/725-kontoglou-on-understanding-the-military-saints.htmlKaramazovninel.ganea@gmail.com<p><i><img src="http://karamazov.ro/images/stories/deisis_bun.jpg" alt="deisis_bun" style="float: right;" width="250" height="343" />Saint Demetrios, together with Saint George, are the two brave young lads of Christendom. They are down here on earth, and the two archangels Michael and Gabriel are in heaven.</i></p>
<p><i>In ancient times they were painted without arms, but in later years they were depicted armed with swords and spears and dressed in iron shirts. On one shoulder they have their helmet, on the other their shield, and in the middle are the straps that support the sheath of the sword.</i></p>
<p><i>In recent years, after the siege of the city of Constantinople, these two Saints and many times other military Saints are painted riding on horses, Saint George in white, Saint Demetrios in red. And one is fighting a beast and the other a warrior, Lyaeus.</i></p>
<p><i>These arms worn by these Saints represent spiritual weapons, like the ones the apostle Paul talks about:</i></p>
<p><i>“Put on the whole armor of God, that you may be able to stand against the wiles of the devil. For we do not wrestle against flesh and blood, but against principalities, against powers, against the rulers of the darkness of this age, against spiritual hosts of wickedness in the heavenly places. Therefore take up the whole armor of God, that you may be able to withstand in the evil day, and having done all, to stand. Stand therefore, having girded your waist with truth, having put on the breastplate of righteousness, and having shod your feet with the preparation of the gospel of peace; above all, taking the shield of faith with which you will be able to quench all the fiery darts of the wicked one. And take the helmet of salvation, and the sword of the Spirit, which is the word of God.”</i></p>
<p><i>This heroic and pious character of the warriors, who were martyred for Christ as meek lambs, refers to their spirituality.</i></p>
<p>Photios Kontoglou. Translated by <a href="https://www.johnsanidopoulos.com/2021/05/saint-demetrios-and-saint-george-two.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.johnsanidopoulos.com/2021/05/saint-demetrios-and-saint-george-two.html&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw2a_Ae4d2KsewWaRc6WKGxk">John Sanidopoulos</a></p>
<p>.</p>
<p>+geopolitics, and unseen warfare:</p>
<p><i>.<br /></i></p>
<p><i><span style="font-family: times new roman, serif; font-size: large;">From the Life of St. Nicholas (Kasatkin), the Enlightener of Japan<br /></span></i></p>
<p><i><span style="font-family: times new roman, serif; font-size: large;">.<br /></span></i></p>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">Conflict was brewing between Russia and Japan. On the night of January 26 to 27, 1904, hostilities broke out between the two countries, breaking the peaceful state of Vladykas missionary labors. As a true shepherd of his flock, Bishop Nicholas did not leave Japan in the terrible years of war, and remained together with his flock. <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">The Japanese Church must not be left without a bishop, and therefore I am staying here, read his report to the Holy Governing Synod. Since the beginning of the war, the mission, its head, and all Japanese Orthodox suffered violent attacks of malice, hatred, and slander. Persistent calls for the destruction of the Orthodox cathedral were heard. As acknowledged by the Japanese themselves, the mission and its cathedral survived only because the Russian side was losing. From the first days of the war, Vladyka Nicholas blessed his flock to pray so that victory would be granted to the Japanese people, and he, as a true patriot of his homeland, Russia, deprived himself of participation in the common worship. Now all of his attention turned to the aid of the Russian prisoners of war: he supplied them with books, and he sent priests to visit them. When the war was over, he was engaged in building graves for the Russian soldiers who died in captivity.<br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">Tsar Nicholas II understood and appreciated the labors of the Japanese hierarch. After the war was over, the Tsar wrote to him on October 9, 1905: <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">You have shown to all of us how the Orthodox Church of Christ is alien to all worldly dominion and every tribal animosity, that She equally embraces with love all tribes and peoples. During the difficult time of war, when the weapons of combat broke the peaceful relations between peoples and rulers, you, fulfilling Christs covenant, did not leave the flock entrusted to you, and the grace of love and faith gave you strength to withstand the test of fire, and in the midst of war and strife, to keep the world of faith and love in the Church erected through your labors <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">It was also thanks to the moral influence of the saint that friendly relations between the two countries were soon reestablished and continued until the year 1917. As a reward for his services to the Orthodox Church, the Holy Ruling Synod elevated bishop Nicholas to the rank of archbishop.</span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><span style="font-size: medium;">source: <a href="https://archive.ph/RDuph#selection-1629.0-1653.298" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.ph/RDuph%23selection-1629.0-1653.298&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw3S8-qXoV0GEVAbJL21unL7">https://archive.ph/RDuph#<wbr>selection-1629.0-1653.298</wbr></a></span></div>
<p>Fr. Peter Heers comments: <a href="https://www.youtube.com/watch?v=AcfsL5lLxwM" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.youtube.com/watch?v%3DAcfsL5lLxwM&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw127DxrA7nk04xVF3bcY8OM">https://www.youtube.com/watch?<wbr>v=AcfsL5lLxwM</wbr></a></p>
<p>.</p>
<p><i>How the Third World War Was Avoided By the Intervention of the Panagia</i>.</p>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><i>Elder Eumenios once told me that the Third World War would have taken place, in the area of Russia, namely Ukraine, and he also said this later when we went on a pilgrimage to Russia.</i></i>
<p>"We were all at the forefront," he told us.</p>
<p><i>"What do you mean 'we'?"<br /></i></p>
</div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><br /></i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><i>"All of us, Father Porphyrios was there, Father Iakovos was there, Father Paisios was there, all of us monks went to the forefront."</i></i>
<p><a name="m_7972604892589140958_m_3997246697370839600_more"></a>He was talking about another "forefront", a spiritual one.</p>
<p><i>"And I was weeping, weeping..." he continued to tell us. "Father Porphyrios saw me and told me: </i></p>
</div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i> </i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i>'Do not weep like that, Father Eumenios, nothing will happen. The Panagia will be merciful.'"<br /> </i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i>We understand by this, that Father Eumenios was in the company of holy people. They knew each other. [They were all among the living at this time in different parts of Greece, but kept company through prayer and by the grace of the Holy Spirit.]</i>
<p>by Monk Simon, from the book <i style="font-style: italic;">π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας</i>, Αθήνα 2010. Translated by <a href="http://www.eschatologia.com/2022/04/elder-eumenios-saridakis-on-how-third.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=http://www.eschatologia.com/2022/04/elder-eumenios-saridakis-on-how-third.html&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw1wdp7KZVpGc0GQHi8sWZ5U">John Sanidopoulos.</a></p>
</div><p><i><img src="http://karamazov.ro/images/stories/deisis_bun.jpg" alt="deisis_bun" style="float: right;" width="250" height="343" />Saint Demetrios, together with Saint George, are the two brave young lads of Christendom. They are down here on earth, and the two archangels Michael and Gabriel are in heaven.</i></p>
<p><i>In ancient times they were painted without arms, but in later years they were depicted armed with swords and spears and dressed in iron shirts. On one shoulder they have their helmet, on the other their shield, and in the middle are the straps that support the sheath of the sword.</i></p>
<p><i>In recent years, after the siege of the city of Constantinople, these two Saints and many times other military Saints are painted riding on horses, Saint George in white, Saint Demetrios in red. And one is fighting a beast and the other a warrior, Lyaeus.</i></p>
<p><i>These arms worn by these Saints represent spiritual weapons, like the ones the apostle Paul talks about:</i></p>
<p><i>“Put on the whole armor of God, that you may be able to stand against the wiles of the devil. For we do not wrestle against flesh and blood, but against principalities, against powers, against the rulers of the darkness of this age, against spiritual hosts of wickedness in the heavenly places. Therefore take up the whole armor of God, that you may be able to withstand in the evil day, and having done all, to stand. Stand therefore, having girded your waist with truth, having put on the breastplate of righteousness, and having shod your feet with the preparation of the gospel of peace; above all, taking the shield of faith with which you will be able to quench all the fiery darts of the wicked one. And take the helmet of salvation, and the sword of the Spirit, which is the word of God.”</i></p>
<p><i>This heroic and pious character of the warriors, who were martyred for Christ as meek lambs, refers to their spirituality.</i></p>
<p>Photios Kontoglou. Translated by <a href="https://www.johnsanidopoulos.com/2021/05/saint-demetrios-and-saint-george-two.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.johnsanidopoulos.com/2021/05/saint-demetrios-and-saint-george-two.html&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw2a_Ae4d2KsewWaRc6WKGxk">John Sanidopoulos</a></p>
<p>.</p>
<p>+geopolitics, and unseen warfare:</p>
<p><i>.<br /></i></p>
<p><i><span style="font-family: times new roman, serif; font-size: large;">From the Life of St. Nicholas (Kasatkin), the Enlightener of Japan<br /></span></i></p>
<p><i><span style="font-family: times new roman, serif; font-size: large;">.<br /></span></i></p>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">Conflict was brewing between Russia and Japan. On the night of January 26 to 27, 1904, hostilities broke out between the two countries, breaking the peaceful state of Vladykas missionary labors. As a true shepherd of his flock, Bishop Nicholas did not leave Japan in the terrible years of war, and remained together with his flock. <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">The Japanese Church must not be left without a bishop, and therefore I am staying here, read his report to the Holy Governing Synod. Since the beginning of the war, the mission, its head, and all Japanese Orthodox suffered violent attacks of malice, hatred, and slander. Persistent calls for the destruction of the Orthodox cathedral were heard. As acknowledged by the Japanese themselves, the mission and its cathedral survived only because the Russian side was losing. From the first days of the war, Vladyka Nicholas blessed his flock to pray so that victory would be granted to the Japanese people, and he, as a true patriot of his homeland, Russia, deprived himself of participation in the common worship. Now all of his attention turned to the aid of the Russian prisoners of war: he supplied them with books, and he sent priests to visit them. When the war was over, he was engaged in building graves for the Russian soldiers who died in captivity.<br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">Tsar Nicholas II understood and appreciated the labors of the Japanese hierarch. After the war was over, the Tsar wrote to him on October 9, 1905: <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">You have shown to all of us how the Orthodox Church of Christ is alien to all worldly dominion and every tribal animosity, that She equally embraces with love all tribes and peoples. During the difficult time of war, when the weapons of combat broke the peaceful relations between peoples and rulers, you, fulfilling Christs covenant, did not leave the flock entrusted to you, and the grace of love and faith gave you strength to withstand the test of fire, and in the midst of war and strife, to keep the world of faith and love in the Church erected through your labors <br /></span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><i><span style="font-size: medium;">It was also thanks to the moral influence of the saint that friendly relations between the two countries were soon reestablished and continued until the year 1917. As a reward for his services to the Orthodox Church, the Holy Ruling Synod elevated bishop Nicholas to the rank of archbishop.</span></i></div>
<div style="display: block;" align="left"><span style="font-size: medium;">source: <a href="https://archive.ph/RDuph#selection-1629.0-1653.298" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.ph/RDuph%23selection-1629.0-1653.298&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw3S8-qXoV0GEVAbJL21unL7">https://archive.ph/RDuph#<wbr>selection-1629.0-1653.298</wbr></a></span></div>
<p>Fr. Peter Heers comments: <a href="https://www.youtube.com/watch?v=AcfsL5lLxwM" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://www.youtube.com/watch?v%3DAcfsL5lLxwM&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw127DxrA7nk04xVF3bcY8OM">https://www.youtube.com/watch?<wbr>v=AcfsL5lLxwM</wbr></a></p>
<p>.</p>
<p><i>How the Third World War Was Avoided By the Intervention of the Panagia</i>.</p>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><i>Elder Eumenios once told me that the Third World War would have taken place, in the area of Russia, namely Ukraine, and he also said this later when we went on a pilgrimage to Russia.</i></i>
<p>"We were all at the forefront," he told us.</p>
<p><i>"What do you mean 'we'?"<br /></i></p>
</div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><br /></i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i><i>"All of us, Father Porphyrios was there, Father Iakovos was there, Father Paisios was there, all of us monks went to the forefront."</i></i>
<p><a name="m_7972604892589140958_m_3997246697370839600_more"></a>He was talking about another "forefront", a spiritual one.</p>
<p><i>"And I was weeping, weeping..." he continued to tell us. "Father Porphyrios saw me and told me: </i></p>
</div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i> </i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i>'Do not weep like that, Father Eumenios, nothing will happen. The Panagia will be merciful.'"<br /> </i></div>
<div style="display: block; text-align: justify;"><i>We understand by this, that Father Eumenios was in the company of holy people. They knew each other. [They were all among the living at this time in different parts of Greece, but kept company through prayer and by the grace of the Holy Spirit.]</i>
<p>by Monk Simon, from the book <i style="font-style: italic;">π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας</i>, Αθήνα 2010. Translated by <a href="http://www.eschatologia.com/2022/04/elder-eumenios-saridakis-on-how-third.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=http://www.eschatologia.com/2022/04/elder-eumenios-saridakis-on-how-third.html&source=gmail&ust=1651991833744000&usg=AOvVaw1wdp7KZVpGc0GQHi8sWZ5U">John Sanidopoulos.</a></p>
</div>Cuvânt la adormirea Înaltpresfinţitului Mitropolit Antonie (Hrapoviţki)2021-08-10T06:53:48Z2021-08-10T06:53:48Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/702-antonie.htmlSf. Ioan Maximoviciflorin.rusu@sfin.ro<h3><span style="font-size: 1.5em;"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/00000.jpg" alt="00000" width="530" height="414" />Cuvânt rostit de Sf. Ioan Maximovici la Mănăstirea Lesna, în 28 iulie/ 10 august 1955</span><sup><a id="ffn1" href="http://karamazov.ro/#fn1" class="footnote">1</a></sup></h3>
<p></p>
<p><em>O mișcătoare și atentă evocare datorată Sf. Ioan Maximovici, la vârsta maturităţii duhovnicești, a mentorului său, Mitropolitul Antonie Hrapoviţki (+ 28 iulie/ 10 aug. 1936). Reflectând cu deosebită sensibilitate chipul întâiului, celui mai iubit și mai marcant păstor al fostei Biserici Ruse în Exil, dar – inevitabil – și pe cel al ucenicului său cel mai apropiat, cuvântul oferă, credem, învăţături preţioase despre taina pietăţii filiale și a unităţii duhovnicești întru cunoștinţă. Este calea pe care numeroși ucenici ai Vlădicăi Antonie s-au adăugat la lanţul de aur al sfinţilor și mărturisitorilor din veac. A se vedea și <a href="http://karamazov.ro/index.php/religie/644-despre-teologi.html">postarea noastră anterioară dedicată aceleiași teme.</a></em></p>
<p></p>
<p>În această seară se împlinesc nouăsprezece ani de la adormirea Mitropolitului Antonie.</p>
<p>A fost un mare ierarh, nu numai după măsurile secolului acesta. Puțini ierarhi din viața Bisericii au avut darurile lui, sau au dăruit atât de mult Bisericii. Preafericitul Varnava, Patriarhul Serbiei, liturghisind la Biserica Rusă a Sf. Treimi, spunea că Mitropolitul Antonie a fost un ierarh de statura marilor ierarhi din vechime.</p>
<p>În cercurile teologice din Serbia i se spunea Marele Atanasie al vremurilor noastre. Cuvântul lui era înțelepțit de Duhul Sfânt.</p>
<p>Învățătura sa despre Sfânta Treime, care ne descoperea adevărul dumnezeiesc, suna ca și cum ar fi fost ceva nou. Dar nu era o învățătură nouă și nemaiauzită. Mai degrabă, erau adevărurile după care se călăuzește viața Bisericii, care primeau o nouă expresie. Însă nu puțini le uitaseră. Datorită calamităților istoriei popoarelor ortodoxe, nivelul studiilor teologice scăzuse în multe din aceste țări. Iar la vremea restaurării lor și a sistemului școlar, aceasta s-a făcut după modelele altor confesiuni și sub influența acelora.</p>
<p>Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a regenerat teologia ortodoxă.</p>
<p>I s-a spus Marele Atanasie. Sf. Atanasie cel Mare era numit „Părintele Ortodoxiei”. Desigur, nu în înțelesul că Ortodoxia ar fi început cu el, ci pentru că el a exprimat cu luciditate conținutul doctrinei ortodoxe, într-o vreme când aceasta era acoperită de viclenia sofismelor omenești. Așa cum atunci a apărut Marele Atanasie, în zilele noastre a apărut Ierarhul Antonie – cel ce „cu puterea lui <a>Atanasie</a>” (Luca 1, 17) a învățat același adevăr.</p>
<p>Mitropolitul Antonie a avut inima atotcuprinzătoare a Marelui Vasile. Un ierarh se roagă pentru întreaga Biserică Ortdodoxă și toate părțile ei îi sunt dragi. Mitropolitul Antonie, următor al îndemnurilor Marelui Vasile, cunoștea viața fiecărei biserici locale. Iată de ce era atât de legat de fiecare dintre ele, de ce le iubea și le înțelegea. El era un ierarh ecumenic, în înțelesul deplin al cuvântului.</p>
<p>A fost un dascăl și un predicator al dragostei și mulți au fost cei care prin el au descoperit dragostea. Iar cei care până atunci rătăciseră prin cețuri s-au descoperit pe ei înșiși prin credință și prin iubire.</p>
<p>Școlilor rusești Vlădica le-a dat o nouă viață, arătându-le puterea creatoare și educațională a dragostei, chemându-i și pe alţii să părăsească atitudinea uscată și formală față de copii.</p>
<p>Putem spune că tinerii se îmbulzeau în jurul lui. Atunci când, văzând aceasta, unii îl întrebau cum și prin ce meșteșug pedagogic realizează lucrul acesta, Vlădica Antonie răspundea că nu are nici o metodă, dar că în timpul întâlnirilor sale cu tinerii caută harul lui Dumnezeu, care mișcă inimile și îi aduce pe oameni laolaltă.</p>
<p>Era un mentor al tinerilor, care, chiar și după ce ajungeau la maturitate, rămâneau sub îndrumarea lui. Cu timpul, el a devenit nu numai „cinstitul dascăl al unui mare număr de monahi”, ci și un păstor al păstorilor și un ierarh al ierarhilor, atât de mulți erau cei care îi fuseseră ucenici.</p>
<p>Întotdeauna, în toate împrejurările vieții, a fost un mărturisitor statornic al adevărului, pe care îl trăia, îl transmitea și îl păstra în inima sa.</p>
<p>Trăind mulți ani în exil, ca oaspete al patriarhului Serbiei, și-a păstrat impunătoarea smerenie care îi era caracteristică, precum și credința și devotamentul față de Biserică. Ca și mai înainte, a continuat să fie un învățător al Bisericii. Cu ocazia participării sale la o adunare solemnă, Preafericitul Patriarh Varnava spunea că după Primul Război Mondial valul modernismului a inundat bisericile locale și pe mulți i-a acoperit, dar în Serbia s-a spart de puternicul promontoriu care era Mitropolitul Antonie, cel care a salvat atunci Biserica Sârbă.</p>
<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/0000.jpg" alt="0000" width="530" height="384" /></p>
<p>În vremurile noastre rele, mulți sunt cei care se pleacă diferitelor influențe și cereri străine de Biserică, sau chiar nedisimulat ostile ei. Dar cei care nu s-au înclinat, cei care și-au păstrat libertatea, cu toții s-au călăuzit după Mitropolitul Antonie în timpul vieții sale, iar acum urmează calea arătată de el.</p>
<p>Lipsit de orice ocolișuri încă din fragedă copilărie, Vlădica privea toate evenimentele și le evalua dintr-o perspectivă ancorată ferm în Biserică. El avea o viziune ortodoxă deplină asupra lumii și considera că însănătoșirea societății rusești depinde tocmai de adoptarea unei înțelegeri ortodoxe a vieții.</p>
<p>Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a văzut limpede curentele ostile Bisericii care se manifestau în viața rusească. Iar atunci când a simțit că acestea ar putea surpa temeliile Sfintei Rusii și autoritatea țaristă care le ocrotea, cu doisprezece ani înainte de colapsul Rusiei, într-o predică ținută la Catedrala Sfântului Isaac din Sankt Petersburg, el a avertizat asupra pericolelor care amenință Rusia. Evenimentele ulterioare au confirmat pe deplin cuvintele sale profetice<sup><a id="ffn2" href="http://karamazov.ro/#fn2" class="footnote">2</a></sup>.</p>
<p>N-a căutat vreodată favorurile cuiva. Inexorabila sa onestitate fiind binecunoscută, uneori era deliberat omis dintre invitaţii la sesiunile sinodului din Rusia prerevoluționară.</p>
<p>Fiind el însuși un fiu al Rusiei Mari, era totodată legat prin legături de rudenie și de Mica Rusie Ucraina, ceea ce îl ajuta să o înţeleagă și să o iubească pe aceasta din urmă.</p>
<p>Dar el înţelegea în general toate popoarele ortodoxe, cu formele lor specifice de cucernicie: pe marii ruși, pe micii ruși, pe greci, pe sârbi etc. Și le îndrăgea pe toate.</p>
<p>Una dintre ideile care îi erau cele mai dragi era aceea de unitate a Bisericii. Biserica este una și unită, trupul lui Hristos, unitatea de credinţă și întru Sfânta Cuminecătură a multor popoare și neamuri; o unitate după asemănarea Sfintei Treimi – acest adevăr dumnezeiesc era izvorul bucuriei sale duhovnicești și al omileticii sale. Iubea viaţa fiecărei biserici.</p>
<p>Atunci când, în timpul Primului Război Mondial, după încercări grele, armata noastră a început să devină o forţă temută, ivindu-se posibilitatea cuceririi Constantinopolului, problema felului în care ar fi urmat să se desfășoare acolo viaţa religioasă a făcut obiectul unor discuţii ale Sfântului Sinod. Mitropolitul Antonie a subliniat insistent că, pentru soluţionarea acestei probleme, trebuie avut în vedere că Patriarhul Constantinopolului deţine întâietatea între ierarhii Bisericii Ortodoxe și înjosirea sa, sub orice formă, ar fi complet inacceptabilă. De asemenea, nu trebuia uitat faptul că anexarea Constantinopolului la Rusia, lipsindu-i pe greci de speranţa că acesta va redeveni capitala lor, le-ar provoca nu puţină mâhnire.</p>
<p>La vremea aceea, speranţa era că anexarea Constantinopolului va deschide Rusiei o poartă către mare. Mitropolitul Antonie spunea despre un asemenea plan că, atrăgând după sine, așa cum o făcea, umilirea grecilor, ar contraveni totodată și aspiraţiilor poporului rusesc de rând. Acesta aspiră, spunea el, nu la Constantinopol, ci la Ierusalim. O ieșire la mare în acea direcţie ar fi preferată de popor. Însă Constantinopolul, după ce Sfânta Cruce se va fi înălţat deasupra Agiei Sf. Sofia, va trebui predat grecilor.</p>
<p>Ierusalimul – Ţara Sfântă, locul unde Domnul Iisus Hristos și-a adus la împlinire dumnezeiasca nevoinţă a dragostei, unde și-a început viaţa omenească și unde, conform profeţiei prorocului Iezechiel, are să se hotărască soarta lumii – iată încotro aspiră inima omului rus.</p>
<p>Mitropolitul Antonie iubea această inimă.</p>
<p>El știa bine că, atâta vreme cât credinţa și aspiraţia spre Dumnezeu erau vii în acea inimă, atâta vreme cât exista conștiinţa faptului ca acesta este singurul lucru de trebuinţă, toate celelalte li se vor adăuga lor.</p>
<p>Ţarul autocrat ortodox era iubit de Mitropolitul Antonie, tocmai pentru că în ţar era întrupată credinţa poporului rus și voinţa acestuia de a închina statul rus înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Prin urmare, poporul se supunea ţarului, așa cum ţarul se supunea lui Dumnezeu. Mitropolitului Antonie îi plăcea să amintească de metania pe care ţarul o făcea înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, cu prilejul ceremoniei încoronării sale, în timp ce toată Biserica și toţi membrii ei rămâneau în picioare. Apoi, ca răspuns la supunerea sa faţă de Hristos, toată biserica făcea o metanie în faţa ţarului.</p>
<p>Mitropolitul Antonie vedea în abdicarea forţată a ţarului o abdicare a Rusiei faţă de această conștiinţă a ei, o repudiere a întregului ei trecut istoric.</p>
<p>Vlădica a rămas credincios Rusiei istorice. Tare precum granitul, el spunea că nimic nu l-ar fi putut determina să renunţe la comemorarea ţarului, afară de manifestul de abdicare semnat de ţarul însuși.</p>
<p>Mitropolitul Antonie nu a sfârșit ca martir, dar el a fost întotdeauna pregătit pentru martiriu. Fără îndoială, poate fi numărat cu mărturisitorii.</p>
<p>Nu știm cum l-a încoronat Dumnezeu pe mărturisitorul Său. Însă, pentru noi, Vlădica rămâne o icoană a smereniei, un învăţător al credinţei, un chip al dreptei îndreptări a cuvântului adevărului.</p>
<p>Este nenumărată mulţimea oamenilor pe care el i-a ridicat, i-a instruit și i-a întărit, și cu toţii se roagă cu recunoștinţă pentru el.</p>
<p>Mitropolitul Antonie însuși obișnuia să își amintească despre Sf. Tihon de Zadonsk, care a văzut într-o vedenie că pentru a se mântui trebuia sa urce o scară nespus de greu de urcat. Însă oridecâteori începea să obosească, apăreau o mulţime de oameni, pe care cândva îi ajutase el duhovnicește, pentru a-l ajuta să urce mai departe. Sfântul a văzut în această vedenie un semn că avea datoria de a nu părăsi osteneala sa pastorală. Nu odată, Mitropolitul Antonie a primit și el această învăţătură.</p>
<p>Prima oară, după Revoluţie, Mitropolitul dorea să se retragă la Valaam. Dar împrejurările au făcut necesară întoarcerea sa la Harkov. La fel și mai târziu, s-au ivit diverse obstacole în calea părăsirii de către el a ostenelilor de păstor. În cele din urmă, ajuns în Serbia, a primit autorizaţia de a se instala în Sfântul Munte și a luat decizia de a porni într-acolo. Exilaţii ruși l-au rugat să rămână. El a refuzat. Atunci, la reședinţa sa a fost adusă Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „a Semnului”<sup><a id="ffn3" href="http://karamazov.ro/#fn3" class="footnote">3</a></sup>, ca expresie a speranţei și încredinţării că Maica Domnului însăși va opri plecarea Vlădicăi. Câteva zile mai târziu a sosit vestea că exact în aceeași zi autorizaţia sa pentru Sf. Munte fusese revocată.</p>
<p>Mitropolitul a rămas la cârma Bisericii Ruse din Exil și astfel a început ultima perioadă a vieţii sale și a grelei sale misiuni morale.</p>
<p>Un număr dintre ucenicii și însoţitorii săi au luat alte drumuri.</p>
<p>A fost mâhnit, dar inima sa profund iubitoare nu i-a judecat. S-a rugat pentru ei și le-a cerut și altora să facă același lucru.</p>
<p>Iar acum, amintindu-ne viaţa lui, amintindu-ne de marele său podvig, cu adevărat putem rosti acele cuvinte pe care Biserica le cântă la praznicul Sfântului Apostol Ioan Teologul, spunând cu egală îndreptăţire: „plin fiind de dragoste, plin s-a făcut şi de dumnezeiască cuvântare.”</p>
<p></p>
<p><em>Explicația fotografiei de sus: </em><i><span style="font-size: medium;"><span style="font-family: times new roman, serif;">Vlădica Antonie Hrapovitki în mijlocul obștii monahale de la Milkovo, Serbia, în anul 1930. În dreapta sa, Cuv. Staret Ambrozie Kurganov (a se vedea Arhiep. Antonie Medvedev, Tanarul Ava, Ed. Egumenita, 2010, al cărei autor este fratele din prim-planul fotografiei). În stanga Vlădicăi Antonie, în colțul de sus, Sf. Ioan Maximovici, pe atunci ieromonah.</span></span></i></p>
<ol id="footnotes">
<li id="fn1">Pravoslavnaya Rus, No. 19, 1955, pp. 3–4; această traducere a fost efectuată după versiunea în limba engleză postată temporar online de Holy Transfiguration Monastery, Boston, la http://www.homb.org/Archived<em>Docs</em>HTM/EulogyByArch.John.pdf (accesat: 25.03.09). Notele editorului american au fost omise. <a href="http://karamazov.ro/#ffn1"></a></li>
<li id="fn2">„Dacă va fi voia Domnului să mai întârzie dreapta Sa judecată, vă chem să înmulţim rugăciunile noastre pentru ca poporul rus să fie izbăvit de această răspândită înșelare obștească. Fie ca poporul rus să vadă și de acum înainte limpede cine îi sunt prietenii și cine vrăjmașii și ca el să rămână credincios autocraţiei imperiale ortodoxe, singura formă de guvernare care îi este prietenă. Fie ca poporul să nu uite că, dacă loialitatea sa se va clătina, va deveni cel mai nefericit dintre neamuri, robit, nu ca odinioară, de un stăpân apăsător, ci de înșiși vrăjmașii tradiţiilor milenare pe care poporul le-a păzit cu sfinţenie și scumpătate. Acest vrăjmaș va fi crud și necruţător. El își va începe lucrarea împiedicând poporul să mai înveţe Legea Domnului în școli și o va încheia prin demolarea sfintelor biserici, îndepărtarea din ele a sfintelor moaște ale sfinţilor lui Dumnezeu și depozitarea lor în teatre anatomice.” Din predica Mitropolitului Antonie „Despre Înfricoșata Judecată și evenimentele actuale”, rostită în 20 februarie 1905 la Catedrala Sf. Isaac din Sankt Petersburg. Cf. Prof. S. L. Firsov, „Metropolitan Anthony (Khrapovitsky), an Orthodox Publicist and Polemicist of the Late 19th – Early 20th century – a Sociological and Psychological Portrait”, online la: https://www.rocorstudies.org/2017/02/21/metropolitan-anthony-khrapovitsky-an-orthodox-publicist-and-polemicist-of-the-late-19th-early-20th-century-a-sociological-and-psychological-portrait/ (09.08.21) <a href="http://karamazov.ro/#ffn2"></a></li>
<li id="fn3">Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, însoţitoarea Sinodului rus din exil, una dintre cele mai vechi icoane făcătoare de minuni rusești, în faţa căreia mai târziu avea să adoarmă întru Domnul Sf. Ioan Maximovici, rugându-se. <a href="http://karamazov.ro/#ffn3"></a></li>
</ol><h3><span style="font-size: 1.5em;"><img src="http://karamazov.ro/images/stories/00000.jpg" alt="00000" width="530" height="414" />Cuvânt rostit de Sf. Ioan Maximovici la Mănăstirea Lesna, în 28 iulie/ 10 august 1955</span><sup><a id="ffn1" href="http://karamazov.ro/#fn1" class="footnote">1</a></sup></h3>
<p></p>
<p><em>O mișcătoare și atentă evocare datorată Sf. Ioan Maximovici, la vârsta maturităţii duhovnicești, a mentorului său, Mitropolitul Antonie Hrapoviţki (+ 28 iulie/ 10 aug. 1936). Reflectând cu deosebită sensibilitate chipul întâiului, celui mai iubit și mai marcant păstor al fostei Biserici Ruse în Exil, dar – inevitabil – și pe cel al ucenicului său cel mai apropiat, cuvântul oferă, credem, învăţături preţioase despre taina pietăţii filiale și a unităţii duhovnicești întru cunoștinţă. Este calea pe care numeroși ucenici ai Vlădicăi Antonie s-au adăugat la lanţul de aur al sfinţilor și mărturisitorilor din veac. A se vedea și <a href="http://karamazov.ro/index.php/religie/644-despre-teologi.html">postarea noastră anterioară dedicată aceleiași teme.</a></em></p>
<p></p>
<p>În această seară se împlinesc nouăsprezece ani de la adormirea Mitropolitului Antonie.</p>
<p>A fost un mare ierarh, nu numai după măsurile secolului acesta. Puțini ierarhi din viața Bisericii au avut darurile lui, sau au dăruit atât de mult Bisericii. Preafericitul Varnava, Patriarhul Serbiei, liturghisind la Biserica Rusă a Sf. Treimi, spunea că Mitropolitul Antonie a fost un ierarh de statura marilor ierarhi din vechime.</p>
<p>În cercurile teologice din Serbia i se spunea Marele Atanasie al vremurilor noastre. Cuvântul lui era înțelepțit de Duhul Sfânt.</p>
<p>Învățătura sa despre Sfânta Treime, care ne descoperea adevărul dumnezeiesc, suna ca și cum ar fi fost ceva nou. Dar nu era o învățătură nouă și nemaiauzită. Mai degrabă, erau adevărurile după care se călăuzește viața Bisericii, care primeau o nouă expresie. Însă nu puțini le uitaseră. Datorită calamităților istoriei popoarelor ortodoxe, nivelul studiilor teologice scăzuse în multe din aceste țări. Iar la vremea restaurării lor și a sistemului școlar, aceasta s-a făcut după modelele altor confesiuni și sub influența acelora.</p>
<p>Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a regenerat teologia ortodoxă.</p>
<p>I s-a spus Marele Atanasie. Sf. Atanasie cel Mare era numit „Părintele Ortodoxiei”. Desigur, nu în înțelesul că Ortodoxia ar fi început cu el, ci pentru că el a exprimat cu luciditate conținutul doctrinei ortodoxe, într-o vreme când aceasta era acoperită de viclenia sofismelor omenești. Așa cum atunci a apărut Marele Atanasie, în zilele noastre a apărut Ierarhul Antonie – cel ce „cu puterea lui <a>Atanasie</a>” (Luca 1, 17) a învățat același adevăr.</p>
<p>Mitropolitul Antonie a avut inima atotcuprinzătoare a Marelui Vasile. Un ierarh se roagă pentru întreaga Biserică Ortdodoxă și toate părțile ei îi sunt dragi. Mitropolitul Antonie, următor al îndemnurilor Marelui Vasile, cunoștea viața fiecărei biserici locale. Iată de ce era atât de legat de fiecare dintre ele, de ce le iubea și le înțelegea. El era un ierarh ecumenic, în înțelesul deplin al cuvântului.</p>
<p>A fost un dascăl și un predicator al dragostei și mulți au fost cei care prin el au descoperit dragostea. Iar cei care până atunci rătăciseră prin cețuri s-au descoperit pe ei înșiși prin credință și prin iubire.</p>
<p>Școlilor rusești Vlădica le-a dat o nouă viață, arătându-le puterea creatoare și educațională a dragostei, chemându-i și pe alţii să părăsească atitudinea uscată și formală față de copii.</p>
<p>Putem spune că tinerii se îmbulzeau în jurul lui. Atunci când, văzând aceasta, unii îl întrebau cum și prin ce meșteșug pedagogic realizează lucrul acesta, Vlădica Antonie răspundea că nu are nici o metodă, dar că în timpul întâlnirilor sale cu tinerii caută harul lui Dumnezeu, care mișcă inimile și îi aduce pe oameni laolaltă.</p>
<p>Era un mentor al tinerilor, care, chiar și după ce ajungeau la maturitate, rămâneau sub îndrumarea lui. Cu timpul, el a devenit nu numai „cinstitul dascăl al unui mare număr de monahi”, ci și un păstor al păstorilor și un ierarh al ierarhilor, atât de mulți erau cei care îi fuseseră ucenici.</p>
<p>Întotdeauna, în toate împrejurările vieții, a fost un mărturisitor statornic al adevărului, pe care îl trăia, îl transmitea și îl păstra în inima sa.</p>
<p>Trăind mulți ani în exil, ca oaspete al patriarhului Serbiei, și-a păstrat impunătoarea smerenie care îi era caracteristică, precum și credința și devotamentul față de Biserică. Ca și mai înainte, a continuat să fie un învățător al Bisericii. Cu ocazia participării sale la o adunare solemnă, Preafericitul Patriarh Varnava spunea că după Primul Război Mondial valul modernismului a inundat bisericile locale și pe mulți i-a acoperit, dar în Serbia s-a spart de puternicul promontoriu care era Mitropolitul Antonie, cel care a salvat atunci Biserica Sârbă.</p>
<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/0000.jpg" alt="0000" width="530" height="384" /></p>
<p>În vremurile noastre rele, mulți sunt cei care se pleacă diferitelor influențe și cereri străine de Biserică, sau chiar nedisimulat ostile ei. Dar cei care nu s-au înclinat, cei care și-au păstrat libertatea, cu toții s-au călăuzit după Mitropolitul Antonie în timpul vieții sale, iar acum urmează calea arătată de el.</p>
<p>Lipsit de orice ocolișuri încă din fragedă copilărie, Vlădica privea toate evenimentele și le evalua dintr-o perspectivă ancorată ferm în Biserică. El avea o viziune ortodoxă deplină asupra lumii și considera că însănătoșirea societății rusești depinde tocmai de adoptarea unei înțelegeri ortodoxe a vieții.</p>
<p>Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a văzut limpede curentele ostile Bisericii care se manifestau în viața rusească. Iar atunci când a simțit că acestea ar putea surpa temeliile Sfintei Rusii și autoritatea țaristă care le ocrotea, cu doisprezece ani înainte de colapsul Rusiei, într-o predică ținută la Catedrala Sfântului Isaac din Sankt Petersburg, el a avertizat asupra pericolelor care amenință Rusia. Evenimentele ulterioare au confirmat pe deplin cuvintele sale profetice<sup><a id="ffn2" href="http://karamazov.ro/#fn2" class="footnote">2</a></sup>.</p>
<p>N-a căutat vreodată favorurile cuiva. Inexorabila sa onestitate fiind binecunoscută, uneori era deliberat omis dintre invitaţii la sesiunile sinodului din Rusia prerevoluționară.</p>
<p>Fiind el însuși un fiu al Rusiei Mari, era totodată legat prin legături de rudenie și de Mica Rusie Ucraina, ceea ce îl ajuta să o înţeleagă și să o iubească pe aceasta din urmă.</p>
<p>Dar el înţelegea în general toate popoarele ortodoxe, cu formele lor specifice de cucernicie: pe marii ruși, pe micii ruși, pe greci, pe sârbi etc. Și le îndrăgea pe toate.</p>
<p>Una dintre ideile care îi erau cele mai dragi era aceea de unitate a Bisericii. Biserica este una și unită, trupul lui Hristos, unitatea de credinţă și întru Sfânta Cuminecătură a multor popoare și neamuri; o unitate după asemănarea Sfintei Treimi – acest adevăr dumnezeiesc era izvorul bucuriei sale duhovnicești și al omileticii sale. Iubea viaţa fiecărei biserici.</p>
<p>Atunci când, în timpul Primului Război Mondial, după încercări grele, armata noastră a început să devină o forţă temută, ivindu-se posibilitatea cuceririi Constantinopolului, problema felului în care ar fi urmat să se desfășoare acolo viaţa religioasă a făcut obiectul unor discuţii ale Sfântului Sinod. Mitropolitul Antonie a subliniat insistent că, pentru soluţionarea acestei probleme, trebuie avut în vedere că Patriarhul Constantinopolului deţine întâietatea între ierarhii Bisericii Ortodoxe și înjosirea sa, sub orice formă, ar fi complet inacceptabilă. De asemenea, nu trebuia uitat faptul că anexarea Constantinopolului la Rusia, lipsindu-i pe greci de speranţa că acesta va redeveni capitala lor, le-ar provoca nu puţină mâhnire.</p>
<p>La vremea aceea, speranţa era că anexarea Constantinopolului va deschide Rusiei o poartă către mare. Mitropolitul Antonie spunea despre un asemenea plan că, atrăgând după sine, așa cum o făcea, umilirea grecilor, ar contraveni totodată și aspiraţiilor poporului rusesc de rând. Acesta aspiră, spunea el, nu la Constantinopol, ci la Ierusalim. O ieșire la mare în acea direcţie ar fi preferată de popor. Însă Constantinopolul, după ce Sfânta Cruce se va fi înălţat deasupra Agiei Sf. Sofia, va trebui predat grecilor.</p>
<p>Ierusalimul – Ţara Sfântă, locul unde Domnul Iisus Hristos și-a adus la împlinire dumnezeiasca nevoinţă a dragostei, unde și-a început viaţa omenească și unde, conform profeţiei prorocului Iezechiel, are să se hotărască soarta lumii – iată încotro aspiră inima omului rus.</p>
<p>Mitropolitul Antonie iubea această inimă.</p>
<p>El știa bine că, atâta vreme cât credinţa și aspiraţia spre Dumnezeu erau vii în acea inimă, atâta vreme cât exista conștiinţa faptului ca acesta este singurul lucru de trebuinţă, toate celelalte li se vor adăuga lor.</p>
<p>Ţarul autocrat ortodox era iubit de Mitropolitul Antonie, tocmai pentru că în ţar era întrupată credinţa poporului rus și voinţa acestuia de a închina statul rus înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Prin urmare, poporul se supunea ţarului, așa cum ţarul se supunea lui Dumnezeu. Mitropolitului Antonie îi plăcea să amintească de metania pe care ţarul o făcea înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, cu prilejul ceremoniei încoronării sale, în timp ce toată Biserica și toţi membrii ei rămâneau în picioare. Apoi, ca răspuns la supunerea sa faţă de Hristos, toată biserica făcea o metanie în faţa ţarului.</p>
<p>Mitropolitul Antonie vedea în abdicarea forţată a ţarului o abdicare a Rusiei faţă de această conștiinţă a ei, o repudiere a întregului ei trecut istoric.</p>
<p>Vlădica a rămas credincios Rusiei istorice. Tare precum granitul, el spunea că nimic nu l-ar fi putut determina să renunţe la comemorarea ţarului, afară de manifestul de abdicare semnat de ţarul însuși.</p>
<p>Mitropolitul Antonie nu a sfârșit ca martir, dar el a fost întotdeauna pregătit pentru martiriu. Fără îndoială, poate fi numărat cu mărturisitorii.</p>
<p>Nu știm cum l-a încoronat Dumnezeu pe mărturisitorul Său. Însă, pentru noi, Vlădica rămâne o icoană a smereniei, un învăţător al credinţei, un chip al dreptei îndreptări a cuvântului adevărului.</p>
<p>Este nenumărată mulţimea oamenilor pe care el i-a ridicat, i-a instruit și i-a întărit, și cu toţii se roagă cu recunoștinţă pentru el.</p>
<p>Mitropolitul Antonie însuși obișnuia să își amintească despre Sf. Tihon de Zadonsk, care a văzut într-o vedenie că pentru a se mântui trebuia sa urce o scară nespus de greu de urcat. Însă oridecâteori începea să obosească, apăreau o mulţime de oameni, pe care cândva îi ajutase el duhovnicește, pentru a-l ajuta să urce mai departe. Sfântul a văzut în această vedenie un semn că avea datoria de a nu părăsi osteneala sa pastorală. Nu odată, Mitropolitul Antonie a primit și el această învăţătură.</p>
<p>Prima oară, după Revoluţie, Mitropolitul dorea să se retragă la Valaam. Dar împrejurările au făcut necesară întoarcerea sa la Harkov. La fel și mai târziu, s-au ivit diverse obstacole în calea părăsirii de către el a ostenelilor de păstor. În cele din urmă, ajuns în Serbia, a primit autorizaţia de a se instala în Sfântul Munte și a luat decizia de a porni într-acolo. Exilaţii ruși l-au rugat să rămână. El a refuzat. Atunci, la reședinţa sa a fost adusă Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „a Semnului”<sup><a id="ffn3" href="http://karamazov.ro/#fn3" class="footnote">3</a></sup>, ca expresie a speranţei și încredinţării că Maica Domnului însăși va opri plecarea Vlădicăi. Câteva zile mai târziu a sosit vestea că exact în aceeași zi autorizaţia sa pentru Sf. Munte fusese revocată.</p>
<p>Mitropolitul a rămas la cârma Bisericii Ruse din Exil și astfel a început ultima perioadă a vieţii sale și a grelei sale misiuni morale.</p>
<p>Un număr dintre ucenicii și însoţitorii săi au luat alte drumuri.</p>
<p>A fost mâhnit, dar inima sa profund iubitoare nu i-a judecat. S-a rugat pentru ei și le-a cerut și altora să facă același lucru.</p>
<p>Iar acum, amintindu-ne viaţa lui, amintindu-ne de marele său podvig, cu adevărat putem rosti acele cuvinte pe care Biserica le cântă la praznicul Sfântului Apostol Ioan Teologul, spunând cu egală îndreptăţire: „plin fiind de dragoste, plin s-a făcut şi de dumnezeiască cuvântare.”</p>
<p></p>
<p><em>Explicația fotografiei de sus: </em><i><span style="font-size: medium;"><span style="font-family: times new roman, serif;">Vlădica Antonie Hrapovitki în mijlocul obștii monahale de la Milkovo, Serbia, în anul 1930. În dreapta sa, Cuv. Staret Ambrozie Kurganov (a se vedea Arhiep. Antonie Medvedev, Tanarul Ava, Ed. Egumenita, 2010, al cărei autor este fratele din prim-planul fotografiei). În stanga Vlădicăi Antonie, în colțul de sus, Sf. Ioan Maximovici, pe atunci ieromonah.</span></span></i></p>
<ol id="footnotes">
<li id="fn1">Pravoslavnaya Rus, No. 19, 1955, pp. 3–4; această traducere a fost efectuată după versiunea în limba engleză postată temporar online de Holy Transfiguration Monastery, Boston, la http://www.homb.org/Archived<em>Docs</em>HTM/EulogyByArch.John.pdf (accesat: 25.03.09). Notele editorului american au fost omise. <a href="http://karamazov.ro/#ffn1"></a></li>
<li id="fn2">„Dacă va fi voia Domnului să mai întârzie dreapta Sa judecată, vă chem să înmulţim rugăciunile noastre pentru ca poporul rus să fie izbăvit de această răspândită înșelare obștească. Fie ca poporul rus să vadă și de acum înainte limpede cine îi sunt prietenii și cine vrăjmașii și ca el să rămână credincios autocraţiei imperiale ortodoxe, singura formă de guvernare care îi este prietenă. Fie ca poporul să nu uite că, dacă loialitatea sa se va clătina, va deveni cel mai nefericit dintre neamuri, robit, nu ca odinioară, de un stăpân apăsător, ci de înșiși vrăjmașii tradiţiilor milenare pe care poporul le-a păzit cu sfinţenie și scumpătate. Acest vrăjmaș va fi crud și necruţător. El își va începe lucrarea împiedicând poporul să mai înveţe Legea Domnului în școli și o va încheia prin demolarea sfintelor biserici, îndepărtarea din ele a sfintelor moaște ale sfinţilor lui Dumnezeu și depozitarea lor în teatre anatomice.” Din predica Mitropolitului Antonie „Despre Înfricoșata Judecată și evenimentele actuale”, rostită în 20 februarie 1905 la Catedrala Sf. Isaac din Sankt Petersburg. Cf. Prof. S. L. Firsov, „Metropolitan Anthony (Khrapovitsky), an Orthodox Publicist and Polemicist of the Late 19th – Early 20th century – a Sociological and Psychological Portrait”, online la: https://www.rocorstudies.org/2017/02/21/metropolitan-anthony-khrapovitsky-an-orthodox-publicist-and-polemicist-of-the-late-19th-early-20th-century-a-sociological-and-psychological-portrait/ (09.08.21) <a href="http://karamazov.ro/#ffn2"></a></li>
<li id="fn3">Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, însoţitoarea Sinodului rus din exil, una dintre cele mai vechi icoane făcătoare de minuni rusești, în faţa căreia mai târziu avea să adoarmă întru Domnul Sf. Ioan Maximovici, rugându-se. <a href="http://karamazov.ro/#ffn3"></a></li>
</ol>Cursul de Supraviețuire Ortodoxă - Antihristul (1)2021-03-02T08:13:26Z2021-03-02T08:13:26Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/699-cursul-de-supravieuire-ortodox-antihristul-1.htmlPr. Serafim Roseninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/anti.jpg" alt="anti" style="float: right;" width="250" height="314" />Am ajuns acum la capitolul despre starea spirituală a oamenilor moderni. Aceștia, chiar dacă nu se află sub înrâurirea directă a ocultismului sau a artei moderne, trăiesc cu aceleași gânduri pe care ocultismul și arta modernă le exprimă.</p>
<p>Fenomenul poate fi observat în câteva pagini ale unui alt german, în fapt un evreu convertit la catolicism, care a fost complet dezamăgit de Europa modernă, așa că a părăsit orașul și s-a mutat pe malul unui lac din Elveția, unde am înțeles că trăiește încă. Numele său este Max Picard și el a scris o carte, „Fuga de Dumnezeu”, în care descrie cum viața omului modern, în special la oraș, reprezintă o fugă disperată de realitate și de Dumnezeu.</p>
<p>După Al Doilea Război Mondial a scris o a doua carte intitulată „Hitler în noi înșine”, în care demonstrează cu mult talent ce se află în spatele tuturor acestor mișcări.</p>
<p> </p>
<p>„În cursul unei excursii în Germania, în 1932, liderul unui influent partid politic m-a chemat să mă întrebe cum de a fost posibilă ascensiunea lui Hitler și cum și-a câștigat atât de mulți adepți. I-am arătat o revistă și i-am spus să se uite la ea. Pe pagina întâi era o dansatoare pe jumătate dezbrăcată; pe pagina doi, erau soldați care exersau cu mitraliere, iar mai jos era arătat un om de știință în laboratorul său; pe pagina trei era prezentată evoluția bicicletei de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent, iar lângă acest material era tipărită o poezie chinezească; pagina următoare era împărțită între gimnastica ritmică a unor muncitori în pauză și tehnica de scriere cu funii strânse la un loc a unui trib din America de Sud; pe pagina opusă, era înfățișat senatorul cutare la reședința de vară.</p>
<p>Astfel vede omul modern realitatea exterioară. Trage spre el în mod haotic și fără niciun fel de coeziune toate lucrurile, ceea ce dovedește că viața lui interioară este o anarhie fără niciun fel de coeziune. Omul modern nu se mai raportează la lucrurile din lumea exterioară ca având o existență solidă, iar în mintea sa lucrurile nu se mai imprimă individual; omul nu se mai apucă nici de un lucru specific printr-un act specific: omul modern cu viața sa haotică are drept corespondent o lume exterioară haotică care se învârte spre el. Ceea ce urmează nu mai este analizat, este de ajuns că mai ajunge până la urmă ceva la el. Pe această neliniște sufletească se poate suprapune orice sau oricine. Chiar și Adolf Hitler. Ajunge în sufletul omului fără ca acesta să-și dea seama cum a ajuns acolo. Din acel punct nu mai contează victima, ci abilitatea lui Adolf Hitler: dacă va trece pe acolo pasager sau se va înstăpâni.</p>
<p>Fragmentarea revistei, însă, pare de modă veche, aproape artizanală, prin comparație cu radioul. La radio, chestiunea fragmentării a devenit mecanizată:</p>
<p> </p>
<p>6 A.M. exerciții fizice; 6:10 A.M. muzică înregistrată; 7 A.M. știri; 8 A.M. cursul de alfabetul Morse; 9 A.M. predica de dimineața; 9:30 A.M. „În satele lacustre”; 10 A.M. sonata pentru flaut și pian de Beethoven; 10:30 A.M. lecția de agricultură; 10:45 A.M. știri externe; 11 A.M. Uvertura operei „Rienzi‟ (de Wagner) — și tot așa pâna la cursul de spaniolă de la ora 10:10 P.M. și ora de jazz de la 10:30 P.M.</p>
<p>Această lume a radioului nu este doar fragmentată (observați că este un radio clasic și, deci, un radio bun – notă P.S.R), ci produce fragmentare: prezintă toate lucrurile în așa fel încât de la bun început nu pot să stea împreună și astfel ele sunt uitate una câte una chiar înainte de a dispărea. De la bun început sunt învăluite într-o negură a uitării. Această lume exterioară presupune că mintea omului nu mai este capabilă să perceapă lucrurile acestei lumi în niciun context – așa cum sunt ele, cum dăinuie și cum se leagă unele de altele în natura lor – mai degrabă lucrează în special spre o discontinuitate internă, către fragmentarea omului, funcționând astfel.</p>
<p>Nu mai există o lume exterioară care să fie percepută pentru că totul este o harababură. În același fel, nu mai există în om o minte care să perceapă cu claritate, deoarece lumea sa interioară este, de asemenea, o harababură. Drept urmare, omul nu se mai apropie de lucruri printr-un act de voință, nu mai alege obiectele din lumea exterioară și nu le mai analizează. Lumea a devenit fluidă. Obiecte fragmentate trec pe lângă un om fragmentat. Nu mai contează ce trece, contează doar să treacă ceva. În această formulă se poate strecura orice, inclusiv Adolf Hitler, iar lumea preferă ca măcar el, Adolf Hitler, să apară, față de situația în care nu apare nimic. „Heil” el! Nu doar că merge împreună cu harababura, dar în același timp veghează ca marșul harababurii să nu se oprească. Mecanizează fluxul evenimentelor și lucrurilor într-o manieră industrială și o face mai bine decât oricine altcineva.</p>
<p>„Marele Oraș” este expresia fragmentării ca atare. În el, fragmentarul a devenit piatră, ba mai mult, ciment. Casele aliniate sunt întrerupte constant de automobilele, autobuzele și tramvaiele în mișcare, care secționează totul precum utilajele. Figurile umane apar ca și cum s-ar dizolva în niște pete indistincte, mergând înainte și înapoi între pereții caselor și ai străzilor de parcă ar fi niște pioni ai unor puteri malefice. Cerul însuși pare și mai îndepărtat de pământ decât în alte părți, dar chiar și el și-a pierdut continuitatea cu sine, deoarece este tăiat mereu de avioane ascuțite.</p>
<p>Din această harababură externă, Adolf Hitler se poate strecura cu ușurință în harababura internă. În aceast fărâmițare se poate arăta pe sine lângă orice, deoarece se poate potrivi cu orice: așa cum era el, se încadra în orice lume fragmentată.</p>
<p>Și după cum s-a arătat pe sine în această harababură, a devenit mai distinct decât alte părți ale haosului. Oamenii s-au obișnuit cu el și l-au acceptat așa cum cineva acceptă o pastă de dinți care apare mereu și mereu în haosul paginilor de publicitate. În curând a părut că este singura realitate dintr-o lume unde orice lucru se manifestă doar o clipă, pentru ca apoi să dispară imediat.</p>
<p>Sorel credea că într-o democrație modernă este posibil ca o mână de oameni să uzurpe puterea și să instaureze o dictatură. Este adevărat. Dar acest lucru este posibil doar pentru că în zilele noastre toată lumea merge care-ncotro și astfel cineva poate să pună mâna pe putere fără să-și dea seama, în timp ce alții cu atât mai puțin își vor da seama de ce s-a întâmplat. Nu trebuie un efort deosebit pentru a pune mâna pe putere. Nu trebuie luptat pentru instrumentele puterii. Ele sunt apucate așa cum apuci orice lucru în haosul spre care aluneci. Este doar un accident că acest lucru trebuie să se întâmple în domeniul politicii. În această lume a momentului și fragmentării, orice alt lucru ar putea fi apucat în locul politicii și al dictaturii. Aici, așadar, nu există o istorie a preluării puterii. Nu contează nicio istorie, nicio teorie, cu excepția doctrinei haosului.</p>
<p>Hitler nu a avut nevoie să cucerească ceva, deoarece totul era deja pregătit pentru el prin structura discontinuității și prin fragmentarea generală. Pe cale de consecință, un asemenea dictator încearcă să se compenseze impostura din „Mein Kempf”, care nu era deloc necesară pentru preluarea puterii. Acum că are puterea, încearcă prin toate gesturile sale, cu tot zgomotul asurzitor al puterii, prin violență și crimă să demonstreze că este dictator prin propria voință și nu printr-o întâmplare a haosului.</p>
<p>Doar într-o lume a discontinuității totale ar fi putut o nulitate ca Hitler să devină Fuhrer, deoarece doar într-o astfel de lume comparația a ieșit din uz. Era doar Hitler, nulitatea, în fața ochilor tuturor, iar în această lume instabilă în care totul se schimbă în fiecare moment, oamenii se bucurau că măcar singura nulitate, Hitler, rămânea stabil în fața ochilor. O lume ordonată și ierarhică ar fi așezat imediat nulitatea, pe Hitler, în lipsă de însemnătate. Nu ar fi fost observat. Hitler a fost excrementul unei lumi demonice; o lume a adevărului, prin ordinea ei, l-ar fi dat la o parte.”</p>
<p> </p>
<p>Noi, astăzi, trăim în același tip de lume. Noi, oamenii obișnuiți, trăim această fragmentaritate și ne-am obișnuit tocmai cu fenomenul descris, vizibil peste tot împrejurul nostru: ziare, radio, televiziune, filme, tot ceea ce ne îndreaptă spre obiecte care nu se potrivesc împreună.</p>
<p>Nu mai există Dumnezeu, nu mai există un model subiacent și dominant al lucrurilor. Fără Dumnezeu nu mai există ordine. Ordinea rămasă în viețile noastre aparține vechilor timpuri când oamenii mai credeau încă în Dumnezeu. Din acest motiv, Soljenițîn a afirmat, privind la America: „Va veni aici (revoluția comunistă)”.</p>
<p>Cumva ești separat de ce se întâmplă și nu vezi, dar va veni și aici pentru că astfel stau lucrurile și este ceea ce se întâmplă în lume. Americanii sunt bineînțeles orbi, pentru că s-au obișnuit să aibă mâncare...</p>
<p> </p>
<p>Pr.G: Suntem protejați.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: ... și foarte rupți de realitate. Realitatea este că ceea ce se întâmplă la nivel mondial se petrece deja și aici. Acești oameni nebuni, care de fapt nu sunt nebuni, spun ceea ce ne pregătește nouă diavolul.</p>
<p> </p>
<p>După cum am discutat deja, în arta modernă poate fi sesizat, pe de o parte, acest haos și această fragmentarizare. Pe de altă parte, după cum a subliniat Sedlmayr, în arhitectură se remarcă această liniște artificială. Când privim la orașul modern se pot observa acei zgârie-nori uriași. În San Francisco există o astfel de clădire construită în întregime din sticlă neagră. Am cunoscut oameni care privesc acel imobil și spun: „Oh, e minunat! Exprimă sufletul și asta este ceea ce căutăm.” Bineînțeles că exprimă vremurile.</p>
<p>Dar ceea ce exprimă la un nivel mai profund este următorul lucru: nu mai există Dumnezeu și totul este distrus. Nu mai rămâne decât un fel de mare mausoleu al orbirii. În interiorul acestor clădiri sunt atârnate picturile demente ale cuiva care a înnebunit, sau picturi ale unor maimuțe, copii, primitivi șamd. Apropos, în ultimii câțiva ani – în special după 1945 – a apărut un nou curent artistic, și anume un expresionism sălbatic, în care apar figuri de oameni sub forme abstracte. Din nefericire, nu am acum niște ilustrări concrete.</p>
<p>Francisc Bacon ar fi poate cel mai potrivit exemplu. Picturile lui sunt influențate de Goya. Un altul ar fi Giacometti, sculptorul italian care a realizat niște figuri extrem de înalte, un fel de haos absolut, iar din ele apare un soi de formă umană, doar că este inumană, ca o mască sau ceva diform, oameni cocârjați, uneori le lipsește un braț, alteori picioarele. Fața lor se holbează de parcă nu ar exista nimic înăuntru. Niciun fel de expresie, nicio speranță, nicio disperare. Doar „Uhh”. Astăzi apar mulți astfel de pictori.</p>
<p> </p>
<p>Aceasta este o altă constantă a artei moderne, cu excepția suprarealismului. Înfățișează figuri groaznice care pur și simplu te înspăimântă când te uiți la ele, de parcă ar fi desfigurate în război. Sunt pur și simplu înfricoșătoare.</p>
<p>Mai apare apoi acest presentiment a ceva ce trebuie să vină, un fel de așteptare chiliastă, senzația că poate că acum vom intra în sfârșit într-o nouă etapă.</p>
<p>Există un pictor catolic, îmi scapă acum numele lui, despre care în urmă cu 20 de ani Jacques Maritain, Gilson și toți umaniștii catolici spuneau că așa va arăta noua iconografie catolică. Dar dacă te uitai la opera lui era înfiorătoare. Era într-un fel expresionistă, un fel de transfigurare cu tot felul de figuri strâmbate. Cu greu dacă puteai recunoaște o ființă umană, însă toate picturile lui erau considerate artă religioasă. Așadar, vom avea și o nouă artă religioasă.</p>
<p>Artiștii de astăzi preiau adesea teme religioase, dar care capătă înfățișări demonice. Pe vremea când mergeam la facultate la Claremont era un sculptor care avea o lucrare cu „Învierea lui Hristos” sub forma unui om mort care era ridicat. Se putea vedea cât de denaturat era, omul mort ridicat în sus de ceva. Cu alte cuvinte, probabil că un demon avea să ia cadavrul. Unii spun: „Vai, ce frumos! Ne întoarcem acum la religie, iar asta arată cum sculptorul credea în Înviere”. Dar el crede în ceea ce demonii învie. Trupul este strâmbat și se poate vedea că este mort și începe să se trezească spre un soi de viață strâmbă. Într-o altă lucrare prezintă o răstignire realizată practic de diavoli, iar pe cruce se află o figură îngrozitor de deformată.</p>
<p>Poate că aceste lucrări nu denotă neapărat un chiliasm, dar reprezintă cu toate acestea o indicație că după nihilismul războaielor și al revoluțiilor, omenirea încă mai speră la umanism. Cu toate acestea, noi acum am căzut în ceea ce se numește „subuman”.</p>
<p>Există, de asemenea, un curent al speranței în rândul profeților de azi. Am analizat deja optimismul lui Teilhard de Chardin care afirma că fascismul și comunismul, în pofida tuturor victimelor, sunt momente trecătoare. Evoluția nu privește individul, ci doar specia, iar câtă vreme omul supraviețuiește, cui îi pasă de milioanele de oameni din lagărele de concentrare? Omul va supraviețui, iar specia va evolu în ceva mai înalt.</p>
<p>Așadar, avem mai mulți profeți, dar vom vorbi doar despre doi sau trei. Pe Teilhard de Chardin l-am amintit deja. Un altul este un personaj ciudat din Rusia pe nume Fiodorov, ale cărui scrieri au trecut aproape neobservate la vremea sa și au fost publicate abia după moartea lui, survenită în primele decenii ale secolului XX. Dostoievski, Tolstoi și Soloviov erau fascinați de acest personaj.</p>
<p> </p>
<p>Fiodorov era un om cu idei ciudate, iar scrierile sale nu au fost publicate în engleză până când Schmemann nu le-a tradus în antologia sa de scrieri rusești bizare. Schmemann este cel care a scris pentru prima dată în engleză mai multe pagini, aproximativ 70, despre acest om despre care credea că este foarte important.</p>
<p>Despre Fiodorov se poate spune că era dezamăgit de idealurile revoluționare care plasau tot binele în viitor. Pentru el, asta însemna că oamenii de astăzi și cei care s-au chinuit în trecut sunt doar furaje pentru raiul care vine. Iar el nu putea concepe așa ceva. Drept urmare, a propus ideea ca sarcina omenirii să fie reînvierea strămoșilor cu ajutorul științei. Bineînțeles că nu se știe cum se va pune în practică exact această idee. În opinia lui, trebuie să ai încredere în știință, în dezvoltarea ei și să fii gata pentru marele eveniment când strămoșii vor reveni la viață și toată lumea va intra în acest paradis.</p>
<p>Pe de altă parte, în zilele noastre se poate observa avansul acestei noi științe a criogeniei, în care oamenii se lasă înghețați, sperând că vor fi reînviați în viitor, atunci când bolile vor dispărea. Dar luată în sine aceasta este o idee chiliastă – voi reveni la viață în viitor – chiar dacă este vorba de un chiliasm secularizat.</p>
<p>Fiodorov a exprimat acest gând sub forma unei profeții, și anume că în viitor marea sarcină a omenirii – cartea sa se numea „Sarcina comună” – va fi reînvierea strămoșilor. Este evident un vis nebunesc, dar este tocmai ceea ce va face Antihristul: va trimite demoni în oamenii morți și îi va face să umble din nou, devenind astfel niște cadavre umblătoare. Puteți observa, de altminteri, că în literatura science fiction avem de-a face cu aceeași temă. În filmele SF, apare un soi anume de extratereștri din spațiu care pun stăpânire pe corpul cuiva și aceia încep să se miște ca niște strigoi. Aceeași temă se poate vedea și în reclamele la filmele amintite, cu copii din spațiu, copii posedați de ființe din spațiu cu ochii larg deschiși, uitându-se în zare. Este exact același duh. Practic, tot domeniul science fiction este în întregime chiliastic: rasa superioară, Superman care vine din spațiul cosmic șamd.</p>
<p>Așadar, acest profet nebun, Fiodorov, era foarte apropiat de duhul noii împărății din lumea aceasta, o lume situată dincolo de granițele creștinismului. Noi, pe de altă parte, credem în adevărata înviere făcută de Dumnezeu Însuși, nu în cea realizată de știință.</p>
<p> </p>
<p>D.H. Lawrence</p>
<p> </p>
<p>D.H. Lawrence era obsedat de ideea unei reîntoarceri la păgânismul pământului. De asemenea, el ne-a furnizat o bază filosofică pentru sex, deși romanele sale, cu excepția „Amantul doamnei Chatterly”, nu sunt porcoase. Ceea ce au ele în comun este accentul constant asupra pământescului, asupra exprimării libere a sexului.</p>
<p>În romanele sale este întotdeauna vorba despre căsătorii nefericite, deoarece unul dintre parteneri este foarte pământesc, iar celălalt gândește prea mult. În opinia lui, acest exces de gândire reprezintă o boală a vremurilor moderne. Așadar, Lawrence are o povestire despre un cuplu care divorțează. Femeia pleacă în Mările Sudului unde totul este frumos și însorit. Sudul reprezintă pământul. Bărbatul pleacă în căutarea ei și apare un contrast. Ea se află la un moment dat pe o stâncă la soare, dezbrăcată, bronzându-se, arătând, prin culoarea pielii înnegrită de soare, ca o zeiță. Prin comparație, el este palid. Ca majoritatea nordicilor este absolut palid, scofâlcit și efeminat. Puterea este de partea ei pentru că ea ține de pământ și crede în exprimarea deplină a sexualității. Pe de altă parte, bărbatul are tot felul de inhibiții - „nu poți face asta, nu, nu” – și reprezintă o antiteză față de adevăratul pământesc.</p>
<p>Romancierul l-a citit pe Nietzsche și știe că noul Supraom va fi teluric.</p>
<p>Drept urmare, în romanele lui D.H. Lawrence tot ceea ce are legătură cu creștinismul este văzut ca slab și efeminat, pentru că aceasta era viziunea lui Nietzsche. Tot ceea ce are legătură cu păgânismul este puternic și astfel apar tot felul de imagini ale Africii negre. Scriitorul iubea zeii africani, iar eroii săi au în casă statui africane grosolane care simbolizează faptul că s-au eliberat de toate prejudecățile. Toate inhibițiile creștinismului sunt lăsate în urmă și omul devine liber. Se poate vedea că nu există reguli particulare. Nu contează dacă ești căsătorit sau nu. Nu a tratat și problema sexualității, dar credea că în ceea ce privește sexul normal ar trebui să existe o manifestare liberă.</p>
<p>Lawrence are o povestire oribilă și blasfemiatoare, pe care nu am reușit să o duc până la capăt nici chiar pe vremea când nu eram ortodox. Este despre felul în care a înviat Iisus Hristos: dacă a înviat sau pur și simplu s-a dat jos de pe cruce și a descoperit că s-a ratat. După care are o idilă cu Maria Magdalena și descoperă sensul vieții. Totul este exprimat atât de vulgar și de blasfemic încât chiar și pentru cineva care nu este creștin are ceva excesiv. Acesta este nivelul său, deși rămâne un scriitor puternic, printre cei mai mari, în opinia criticilor.</p>
<p>La un moment dat cred că am urmat un curs cu șase sau opt scriitori, el aflându-se printre ei, fiind preferat în locul lui Hemingway.</p>
<p>Importanța lui D.H. Lawrence provine din aceea că este foarte reprezentativ pentru vremurile moderne, deși rămâne un exemplu al acestui neo-păgânism.</p>
<p> </p>
<p>Unul dintre discipolii săi a fost un scriitor pe nume Henry Miller, care este foarte prozaic. Miller era un american care a murit în urmă cu câțiva ani, la vârsta de peste 70 de ani. A trăit în Big Sur și era tipul clasic de boem modern, eliberat de toate prejudecățile. Prin anii 1920 a mers la Paris, așa cum făceau o mulțime de tineri intelectuali din Apus. Hemingway a mers și el acolo, pentru că Parisul era un fel de capitală artistică a lumii. Era locul în care puteai afla ce se întâmplă cu adevărat în lumea artei. Miller era mai degrabă bătrân când s-a decis să devină artist și să meargă la Paris pentru a trăi ca un expatriat și a scrie romane. În esență, el a fost influențat de D.H. Lawrence, care i-a accentuat ideea realității materiale a acestei lumi, a pământului, a păgânismului, a sexului.</p>
<p>Romanele sale publicate în Franța au fost interzise până foarte recent în America. Chiar știu pe cineva care avea o librărie în San Diego și care a fost arestat în urmă cu 15 ani pentru că le vindea pe sub mână. Desigur că de atunci lucrurile s-au schimbat și ele se tipăresc astăzi fără probleme, fiind considerate chiar demodate.</p>
<p>D.H. Lawrence a murit în jur de 1930, dar Henry Miller era încă activ în anii ’60, când eu trăiam în California. Cu toate acestea, nu l-am întâlnit niciodată. Mama mea trăia în Carmel, iar el era încă o atracție turistică în acele vremuri în Big Sur. Se retrăsese acolo, cu niște discipoli în jurul său, care îi împărtășeau concepțiile.</p>
<p>Ceea ce scrie acest Henry Miller nu este în fapt nimic mai mult decât roman pornografic, compus din cuvinte cu patru litere și experiențe sexuale descrise explicit. Astăzi astfel de cărți au devenit comune și toată lumea scrie în felul acesta. Din acest punct de vedere, este un om modern tipic și luminat, cu un pas înaintea lui Hemingway, mai ales că debordează de un duh anarhic. Este același duh despre care vorbea Fourier: lasă patimile libere și va veni raiul.</p>
<p>Mult mai interesantă este, în schimb, întâlnirea lui Miller cu Nicolai Berdiaev, care trăia în acea perioadă la Paris, era interesat de toate manifestările culturale moderne și îi citise cărțile. Nu știu dacă Berdiaev le-a citit în engleză sau nu. Dar ce este sigur este că Berdiaev însuși era un anarhist absolut. Dorea răsturnarea Bisericii și eliberarea omului spiritual. Așadar, l-a citit pe acest anarhist american, Henry Miller, care credea în expresia liberă a sinelui, indiferent de ce se găsea acolo, gunoi sau altceva. Cred că de fapt Berdiaev i-a citit o singură carte, dar după această carte a exclamat: „La sfârșitul romanului, simt cum lumea se dizolvă. Anarhia absolută! Omul acesta ar trebui ars!”</p>
<p>Berdiaev nu-l putea suporta deoarece afirma că toate patimile trebuie lăsate libere. Era prea mult chiar și pentru filosoful rus, deoarece din această perspectivă omul este o expresie absolută a ceea ce se nimerește să vină din natură. Dacă adopți o singură dată această filosofie, totul începe să se destrame. Nu mai rămâne nimic și te destrami și tu la rândul tău. </p>
<p>Uneori, Berdiaev face niște observații foarte precise. A mers, de pildă, la o conferință a lui Rudolf Steiner la Berlin, iar după această experiență a afirmat că a simțit ceva înfricoșător la acel om, ceva care încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu de jos. Observația lui era exactă, deși era și el, la rândul său, un fals profet.</p>
<p>Henry Miller trăia o viață în care patimile erau descătușate. Făcea orice dorea fără rețineri. Avea convingerea, ca și D.H. Lawrence, că în special pasiunea sexuală ar trebui să fie eliberată pentru ca omul să se reînnoiască, ceea ce reprezintă, desigur, un mit care poate în viața de zi cu zi să distrugă oamenii.</p>
<p>Însă Miller a scris niște eseuri care demonstrează că era conștient de ceea ce se întâmplă. Gândea foarte profund în ceea ce privește condiția omului modern, direcția spre care se îndreaptă lucrurile, descătușarea sexualității, depășirea prejudecăților trecutului etc. Credea în astrologie și în tot felul de arte magice. De asemenea, era de părere că se apropie o nouă eră, epoca Vărsătorului, când astrologii vor fi prim-miniștri, iar alchimia Renașterii va cunoaște o nouă înflorire. Toate aceste lucruri Miller le-a luat din spiritul epocii, în același fel în care Hitler afirma: „Eu sunt cel dintâi dintre magicieni”, deși cred că mai degrabă a spus „în noua epocă a magiei.”</p>
<p>Într-unul din articolele sale, Miller vorbește despre necesitatea ca omenirea să aibă un singur guvern mondial. „Cine va conduce acest guvern mondial? Va veni timpul când va răsări un om prin forțe proprii, iar el va avea o asemenea forță carismatică încât oamenii, de bună voie, se vor îngrămădi la el și vor vedea în el speranțele unei noi religii, a noii ere a omenirii, devenind la fel ca și Napoleon un simbol al oamenilor.”</p>
<p>Mai departe el spune: „Cred că fiecare epocă are un personaj care reprezintă acea epocă”. Cu alte cuvinte, epoca produce pe cineva care o reprezintă, iar epoca noastră va produce un om ieșit din comun, o nouă figură politică magică, care va veni și va stăpâni pământul; el va reprezenta pentru noi toate simțirile pământului, toate acele lucruri interzise care nu erau permise înainte. Este o profeție destul de exactă; în fapt este o altă profeție despre Antihrist și noul mileniu care va să vină, în care patimile vor fi eliberate, oamenii vor fi liberi de toate constrângerile credințelor trecute despre Dumnezeu, moralitate, și se vor bucura de mileniu.</p>
<p>Este, bineînțeles, un exemplu perfect de autoidolatrie generată de filosofia lui Kant la nivel literar și popular. O dată ce acest lucru (literatura lui Miller – n.trad.) a fost permis, atunci orice este permis. Astăzi cu greu poate fi găsit un singur film în care să nu apară o scenă sexuală.</p>
<p> </p>
<p>Pe de altă parte, este interesant de văzut cum este tratat acest subiect la scriitorii clasici. De pildă, am văzut recent filmul „Nicholas Nickleby”, care debordează de secvențe sexuale, chiar dacă nu explicite, dar cine citește printre rânduri înțelege. Este limpede care este sensul –nobilul decadent și fata au o relație care transpare din felul în care se privesc unul pe altul. Ți se prezintă întregul tablou, dar maniera în care se face acest lucru este foarte elegantă, chiar și în film. Nu există o accentuare a pasiunii. Poți vedea doar că asta este viața. Așadar, sexul ca parte a vieții este prezentat într-o manieră foarte realistă.</p>
<p>Astăzi, însă, cum este prezentat acest subiect? În primul rând se intră în tot felul de detalii brutale, așa că trebuie să stai și chipurile să privești. Chiar și Anna a fost dusă de tatăl ei la filme (?) și a trebuit să stea să privească această șerpuială sub pătură și să-și imagineze ce fac. Desigur că în multe locuri se dă totul la o parte și îți arată ce se întâmplă. Cum se numește acest lucru? Atitudine realistă în fața vieții, nu-i așa?</p>
<p> </p>
<p>Student: Ei bine, depinde de cum privești filmul, care este punctul tău de vedere. Chiar și în literatura clasică aveau o perspectivă mult mai realistă decât întâlnim astăzi.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Aveau tabuuri și nu puteau discuta despre anumite lucruri.</p>
<p> </p>
<p>Ei bine, acest element a făcut întotdeauna parte din viață și a fost exprimat întotdeauna. În fapt, în viețile sfinților ortodocși apare adesea acest aspect. Cine este obișnuit cu standardele victoriene de literatură s-ar putea să fie șocat. Însă, deși abordarea subiectului este deschisă, prezentarea se face într-o asemenea manieră încât nu stârnește pasiunea, ci doar îți înfățișează realitatea.</p>
<p>Ceea ce se întâmplă acum, dacă privim la moda ultimilor 10 sau 15 ani, este de a produce tot ceea ce nu a fost permis înainte, într-o modalitate prin care să poată fi stârnite patimile. Ca urmare creațiile literare nu niciun fel de sens; cu alte cuvinte, nu îți spun cum să abordezi acest subiect (al iubirii fizice) pentru că ești atât de captivat de el. Bineînțeles că vei vedea cum cad hainele și toate cele, vei fi interesat și excitat. Dar cum rămâne cu povestea, cu sensul deplin al vieții? Nu ni se spune nimic despre aceste lucruri. Nu fac decât să excite și să gâdile. Iar acesta este rezultatul operei lui Kant.</p>
<p>Dar știți de ce vă gâdilă? Pentru că sunteți egocentrici. Toată lumea se uită acolo și se vede pe sine. Sexul este, de regulă, luat în sine o experiență foarte nesatisfăcătoare. Nu ai parte de acele experiențe glorioase pe care le vezi în filme sau în cărți. Privești la filme și te gândești: poate că trupul meu nu este foarte frumos. Dar când privești la actori vezi corpuri frumoase! În timp ce privești la acele imagini frumoase, în fapt te închini la propriul sine. Este ca și cum te-ai privi în oglindă.</p>
<p>Toate acele neajunsuri de care dai dovadă în termeni de frumusețe sau experiență sexuală sau de ce se mai întâmplă, pot fi remediate cu condiția ca măcar să ai pe cineva care este suficient de arătos și o face atât de profesionist șamd. Tu. În fapt, te uiți la tine într-o oglindă și te închini ție. Nu mai există niciun fel de literatură, niciun fel de valori înalte, iar aceasta este în mod categoric o formă de autoînchinare.</p>
<p> </p>
<p>Student: Este același lucru ca atunci când ne spuneați despre un individ care trăia în deșert în Arizona și care se privea în oglindă ca o formă de autoadulație.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Da. Este o greșeală tipică în viața duhovnicească aceea de a privi întotdeauna la tine. În vremurile moderne este ceva foarte simptomatic. Toată spiritualitatea noastră este foarte narcisistă. Oamenii care discută despre a fi spirituali de obicei sunt foarte egocentrici. Se uită la ei în oglindă.</p>
<p> </p>
<p>Această tendință de accentuare a patimilor sexuale afectează arta contemporană. Nu am văzut aceste filme noi. Ultimul pe care l-am văzut în urmă cu 12 ani era foarte prost. Cred că am văzut, de fapt, vreo două extrem de proaste. Ceea ce vreau să spun este că astăzi lucrurile sunt chiar mult mai deschise. Nu mai există valori înalte, deoarece ele sunt sufocate de acest element foarte carnal. Pur și simplu nu mai poți face un film în zilele noastre care să nu conțină o scenă sexuală – cu excepția unui film de copii. Astfel de filme primesc o literă de avertisment, „R”, ceea ce înseamnă că este ceva foarte picant și îi atrage invariabil pe oameni. Este parte din același cult al egolatriei.</p>
<p>Toate acestea sunt o consecință a ideilor din vremea lui Kant. Filosoful a scris în 1790, iar acum, în 1980, două sute de ani mai târziu ele au ajuns la nivelul cel mai de jos. Este un rezultat firesc.</p>
<p>Unul din aspectele foarte prevalente în societatea noastră și care poate fi întâlnit peste tot este publicitatea și întregul element sugestiv din televiziune. Ideea centrală este de a te stârni, de a-ți stârni emoțiile și patimile. Ți se arată o față frumoasă și este ca și cum te-ai uita într-o oglindă la tine însuți. Trebuie să am acel parfum, trebuie să am acel deodorant...</p>
<p> </p>
<p>Dostoievski a scris, la rândul său, câteva fragmente interesante despre acest subiect. Îmi scapă acum în ce roman a vorbit despre un vis, dar ideea din spatele visului era că pentru natura noastră umană reprezintă ceva foarte atrăgător ideea ca toți oamenii să se dezbrace de haine și să facă tot ceea ce doresc. Este exact același lucru – dezlănțuirea patimilor – pe care îl simțea și Henry Miller, care îi plăcea și lui Fourier. În fapt, este probabil că vom vedea acest lucru peste 10 ani în San Francisco și New York.</p>
<p>Am citit într-un ziar opinia unui critic de artă despre un fel de balet din San Francisco care a susținut un spectacol la New York, iar într-unul din momentele lor artistice și-au dat jos hainele și au început să sară pe scenă mai multe minute, după care și-au pus la loc îmbrăcămintea. Criticul respectiv afirma că în momentul acela a simțit o asemenea eliberare, pe care nu și-o putea explica: „Senzația tainică de eliberare absolută.”</p>
<p>Pe atunci era avangardă, dar astăzi se întâmplă mereu și peste tot. Este expresia acelei dorințe chiliaste, acum când toate restricțiile au dispărut, să simți un fel de eliberare, chiar dacă durează un moment. Îți este suficient. De aici încolo nu mai e nevoie decât de câțiva ani pentru a fi sub domnia lui Antihrist.</p>
<p>În „Adolescentul”, Dostoievski a propus o profeție foarte precisă despre viitor. Nu am cartea acum în față, dar este vorba despre ziua în care soarele a dispărut de pe cer – o metaforă pentru dispariția lui Dumnezeu din viața oamenilor. Ce se va întâmpla în ziua în care oamenii vor realiza că sunt singuri și că soarele a dispărut din viața lor, fiind izolați pe această planetă? El spune că oamenii vor simți o dragoste nemaivăzută unul pentru celălalt și pentru fiecare fir de iarbă deoarece știu că va dispărea pentru totdeauna. Drept urmare, doar acel moment contează. Nu există Dumnezeu, nimic dincolo de viața aceasta. Trebuie să trăim din plin momentul. Oamenii se vor înghesui unii în alții și se vor îmbrățișa de singurătate.</p>
<p>Dostoievski comentează această profeție:</p>
<p> </p>
<p>„După ce L-au respins pe Dumnezeu, oamenii se închină la Umanitate și iubesc tot ceea ce iubește Umanitatea. Deși astăzi sensul ei s-a pierdut, oamenii ajung să iubească și Biblia, care i-a luminat ca soarele pe oameni. Nu putem fi nerecunoscători pentru binele făcut omenirii! De ce atunci sărută Biblia și o ascultă cu respect și le curg lacrimi deasupra ei? Pentru că o dată respins Dumnezeu, au început să se închine la Umanitate. Acum cred în umanitate. O deifică și o adoră. A existat de-a lungul secolelor ceva mai sfânt pentru omenire decât Cartea Sfântă? Se închină acum la ea deoarece face parte din omenire și a făcut bine omenirii de-a lungul veacurilor. La fel ca și soarele, a luminat-o, a turnat forța și viața ei asupra omenirii. Și chiar dacă sensul ei nu este pierdut, cu toate acestea ei consideră imposibil să fi nerecunoscător și să uiți beneficiile aduse umanității.”</p>
<p> </p>
<p>Dezvăluirea aceasta denotă mult entuziasm dar și ceva mișcător. Este o deificare a umanității și o dorință stringentă de a-și manifesta iubirea lor. Dar cu toate acestea, să remarcăm ce sete de rugăciune, de a se închina, ce poftă de Dumnezeu și ce credință în rândul acestor atei, și pe de altă parte câtă disperare și tristețe. Ce cortegiu funerar în loc de o viață, de o viață senină, cu izvorul debordant de tinerețe, putere și speranță! Pentru mulți oameni, însă, rămâne o întrebare dacă este o înmormântare sau o forță nou venită.</p>
<p> </p>
<p>„Dragul meu, uneori îmi închipui, începu el zâmbind îngândurat, că lupta a încetat şi spiritele s-au potolit. După ce blestemele, huiduielile şi fluierăturile au luat sfârşit, s-a aşternut o perioadă de acalmie şi oamenii au rămas singuri, așa cum au dorit, fiindcă ideea măreaţă de pe vremuri i-a părăsit (aici discută despre dispariția lui Dumnezeu – notă P.S.R.), marele izvor de forţă, care până atunci îi hrănea şi îi încălzea s-a retras ca soarele acela maiestuos şi fascinant din tabloul lui Claude Lorrain, dar acest asfinţit prevestea sfârşitul omenirii. Şi atunci oamenii încă o dată au rămas complet singuri şi se simt părăsiţi ca nişte copii orfani. Ştii, dragul meu băiat, n-am crezut niciodată că oamenii sunt ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii de alţii, s-ar prinde de mâini, fiindcă şi-ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar dispărea măreaţa idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra Aceluia care a întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul şi viaţa şi pe măsură ce şi-ar da seama cât de trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte.</p>
<p> Ei ar începe să observe natura şi ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi arate cât mai multă dragoste, fiindcă şi-ar da seama că zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. «Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi orice om privind asfinţitul, nu-mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor», şi gândul acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua să se iubească şi să se ajute unii pe alţii ar înlocui speranţa unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar tremura pentru viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de duioşia lor, ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie şi înţelegere unii în ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi tristeţe.”</p>
<p> </p>
<p>Oare nu este asemănătoare această fantezie cu Biserica Atee din realitate?</p>
<p>Această utopie este, desigur, parte din mentalitatea noastră contemporană. Chiar și în privința revoluției sexuale, ea este explicată parțial de dorința de destrăbălare, dar nu mai puțin este explicată și de dorința oamenilor de a căuta iubirea. Nu găsesc iubire în Dumnezeu, în familie, în biserică și în societate, așa că urmăresc acest ideal al iubirii sexuale, care le oferă o căldură temporară, după care dispare nelăsând în urmă nimic. De așa ceva ai nevoie pentru a realiza mileniul: oameni luminați și detașați de orice standard. Le va da aparența unui regat al iubirii în care Antihristul va fi singurul la care se vor închina în timp ei se închină la ei înșiși. Și asta pentru că dumnezeul lor sunt ei înșiși.</p>
<p>În aceeași ordine de idei, Berdiaev are un articol interesant despre mișcarea harismatică:</p>
<p> </p>
<p>„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism de tip nou, în care nu va mai exista nimic din vechea viziune ascetică. Realizarea unităţii creştine presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, să dobândească o nouă şi profundă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt”.</p>
<p> </p>
<p>Într-un anume sens, acest fragment rezumă toate speranțele chiliaste de la Ioachim de Fiore încoace – care, de altfel, era idolul lui Berdiaev – și îi inspiră pe oamenii de astăzi să caute un soi de nouă eră. Dacă acest deziderat pare imposibil, dacă viitorul arată sumbru și greu, cu tiranie și gulag, cu toate acestea, când te gândești la ideile sale te poți simți dintr-odată ca Rousseau. Adică să fii dominat de un măreț sentiment mistic că, da, trebuie să fie ceva mai mult în realitate decât lagăre de concentrare. Noi credem în armonia viitoare.</p>
<p>În acest context, Berdiaev afirmă:</p>
<p> </p>
<p>„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism. Noul misticism nu va mai considera lumea aceasta obiectivizată ca realitate finală.” Vedeți, va exista o nouă știință iar realitatea spirituală își va face simțită prezența. „În ea se va revela adevărata gnoză... Și toate contradicțiile și fragmentările chinuitoare (ale vieții moderne, care sfârtecă omul în bucăți – notă P.S.R) vor fi soluționate de un nou misticism, care va fi mai profund decât toate religiile și care le va uni. Va fi victoria asupra formelor false de misticism social, victoria împărăției duhului asupra împărăției Cezarului. Victoria finală a împărăției duhului presupune o schimbare în structura conștiinței umane. Această poate fi înțeleasă doar din perspectivă eshatologică.”</p>
<p>Evoluționismul vine, bineînțeles, în ajutorul acestei teze afirmând într-adevăr că omenirea evoluează într-o formă mai înaltă de conștiință prin care se va deschide realitatea spirituală.</p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/anti.jpg" alt="anti" style="float: right;" width="250" height="314" />Am ajuns acum la capitolul despre starea spirituală a oamenilor moderni. Aceștia, chiar dacă nu se află sub înrâurirea directă a ocultismului sau a artei moderne, trăiesc cu aceleași gânduri pe care ocultismul și arta modernă le exprimă.</p>
<p>Fenomenul poate fi observat în câteva pagini ale unui alt german, în fapt un evreu convertit la catolicism, care a fost complet dezamăgit de Europa modernă, așa că a părăsit orașul și s-a mutat pe malul unui lac din Elveția, unde am înțeles că trăiește încă. Numele său este Max Picard și el a scris o carte, „Fuga de Dumnezeu”, în care descrie cum viața omului modern, în special la oraș, reprezintă o fugă disperată de realitate și de Dumnezeu.</p>
<p>După Al Doilea Război Mondial a scris o a doua carte intitulată „Hitler în noi înșine”, în care demonstrează cu mult talent ce se află în spatele tuturor acestor mișcări.</p>
<p> </p>
<p>„În cursul unei excursii în Germania, în 1932, liderul unui influent partid politic m-a chemat să mă întrebe cum de a fost posibilă ascensiunea lui Hitler și cum și-a câștigat atât de mulți adepți. I-am arătat o revistă și i-am spus să se uite la ea. Pe pagina întâi era o dansatoare pe jumătate dezbrăcată; pe pagina doi, erau soldați care exersau cu mitraliere, iar mai jos era arătat un om de știință în laboratorul său; pe pagina trei era prezentată evoluția bicicletei de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent, iar lângă acest material era tipărită o poezie chinezească; pagina următoare era împărțită între gimnastica ritmică a unor muncitori în pauză și tehnica de scriere cu funii strânse la un loc a unui trib din America de Sud; pe pagina opusă, era înfățișat senatorul cutare la reședința de vară.</p>
<p>Astfel vede omul modern realitatea exterioară. Trage spre el în mod haotic și fără niciun fel de coeziune toate lucrurile, ceea ce dovedește că viața lui interioară este o anarhie fără niciun fel de coeziune. Omul modern nu se mai raportează la lucrurile din lumea exterioară ca având o existență solidă, iar în mintea sa lucrurile nu se mai imprimă individual; omul nu se mai apucă nici de un lucru specific printr-un act specific: omul modern cu viața sa haotică are drept corespondent o lume exterioară haotică care se învârte spre el. Ceea ce urmează nu mai este analizat, este de ajuns că mai ajunge până la urmă ceva la el. Pe această neliniște sufletească se poate suprapune orice sau oricine. Chiar și Adolf Hitler. Ajunge în sufletul omului fără ca acesta să-și dea seama cum a ajuns acolo. Din acel punct nu mai contează victima, ci abilitatea lui Adolf Hitler: dacă va trece pe acolo pasager sau se va înstăpâni.</p>
<p>Fragmentarea revistei, însă, pare de modă veche, aproape artizanală, prin comparație cu radioul. La radio, chestiunea fragmentării a devenit mecanizată:</p>
<p> </p>
<p>6 A.M. exerciții fizice; 6:10 A.M. muzică înregistrată; 7 A.M. știri; 8 A.M. cursul de alfabetul Morse; 9 A.M. predica de dimineața; 9:30 A.M. „În satele lacustre”; 10 A.M. sonata pentru flaut și pian de Beethoven; 10:30 A.M. lecția de agricultură; 10:45 A.M. știri externe; 11 A.M. Uvertura operei „Rienzi‟ (de Wagner) — și tot așa pâna la cursul de spaniolă de la ora 10:10 P.M. și ora de jazz de la 10:30 P.M.</p>
<p>Această lume a radioului nu este doar fragmentată (observați că este un radio clasic și, deci, un radio bun – notă P.S.R), ci produce fragmentare: prezintă toate lucrurile în așa fel încât de la bun început nu pot să stea împreună și astfel ele sunt uitate una câte una chiar înainte de a dispărea. De la bun început sunt învăluite într-o negură a uitării. Această lume exterioară presupune că mintea omului nu mai este capabilă să perceapă lucrurile acestei lumi în niciun context – așa cum sunt ele, cum dăinuie și cum se leagă unele de altele în natura lor – mai degrabă lucrează în special spre o discontinuitate internă, către fragmentarea omului, funcționând astfel.</p>
<p>Nu mai există o lume exterioară care să fie percepută pentru că totul este o harababură. În același fel, nu mai există în om o minte care să perceapă cu claritate, deoarece lumea sa interioară este, de asemenea, o harababură. Drept urmare, omul nu se mai apropie de lucruri printr-un act de voință, nu mai alege obiectele din lumea exterioară și nu le mai analizează. Lumea a devenit fluidă. Obiecte fragmentate trec pe lângă un om fragmentat. Nu mai contează ce trece, contează doar să treacă ceva. În această formulă se poate strecura orice, inclusiv Adolf Hitler, iar lumea preferă ca măcar el, Adolf Hitler, să apară, față de situația în care nu apare nimic. „Heil” el! Nu doar că merge împreună cu harababura, dar în același timp veghează ca marșul harababurii să nu se oprească. Mecanizează fluxul evenimentelor și lucrurilor într-o manieră industrială și o face mai bine decât oricine altcineva.</p>
<p>„Marele Oraș” este expresia fragmentării ca atare. În el, fragmentarul a devenit piatră, ba mai mult, ciment. Casele aliniate sunt întrerupte constant de automobilele, autobuzele și tramvaiele în mișcare, care secționează totul precum utilajele. Figurile umane apar ca și cum s-ar dizolva în niște pete indistincte, mergând înainte și înapoi între pereții caselor și ai străzilor de parcă ar fi niște pioni ai unor puteri malefice. Cerul însuși pare și mai îndepărtat de pământ decât în alte părți, dar chiar și el și-a pierdut continuitatea cu sine, deoarece este tăiat mereu de avioane ascuțite.</p>
<p>Din această harababură externă, Adolf Hitler se poate strecura cu ușurință în harababura internă. În aceast fărâmițare se poate arăta pe sine lângă orice, deoarece se poate potrivi cu orice: așa cum era el, se încadra în orice lume fragmentată.</p>
<p>Și după cum s-a arătat pe sine în această harababură, a devenit mai distinct decât alte părți ale haosului. Oamenii s-au obișnuit cu el și l-au acceptat așa cum cineva acceptă o pastă de dinți care apare mereu și mereu în haosul paginilor de publicitate. În curând a părut că este singura realitate dintr-o lume unde orice lucru se manifestă doar o clipă, pentru ca apoi să dispară imediat.</p>
<p>Sorel credea că într-o democrație modernă este posibil ca o mână de oameni să uzurpe puterea și să instaureze o dictatură. Este adevărat. Dar acest lucru este posibil doar pentru că în zilele noastre toată lumea merge care-ncotro și astfel cineva poate să pună mâna pe putere fără să-și dea seama, în timp ce alții cu atât mai puțin își vor da seama de ce s-a întâmplat. Nu trebuie un efort deosebit pentru a pune mâna pe putere. Nu trebuie luptat pentru instrumentele puterii. Ele sunt apucate așa cum apuci orice lucru în haosul spre care aluneci. Este doar un accident că acest lucru trebuie să se întâmple în domeniul politicii. În această lume a momentului și fragmentării, orice alt lucru ar putea fi apucat în locul politicii și al dictaturii. Aici, așadar, nu există o istorie a preluării puterii. Nu contează nicio istorie, nicio teorie, cu excepția doctrinei haosului.</p>
<p>Hitler nu a avut nevoie să cucerească ceva, deoarece totul era deja pregătit pentru el prin structura discontinuității și prin fragmentarea generală. Pe cale de consecință, un asemenea dictator încearcă să se compenseze impostura din „Mein Kempf”, care nu era deloc necesară pentru preluarea puterii. Acum că are puterea, încearcă prin toate gesturile sale, cu tot zgomotul asurzitor al puterii, prin violență și crimă să demonstreze că este dictator prin propria voință și nu printr-o întâmplare a haosului.</p>
<p>Doar într-o lume a discontinuității totale ar fi putut o nulitate ca Hitler să devină Fuhrer, deoarece doar într-o astfel de lume comparația a ieșit din uz. Era doar Hitler, nulitatea, în fața ochilor tuturor, iar în această lume instabilă în care totul se schimbă în fiecare moment, oamenii se bucurau că măcar singura nulitate, Hitler, rămânea stabil în fața ochilor. O lume ordonată și ierarhică ar fi așezat imediat nulitatea, pe Hitler, în lipsă de însemnătate. Nu ar fi fost observat. Hitler a fost excrementul unei lumi demonice; o lume a adevărului, prin ordinea ei, l-ar fi dat la o parte.”</p>
<p> </p>
<p>Noi, astăzi, trăim în același tip de lume. Noi, oamenii obișnuiți, trăim această fragmentaritate și ne-am obișnuit tocmai cu fenomenul descris, vizibil peste tot împrejurul nostru: ziare, radio, televiziune, filme, tot ceea ce ne îndreaptă spre obiecte care nu se potrivesc împreună.</p>
<p>Nu mai există Dumnezeu, nu mai există un model subiacent și dominant al lucrurilor. Fără Dumnezeu nu mai există ordine. Ordinea rămasă în viețile noastre aparține vechilor timpuri când oamenii mai credeau încă în Dumnezeu. Din acest motiv, Soljenițîn a afirmat, privind la America: „Va veni aici (revoluția comunistă)”.</p>
<p>Cumva ești separat de ce se întâmplă și nu vezi, dar va veni și aici pentru că astfel stau lucrurile și este ceea ce se întâmplă în lume. Americanii sunt bineînțeles orbi, pentru că s-au obișnuit să aibă mâncare...</p>
<p> </p>
<p>Pr.G: Suntem protejați.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: ... și foarte rupți de realitate. Realitatea este că ceea ce se întâmplă la nivel mondial se petrece deja și aici. Acești oameni nebuni, care de fapt nu sunt nebuni, spun ceea ce ne pregătește nouă diavolul.</p>
<p> </p>
<p>După cum am discutat deja, în arta modernă poate fi sesizat, pe de o parte, acest haos și această fragmentarizare. Pe de altă parte, după cum a subliniat Sedlmayr, în arhitectură se remarcă această liniște artificială. Când privim la orașul modern se pot observa acei zgârie-nori uriași. În San Francisco există o astfel de clădire construită în întregime din sticlă neagră. Am cunoscut oameni care privesc acel imobil și spun: „Oh, e minunat! Exprimă sufletul și asta este ceea ce căutăm.” Bineînțeles că exprimă vremurile.</p>
<p>Dar ceea ce exprimă la un nivel mai profund este următorul lucru: nu mai există Dumnezeu și totul este distrus. Nu mai rămâne decât un fel de mare mausoleu al orbirii. În interiorul acestor clădiri sunt atârnate picturile demente ale cuiva care a înnebunit, sau picturi ale unor maimuțe, copii, primitivi șamd. Apropos, în ultimii câțiva ani – în special după 1945 – a apărut un nou curent artistic, și anume un expresionism sălbatic, în care apar figuri de oameni sub forme abstracte. Din nefericire, nu am acum niște ilustrări concrete.</p>
<p>Francisc Bacon ar fi poate cel mai potrivit exemplu. Picturile lui sunt influențate de Goya. Un altul ar fi Giacometti, sculptorul italian care a realizat niște figuri extrem de înalte, un fel de haos absolut, iar din ele apare un soi de formă umană, doar că este inumană, ca o mască sau ceva diform, oameni cocârjați, uneori le lipsește un braț, alteori picioarele. Fața lor se holbează de parcă nu ar exista nimic înăuntru. Niciun fel de expresie, nicio speranță, nicio disperare. Doar „Uhh”. Astăzi apar mulți astfel de pictori.</p>
<p> </p>
<p>Aceasta este o altă constantă a artei moderne, cu excepția suprarealismului. Înfățișează figuri groaznice care pur și simplu te înspăimântă când te uiți la ele, de parcă ar fi desfigurate în război. Sunt pur și simplu înfricoșătoare.</p>
<p>Mai apare apoi acest presentiment a ceva ce trebuie să vină, un fel de așteptare chiliastă, senzația că poate că acum vom intra în sfârșit într-o nouă etapă.</p>
<p>Există un pictor catolic, îmi scapă acum numele lui, despre care în urmă cu 20 de ani Jacques Maritain, Gilson și toți umaniștii catolici spuneau că așa va arăta noua iconografie catolică. Dar dacă te uitai la opera lui era înfiorătoare. Era într-un fel expresionistă, un fel de transfigurare cu tot felul de figuri strâmbate. Cu greu dacă puteai recunoaște o ființă umană, însă toate picturile lui erau considerate artă religioasă. Așadar, vom avea și o nouă artă religioasă.</p>
<p>Artiștii de astăzi preiau adesea teme religioase, dar care capătă înfățișări demonice. Pe vremea când mergeam la facultate la Claremont era un sculptor care avea o lucrare cu „Învierea lui Hristos” sub forma unui om mort care era ridicat. Se putea vedea cât de denaturat era, omul mort ridicat în sus de ceva. Cu alte cuvinte, probabil că un demon avea să ia cadavrul. Unii spun: „Vai, ce frumos! Ne întoarcem acum la religie, iar asta arată cum sculptorul credea în Înviere”. Dar el crede în ceea ce demonii învie. Trupul este strâmbat și se poate vedea că este mort și începe să se trezească spre un soi de viață strâmbă. Într-o altă lucrare prezintă o răstignire realizată practic de diavoli, iar pe cruce se află o figură îngrozitor de deformată.</p>
<p>Poate că aceste lucrări nu denotă neapărat un chiliasm, dar reprezintă cu toate acestea o indicație că după nihilismul războaielor și al revoluțiilor, omenirea încă mai speră la umanism. Cu toate acestea, noi acum am căzut în ceea ce se numește „subuman”.</p>
<p>Există, de asemenea, un curent al speranței în rândul profeților de azi. Am analizat deja optimismul lui Teilhard de Chardin care afirma că fascismul și comunismul, în pofida tuturor victimelor, sunt momente trecătoare. Evoluția nu privește individul, ci doar specia, iar câtă vreme omul supraviețuiește, cui îi pasă de milioanele de oameni din lagărele de concentrare? Omul va supraviețui, iar specia va evolu în ceva mai înalt.</p>
<p>Așadar, avem mai mulți profeți, dar vom vorbi doar despre doi sau trei. Pe Teilhard de Chardin l-am amintit deja. Un altul este un personaj ciudat din Rusia pe nume Fiodorov, ale cărui scrieri au trecut aproape neobservate la vremea sa și au fost publicate abia după moartea lui, survenită în primele decenii ale secolului XX. Dostoievski, Tolstoi și Soloviov erau fascinați de acest personaj.</p>
<p> </p>
<p>Fiodorov era un om cu idei ciudate, iar scrierile sale nu au fost publicate în engleză până când Schmemann nu le-a tradus în antologia sa de scrieri rusești bizare. Schmemann este cel care a scris pentru prima dată în engleză mai multe pagini, aproximativ 70, despre acest om despre care credea că este foarte important.</p>
<p>Despre Fiodorov se poate spune că era dezamăgit de idealurile revoluționare care plasau tot binele în viitor. Pentru el, asta însemna că oamenii de astăzi și cei care s-au chinuit în trecut sunt doar furaje pentru raiul care vine. Iar el nu putea concepe așa ceva. Drept urmare, a propus ideea ca sarcina omenirii să fie reînvierea strămoșilor cu ajutorul științei. Bineînțeles că nu se știe cum se va pune în practică exact această idee. În opinia lui, trebuie să ai încredere în știință, în dezvoltarea ei și să fii gata pentru marele eveniment când strămoșii vor reveni la viață și toată lumea va intra în acest paradis.</p>
<p>Pe de altă parte, în zilele noastre se poate observa avansul acestei noi științe a criogeniei, în care oamenii se lasă înghețați, sperând că vor fi reînviați în viitor, atunci când bolile vor dispărea. Dar luată în sine aceasta este o idee chiliastă – voi reveni la viață în viitor – chiar dacă este vorba de un chiliasm secularizat.</p>
<p>Fiodorov a exprimat acest gând sub forma unei profeții, și anume că în viitor marea sarcină a omenirii – cartea sa se numea „Sarcina comună” – va fi reînvierea strămoșilor. Este evident un vis nebunesc, dar este tocmai ceea ce va face Antihristul: va trimite demoni în oamenii morți și îi va face să umble din nou, devenind astfel niște cadavre umblătoare. Puteți observa, de altminteri, că în literatura science fiction avem de-a face cu aceeași temă. În filmele SF, apare un soi anume de extratereștri din spațiu care pun stăpânire pe corpul cuiva și aceia încep să se miște ca niște strigoi. Aceeași temă se poate vedea și în reclamele la filmele amintite, cu copii din spațiu, copii posedați de ființe din spațiu cu ochii larg deschiși, uitându-se în zare. Este exact același duh. Practic, tot domeniul science fiction este în întregime chiliastic: rasa superioară, Superman care vine din spațiul cosmic șamd.</p>
<p>Așadar, acest profet nebun, Fiodorov, era foarte apropiat de duhul noii împărății din lumea aceasta, o lume situată dincolo de granițele creștinismului. Noi, pe de altă parte, credem în adevărata înviere făcută de Dumnezeu Însuși, nu în cea realizată de știință.</p>
<p> </p>
<p>D.H. Lawrence</p>
<p> </p>
<p>D.H. Lawrence era obsedat de ideea unei reîntoarceri la păgânismul pământului. De asemenea, el ne-a furnizat o bază filosofică pentru sex, deși romanele sale, cu excepția „Amantul doamnei Chatterly”, nu sunt porcoase. Ceea ce au ele în comun este accentul constant asupra pământescului, asupra exprimării libere a sexului.</p>
<p>În romanele sale este întotdeauna vorba despre căsătorii nefericite, deoarece unul dintre parteneri este foarte pământesc, iar celălalt gândește prea mult. În opinia lui, acest exces de gândire reprezintă o boală a vremurilor moderne. Așadar, Lawrence are o povestire despre un cuplu care divorțează. Femeia pleacă în Mările Sudului unde totul este frumos și însorit. Sudul reprezintă pământul. Bărbatul pleacă în căutarea ei și apare un contrast. Ea se află la un moment dat pe o stâncă la soare, dezbrăcată, bronzându-se, arătând, prin culoarea pielii înnegrită de soare, ca o zeiță. Prin comparație, el este palid. Ca majoritatea nordicilor este absolut palid, scofâlcit și efeminat. Puterea este de partea ei pentru că ea ține de pământ și crede în exprimarea deplină a sexualității. Pe de altă parte, bărbatul are tot felul de inhibiții - „nu poți face asta, nu, nu” – și reprezintă o antiteză față de adevăratul pământesc.</p>
<p>Romancierul l-a citit pe Nietzsche și știe că noul Supraom va fi teluric.</p>
<p>Drept urmare, în romanele lui D.H. Lawrence tot ceea ce are legătură cu creștinismul este văzut ca slab și efeminat, pentru că aceasta era viziunea lui Nietzsche. Tot ceea ce are legătură cu păgânismul este puternic și astfel apar tot felul de imagini ale Africii negre. Scriitorul iubea zeii africani, iar eroii săi au în casă statui africane grosolane care simbolizează faptul că s-au eliberat de toate prejudecățile. Toate inhibițiile creștinismului sunt lăsate în urmă și omul devine liber. Se poate vedea că nu există reguli particulare. Nu contează dacă ești căsătorit sau nu. Nu a tratat și problema sexualității, dar credea că în ceea ce privește sexul normal ar trebui să existe o manifestare liberă.</p>
<p>Lawrence are o povestire oribilă și blasfemiatoare, pe care nu am reușit să o duc până la capăt nici chiar pe vremea când nu eram ortodox. Este despre felul în care a înviat Iisus Hristos: dacă a înviat sau pur și simplu s-a dat jos de pe cruce și a descoperit că s-a ratat. După care are o idilă cu Maria Magdalena și descoperă sensul vieții. Totul este exprimat atât de vulgar și de blasfemic încât chiar și pentru cineva care nu este creștin are ceva excesiv. Acesta este nivelul său, deși rămâne un scriitor puternic, printre cei mai mari, în opinia criticilor.</p>
<p>La un moment dat cred că am urmat un curs cu șase sau opt scriitori, el aflându-se printre ei, fiind preferat în locul lui Hemingway.</p>
<p>Importanța lui D.H. Lawrence provine din aceea că este foarte reprezentativ pentru vremurile moderne, deși rămâne un exemplu al acestui neo-păgânism.</p>
<p> </p>
<p>Unul dintre discipolii săi a fost un scriitor pe nume Henry Miller, care este foarte prozaic. Miller era un american care a murit în urmă cu câțiva ani, la vârsta de peste 70 de ani. A trăit în Big Sur și era tipul clasic de boem modern, eliberat de toate prejudecățile. Prin anii 1920 a mers la Paris, așa cum făceau o mulțime de tineri intelectuali din Apus. Hemingway a mers și el acolo, pentru că Parisul era un fel de capitală artistică a lumii. Era locul în care puteai afla ce se întâmplă cu adevărat în lumea artei. Miller era mai degrabă bătrân când s-a decis să devină artist și să meargă la Paris pentru a trăi ca un expatriat și a scrie romane. În esență, el a fost influențat de D.H. Lawrence, care i-a accentuat ideea realității materiale a acestei lumi, a pământului, a păgânismului, a sexului.</p>
<p>Romanele sale publicate în Franța au fost interzise până foarte recent în America. Chiar știu pe cineva care avea o librărie în San Diego și care a fost arestat în urmă cu 15 ani pentru că le vindea pe sub mână. Desigur că de atunci lucrurile s-au schimbat și ele se tipăresc astăzi fără probleme, fiind considerate chiar demodate.</p>
<p>D.H. Lawrence a murit în jur de 1930, dar Henry Miller era încă activ în anii ’60, când eu trăiam în California. Cu toate acestea, nu l-am întâlnit niciodată. Mama mea trăia în Carmel, iar el era încă o atracție turistică în acele vremuri în Big Sur. Se retrăsese acolo, cu niște discipoli în jurul său, care îi împărtășeau concepțiile.</p>
<p>Ceea ce scrie acest Henry Miller nu este în fapt nimic mai mult decât roman pornografic, compus din cuvinte cu patru litere și experiențe sexuale descrise explicit. Astăzi astfel de cărți au devenit comune și toată lumea scrie în felul acesta. Din acest punct de vedere, este un om modern tipic și luminat, cu un pas înaintea lui Hemingway, mai ales că debordează de un duh anarhic. Este același duh despre care vorbea Fourier: lasă patimile libere și va veni raiul.</p>
<p>Mult mai interesantă este, în schimb, întâlnirea lui Miller cu Nicolai Berdiaev, care trăia în acea perioadă la Paris, era interesat de toate manifestările culturale moderne și îi citise cărțile. Nu știu dacă Berdiaev le-a citit în engleză sau nu. Dar ce este sigur este că Berdiaev însuși era un anarhist absolut. Dorea răsturnarea Bisericii și eliberarea omului spiritual. Așadar, l-a citit pe acest anarhist american, Henry Miller, care credea în expresia liberă a sinelui, indiferent de ce se găsea acolo, gunoi sau altceva. Cred că de fapt Berdiaev i-a citit o singură carte, dar după această carte a exclamat: „La sfârșitul romanului, simt cum lumea se dizolvă. Anarhia absolută! Omul acesta ar trebui ars!”</p>
<p>Berdiaev nu-l putea suporta deoarece afirma că toate patimile trebuie lăsate libere. Era prea mult chiar și pentru filosoful rus, deoarece din această perspectivă omul este o expresie absolută a ceea ce se nimerește să vină din natură. Dacă adopți o singură dată această filosofie, totul începe să se destrame. Nu mai rămâne nimic și te destrami și tu la rândul tău. </p>
<p>Uneori, Berdiaev face niște observații foarte precise. A mers, de pildă, la o conferință a lui Rudolf Steiner la Berlin, iar după această experiență a afirmat că a simțit ceva înfricoșător la acel om, ceva care încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu de jos. Observația lui era exactă, deși era și el, la rândul său, un fals profet.</p>
<p>Henry Miller trăia o viață în care patimile erau descătușate. Făcea orice dorea fără rețineri. Avea convingerea, ca și D.H. Lawrence, că în special pasiunea sexuală ar trebui să fie eliberată pentru ca omul să se reînnoiască, ceea ce reprezintă, desigur, un mit care poate în viața de zi cu zi să distrugă oamenii.</p>
<p>Însă Miller a scris niște eseuri care demonstrează că era conștient de ceea ce se întâmplă. Gândea foarte profund în ceea ce privește condiția omului modern, direcția spre care se îndreaptă lucrurile, descătușarea sexualității, depășirea prejudecăților trecutului etc. Credea în astrologie și în tot felul de arte magice. De asemenea, era de părere că se apropie o nouă eră, epoca Vărsătorului, când astrologii vor fi prim-miniștri, iar alchimia Renașterii va cunoaște o nouă înflorire. Toate aceste lucruri Miller le-a luat din spiritul epocii, în același fel în care Hitler afirma: „Eu sunt cel dintâi dintre magicieni”, deși cred că mai degrabă a spus „în noua epocă a magiei.”</p>
<p>Într-unul din articolele sale, Miller vorbește despre necesitatea ca omenirea să aibă un singur guvern mondial. „Cine va conduce acest guvern mondial? Va veni timpul când va răsări un om prin forțe proprii, iar el va avea o asemenea forță carismatică încât oamenii, de bună voie, se vor îngrămădi la el și vor vedea în el speranțele unei noi religii, a noii ere a omenirii, devenind la fel ca și Napoleon un simbol al oamenilor.”</p>
<p>Mai departe el spune: „Cred că fiecare epocă are un personaj care reprezintă acea epocă”. Cu alte cuvinte, epoca produce pe cineva care o reprezintă, iar epoca noastră va produce un om ieșit din comun, o nouă figură politică magică, care va veni și va stăpâni pământul; el va reprezenta pentru noi toate simțirile pământului, toate acele lucruri interzise care nu erau permise înainte. Este o profeție destul de exactă; în fapt este o altă profeție despre Antihrist și noul mileniu care va să vină, în care patimile vor fi eliberate, oamenii vor fi liberi de toate constrângerile credințelor trecute despre Dumnezeu, moralitate, și se vor bucura de mileniu.</p>
<p>Este, bineînțeles, un exemplu perfect de autoidolatrie generată de filosofia lui Kant la nivel literar și popular. O dată ce acest lucru (literatura lui Miller – n.trad.) a fost permis, atunci orice este permis. Astăzi cu greu poate fi găsit un singur film în care să nu apară o scenă sexuală.</p>
<p> </p>
<p>Pe de altă parte, este interesant de văzut cum este tratat acest subiect la scriitorii clasici. De pildă, am văzut recent filmul „Nicholas Nickleby”, care debordează de secvențe sexuale, chiar dacă nu explicite, dar cine citește printre rânduri înțelege. Este limpede care este sensul –nobilul decadent și fata au o relație care transpare din felul în care se privesc unul pe altul. Ți se prezintă întregul tablou, dar maniera în care se face acest lucru este foarte elegantă, chiar și în film. Nu există o accentuare a pasiunii. Poți vedea doar că asta este viața. Așadar, sexul ca parte a vieții este prezentat într-o manieră foarte realistă.</p>
<p>Astăzi, însă, cum este prezentat acest subiect? În primul rând se intră în tot felul de detalii brutale, așa că trebuie să stai și chipurile să privești. Chiar și Anna a fost dusă de tatăl ei la filme (?) și a trebuit să stea să privească această șerpuială sub pătură și să-și imagineze ce fac. Desigur că în multe locuri se dă totul la o parte și îți arată ce se întâmplă. Cum se numește acest lucru? Atitudine realistă în fața vieții, nu-i așa?</p>
<p> </p>
<p>Student: Ei bine, depinde de cum privești filmul, care este punctul tău de vedere. Chiar și în literatura clasică aveau o perspectivă mult mai realistă decât întâlnim astăzi.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Aveau tabuuri și nu puteau discuta despre anumite lucruri.</p>
<p> </p>
<p>Ei bine, acest element a făcut întotdeauna parte din viață și a fost exprimat întotdeauna. În fapt, în viețile sfinților ortodocși apare adesea acest aspect. Cine este obișnuit cu standardele victoriene de literatură s-ar putea să fie șocat. Însă, deși abordarea subiectului este deschisă, prezentarea se face într-o asemenea manieră încât nu stârnește pasiunea, ci doar îți înfățișează realitatea.</p>
<p>Ceea ce se întâmplă acum, dacă privim la moda ultimilor 10 sau 15 ani, este de a produce tot ceea ce nu a fost permis înainte, într-o modalitate prin care să poată fi stârnite patimile. Ca urmare creațiile literare nu niciun fel de sens; cu alte cuvinte, nu îți spun cum să abordezi acest subiect (al iubirii fizice) pentru că ești atât de captivat de el. Bineînțeles că vei vedea cum cad hainele și toate cele, vei fi interesat și excitat. Dar cum rămâne cu povestea, cu sensul deplin al vieții? Nu ni se spune nimic despre aceste lucruri. Nu fac decât să excite și să gâdile. Iar acesta este rezultatul operei lui Kant.</p>
<p>Dar știți de ce vă gâdilă? Pentru că sunteți egocentrici. Toată lumea se uită acolo și se vede pe sine. Sexul este, de regulă, luat în sine o experiență foarte nesatisfăcătoare. Nu ai parte de acele experiențe glorioase pe care le vezi în filme sau în cărți. Privești la filme și te gândești: poate că trupul meu nu este foarte frumos. Dar când privești la actori vezi corpuri frumoase! În timp ce privești la acele imagini frumoase, în fapt te închini la propriul sine. Este ca și cum te-ai privi în oglindă.</p>
<p>Toate acele neajunsuri de care dai dovadă în termeni de frumusețe sau experiență sexuală sau de ce se mai întâmplă, pot fi remediate cu condiția ca măcar să ai pe cineva care este suficient de arătos și o face atât de profesionist șamd. Tu. În fapt, te uiți la tine într-o oglindă și te închini ție. Nu mai există niciun fel de literatură, niciun fel de valori înalte, iar aceasta este în mod categoric o formă de autoînchinare.</p>
<p> </p>
<p>Student: Este același lucru ca atunci când ne spuneați despre un individ care trăia în deșert în Arizona și care se privea în oglindă ca o formă de autoadulație.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Da. Este o greșeală tipică în viața duhovnicească aceea de a privi întotdeauna la tine. În vremurile moderne este ceva foarte simptomatic. Toată spiritualitatea noastră este foarte narcisistă. Oamenii care discută despre a fi spirituali de obicei sunt foarte egocentrici. Se uită la ei în oglindă.</p>
<p> </p>
<p>Această tendință de accentuare a patimilor sexuale afectează arta contemporană. Nu am văzut aceste filme noi. Ultimul pe care l-am văzut în urmă cu 12 ani era foarte prost. Cred că am văzut, de fapt, vreo două extrem de proaste. Ceea ce vreau să spun este că astăzi lucrurile sunt chiar mult mai deschise. Nu mai există valori înalte, deoarece ele sunt sufocate de acest element foarte carnal. Pur și simplu nu mai poți face un film în zilele noastre care să nu conțină o scenă sexuală – cu excepția unui film de copii. Astfel de filme primesc o literă de avertisment, „R”, ceea ce înseamnă că este ceva foarte picant și îi atrage invariabil pe oameni. Este parte din același cult al egolatriei.</p>
<p>Toate acestea sunt o consecință a ideilor din vremea lui Kant. Filosoful a scris în 1790, iar acum, în 1980, două sute de ani mai târziu ele au ajuns la nivelul cel mai de jos. Este un rezultat firesc.</p>
<p>Unul din aspectele foarte prevalente în societatea noastră și care poate fi întâlnit peste tot este publicitatea și întregul element sugestiv din televiziune. Ideea centrală este de a te stârni, de a-ți stârni emoțiile și patimile. Ți se arată o față frumoasă și este ca și cum te-ai uita într-o oglindă la tine însuți. Trebuie să am acel parfum, trebuie să am acel deodorant...</p>
<p> </p>
<p>Dostoievski a scris, la rândul său, câteva fragmente interesante despre acest subiect. Îmi scapă acum în ce roman a vorbit despre un vis, dar ideea din spatele visului era că pentru natura noastră umană reprezintă ceva foarte atrăgător ideea ca toți oamenii să se dezbrace de haine și să facă tot ceea ce doresc. Este exact același lucru – dezlănțuirea patimilor – pe care îl simțea și Henry Miller, care îi plăcea și lui Fourier. În fapt, este probabil că vom vedea acest lucru peste 10 ani în San Francisco și New York.</p>
<p>Am citit într-un ziar opinia unui critic de artă despre un fel de balet din San Francisco care a susținut un spectacol la New York, iar într-unul din momentele lor artistice și-au dat jos hainele și au început să sară pe scenă mai multe minute, după care și-au pus la loc îmbrăcămintea. Criticul respectiv afirma că în momentul acela a simțit o asemenea eliberare, pe care nu și-o putea explica: „Senzația tainică de eliberare absolută.”</p>
<p>Pe atunci era avangardă, dar astăzi se întâmplă mereu și peste tot. Este expresia acelei dorințe chiliaste, acum când toate restricțiile au dispărut, să simți un fel de eliberare, chiar dacă durează un moment. Îți este suficient. De aici încolo nu mai e nevoie decât de câțiva ani pentru a fi sub domnia lui Antihrist.</p>
<p>În „Adolescentul”, Dostoievski a propus o profeție foarte precisă despre viitor. Nu am cartea acum în față, dar este vorba despre ziua în care soarele a dispărut de pe cer – o metaforă pentru dispariția lui Dumnezeu din viața oamenilor. Ce se va întâmpla în ziua în care oamenii vor realiza că sunt singuri și că soarele a dispărut din viața lor, fiind izolați pe această planetă? El spune că oamenii vor simți o dragoste nemaivăzută unul pentru celălalt și pentru fiecare fir de iarbă deoarece știu că va dispărea pentru totdeauna. Drept urmare, doar acel moment contează. Nu există Dumnezeu, nimic dincolo de viața aceasta. Trebuie să trăim din plin momentul. Oamenii se vor înghesui unii în alții și se vor îmbrățișa de singurătate.</p>
<p>Dostoievski comentează această profeție:</p>
<p> </p>
<p>„După ce L-au respins pe Dumnezeu, oamenii se închină la Umanitate și iubesc tot ceea ce iubește Umanitatea. Deși astăzi sensul ei s-a pierdut, oamenii ajung să iubească și Biblia, care i-a luminat ca soarele pe oameni. Nu putem fi nerecunoscători pentru binele făcut omenirii! De ce atunci sărută Biblia și o ascultă cu respect și le curg lacrimi deasupra ei? Pentru că o dată respins Dumnezeu, au început să se închine la Umanitate. Acum cred în umanitate. O deifică și o adoră. A existat de-a lungul secolelor ceva mai sfânt pentru omenire decât Cartea Sfântă? Se închină acum la ea deoarece face parte din omenire și a făcut bine omenirii de-a lungul veacurilor. La fel ca și soarele, a luminat-o, a turnat forța și viața ei asupra omenirii. Și chiar dacă sensul ei nu este pierdut, cu toate acestea ei consideră imposibil să fi nerecunoscător și să uiți beneficiile aduse umanității.”</p>
<p> </p>
<p>Dezvăluirea aceasta denotă mult entuziasm dar și ceva mișcător. Este o deificare a umanității și o dorință stringentă de a-și manifesta iubirea lor. Dar cu toate acestea, să remarcăm ce sete de rugăciune, de a se închina, ce poftă de Dumnezeu și ce credință în rândul acestor atei, și pe de altă parte câtă disperare și tristețe. Ce cortegiu funerar în loc de o viață, de o viață senină, cu izvorul debordant de tinerețe, putere și speranță! Pentru mulți oameni, însă, rămâne o întrebare dacă este o înmormântare sau o forță nou venită.</p>
<p> </p>
<p>„Dragul meu, uneori îmi închipui, începu el zâmbind îngândurat, că lupta a încetat şi spiritele s-au potolit. După ce blestemele, huiduielile şi fluierăturile au luat sfârşit, s-a aşternut o perioadă de acalmie şi oamenii au rămas singuri, așa cum au dorit, fiindcă ideea măreaţă de pe vremuri i-a părăsit (aici discută despre dispariția lui Dumnezeu – notă P.S.R.), marele izvor de forţă, care până atunci îi hrănea şi îi încălzea s-a retras ca soarele acela maiestuos şi fascinant din tabloul lui Claude Lorrain, dar acest asfinţit prevestea sfârşitul omenirii. Şi atunci oamenii încă o dată au rămas complet singuri şi se simt părăsiţi ca nişte copii orfani. Ştii, dragul meu băiat, n-am crezut niciodată că oamenii sunt ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii de alţii, s-ar prinde de mâini, fiindcă şi-ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar dispărea măreaţa idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra Aceluia care a întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul şi viaţa şi pe măsură ce şi-ar da seama cât de trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte.</p>
<p> Ei ar începe să observe natura şi ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi arate cât mai multă dragoste, fiindcă şi-ar da seama că zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. «Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi orice om privind asfinţitul, nu-mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor», şi gândul acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua să se iubească şi să se ajute unii pe alţii ar înlocui speranţa unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar tremura pentru viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de duioşia lor, ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie şi înţelegere unii în ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi tristeţe.”</p>
<p> </p>
<p>Oare nu este asemănătoare această fantezie cu Biserica Atee din realitate?</p>
<p>Această utopie este, desigur, parte din mentalitatea noastră contemporană. Chiar și în privința revoluției sexuale, ea este explicată parțial de dorința de destrăbălare, dar nu mai puțin este explicată și de dorința oamenilor de a căuta iubirea. Nu găsesc iubire în Dumnezeu, în familie, în biserică și în societate, așa că urmăresc acest ideal al iubirii sexuale, care le oferă o căldură temporară, după care dispare nelăsând în urmă nimic. De așa ceva ai nevoie pentru a realiza mileniul: oameni luminați și detașați de orice standard. Le va da aparența unui regat al iubirii în care Antihristul va fi singurul la care se vor închina în timp ei se închină la ei înșiși. Și asta pentru că dumnezeul lor sunt ei înșiși.</p>
<p>În aceeași ordine de idei, Berdiaev are un articol interesant despre mișcarea harismatică:</p>
<p> </p>
<p>„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism de tip nou, în care nu va mai exista nimic din vechea viziune ascetică. Realizarea unităţii creştine presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, să dobândească o nouă şi profundă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt”.</p>
<p> </p>
<p>Într-un anume sens, acest fragment rezumă toate speranțele chiliaste de la Ioachim de Fiore încoace – care, de altfel, era idolul lui Berdiaev – și îi inspiră pe oamenii de astăzi să caute un soi de nouă eră. Dacă acest deziderat pare imposibil, dacă viitorul arată sumbru și greu, cu tiranie și gulag, cu toate acestea, când te gândești la ideile sale te poți simți dintr-odată ca Rousseau. Adică să fii dominat de un măreț sentiment mistic că, da, trebuie să fie ceva mai mult în realitate decât lagăre de concentrare. Noi credem în armonia viitoare.</p>
<p>În acest context, Berdiaev afirmă:</p>
<p> </p>
<p>„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism. Noul misticism nu va mai considera lumea aceasta obiectivizată ca realitate finală.” Vedeți, va exista o nouă știință iar realitatea spirituală își va face simțită prezența. „În ea se va revela adevărata gnoză... Și toate contradicțiile și fragmentările chinuitoare (ale vieții moderne, care sfârtecă omul în bucăți – notă P.S.R) vor fi soluționate de un nou misticism, care va fi mai profund decât toate religiile și care le va uni. Va fi victoria asupra formelor false de misticism social, victoria împărăției duhului asupra împărăției Cezarului. Victoria finală a împărăției duhului presupune o schimbare în structura conștiinței umane. Această poate fi înțeleasă doar din perspectivă eshatologică.”</p>
<p>Evoluționismul vine, bineînțeles, în ajutorul acestei teze afirmând într-adevăr că omenirea evoluează într-o formă mai înaltă de conștiință prin care se va deschide realitatea spirituală.</p>Cursul de Supraviețuire Ortodoxă - Arta Modernă (2)2021-02-27T10:25:16Z2021-02-27T10:25:16Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/698-cursul-de-supravieuire-ortodox-arta-modern-2.htmlPr. Serafim Roseninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/mann.jpg" alt="mann" style="float: right;" width="250" height="263" />Așadar, pentru un anumit motiv arta începe să devine instabilă. Deși principala tradiție gotică merge mai departe cu marile sale catedrale, Sedlmayr își dă seama că apare un soi de instabilitate. De ce? Pentru că în acest moment încep să realizeze că au pierdut Ortodoxia. Artistul este mult mai sensibil decât alți oameni, iar el începe să exprime aceste schimbări. Când se pierde Ortodoxia, încep să apară demonii. Drept urmare, inspirația artiștilor vine direct de la demoni.</p>
<p>Urmează, apoi, o a doua perioadă, aceea în care a trăit Hieronymus Bosch.</p>
<p> </p>
<p>„În perioadă romanică, lumea demonică nu reușise să aibă o viață separată a sa. Abia cu goticul, acea lumină și acel întuneric sunt împărțite. Catedrala pune în opoziție indirectă Împărăția lui Dumnezeu, care se face publică pe sine cu Împărăția Iadului, chiar dacă aceasta rămâne în mod fundamental” încă „ceva subordonat”.</p>
<p>Astfel, pe măsură ce arta figurativă a Evului Mediu târziu se dezvoltă, încep să apară reprezentări ale iadului. Punctul culminant al acestei tendințe îl reprezintă Hieronymus Bosch care a avut epoca sa de glorie între 1480 și 1516.</p>
<p>„Bosch, un contemporan al lui Leonardo da Vinci, a creat lumea iadului ca un fel de contrapunct haotic față de noua artă cosmică a Renașterii (acea pictură idealistă și chiliastă despre care am discutat deja – notă P.S.R.), dar ceea ce este cu totul nou la lumea infernală a lui Bosch este că are propriile principii creative, propria „structură” haotică, propriile legi formale și tocmai acestea fac din ea o lume contrară lumilor raiului și pământului. Abia o dată cu Bosch avem o înfățișare vizibilă a iadului.”</p>
<p>„Există o noutate categorică în înseși formele acestor creaturi infernale. Nu sunt copiii căzuți ai oamenilor, care printr-un simplu proces de metamorfoză s-au schimbat în fiare ale Diavolului, ci sunt întru totul independente; până la acel moment formele lor de viață erau necunoscute, fiind generate de împerecherea oricărui tip imaginabil de creatură – pește, sălbăticiune, pasăre, sirene, mătrăgună – consecințele unui desfrâu și orgii cosmice nelegiuite, în care până și lucrurile neînsufleție se pot uni cu cele vii. Toate acestea sunt complet în afara orizontului antic.</p>
<p>De asemenea, este nouă și scena iadului, și observăm anumite aspecte ale pământului care nu au mai fost niciodată puse pe pânză. Observăm golfuri întunecate, fâșii goale de pământ și mare care par să ne transmită cum le-a uitat Dumnezeu, singurătatea orașelor goale, locuri ciudate și urâte unde vegetația este formată din spânzurători și roți de tortură, noroi și mocirlă. Aici nu există nici soare, nici lună, lumina câtă este vine din vaste conflagrații sau din irizările unor forme fosforescente stranii. Iadul ne poate arăta lucrarea mâinilor umane, dar ea este strâmbată, neroditoare, în decădere. Mai presus de toate, vedem ruine, le vedem fără oprire – iar în iad există, de asemenea, arsenale, un echipament de luptă format din mașini bizare, bucăți de aparate care adesea sunt fără logică, deși uneori au un sens, fiind instrumente de tortură, în timp ce prin aer se deplasează nave aeriene, cu demoni în ele, pilotate de demoni”.</p>
<p>„Totuși, atâta timp cât lumea credinței creștine rămânea o realitate efectivă (iar la acel moment era încă reală, catolicismul era real și până și protestantismul mai conținea ceva din creștinism – notă P.S.R.) perspectiva din spatele acestor tablouri trebuie interpretată ca o viziune a ispitei. Înfățișarea iadului rămânea până într-un anumit punct agățată de ortodoxia creștină și era așadar de așteptat să își obțină libertatea sa deplină și să se dezvolte în forma sa extremă în momentul în care arta părăsea definitiv lumea creștină din spatele ei. Pe cale de consecință era în întregime natural ca Hieronymus Bosch să fie redescoperit în secolul al XX-lea și să devină unul dintre părinții fondatori ai suprarealismului.”</p>
<p>„În opera lui Bruegel apare o altă temă dominantă a artei moderne: desconsiderarea omului. Omul este privit din exterior ca fiind ceva dezgustător și straniu, la fel cum am privi creaturile dintr-o altă planetă. Văzut astfel, omul apare ca ticălos, neatrăgător, pervers, grosolan, prost și absurd – creaturi care în fapt arată toate însușirile ce pot suscita disprețul, iar acest lucru este adevărat nu doar despre țăran, despre care Evul Mediu târziu tindea mai degrabă să aibă această opinie, ci despre om în general. În arta lui Bruegel, mai multe tendințe minore ale artei medievale se unesc pentru a da o nouă imagine a omului, una în care acesta este reprezentat ca antiteza perfectă și negarea sfințeniei, măreției, mărinimiei și înțelepciunii.”</p>
<p>„Lumea omului, lumea în care el trebuie să acționeze și să trăiască, este o lume în care tot ce se face este rău făcut, este o lume a haosului, fără niciun fel de sens. Peste tot în spatele său apar creaturile iadului. Moartea și nebunia îl așteaptă peste tot pe om. Este foarte important de notat că Bruegel acordă o atenție specială acelor lucruri care au interes special pentru psihologia modernă și pentru mintea modernă în general, deoarece interesul său se îndreaptă, într-o manieră remarcabilă, nu doar spre țăran (analogia pe care trebuie să o facem aici este cu preocuparea contemporană pentru primitiv), ci și spre copii, spre demenți, spre slăbănogi, epileptici, nevăzători, spre victimele otrăvirii, spre gloate și maimuțe. Chiar și lucrurile obișnuite au o aură malefică asupra lor, care le face să arată aproape golite de sens – în același fel în care apicultorii lui Bruegel arată ca niște cioturi de copaci umblătoare – astfel încât un joc pe care îl joacă copiii arată că o nouă formă de nebunie.”</p>
<p>„Această scurtă privire aruncată spre trecut ne arată limpede că ceea va deveni o boală generalizată în secolul al XIX-lea a luat ființă treptat din dezvoltarea Apusului, iar în anumite momente din trecut a manifestat limpede anumite simptome maladive.”</p>
<p> </p>
<p>Sedlamyr conchide în finalul cărții:</p>
<p> </p>
<p>„Ar fi cumva o întreprindere îndoielnică a spune despre o anumită epocă că este un punct de cotitură în istoria omenirii, dar cu toate acestea este foarte greu să nu ai senzația că începând cu anul 1900 s-a atins o anumită limită, iar acum avem în față ceva fără precedent în istoria lumii. Dincolo de această limită este greu să-ți imaginezi altceva cu excepția a două lucruri: catastrofa totală sau începuturile unei renașteri spirituale.” Bineînțeles că ceea ce vine pare a fi o combinație între cele două.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Muzica</p>
<p> </p>
<p>Nu vom aborda pe larg domeniul muzical. Este un subiect prea lung, dar este suficient să-l amintim pe unul dintre marii istorici ai muzicii occidentale, Alfred Frankenstein, care a murit în urmă cu câțiva ani. Era un expert în perioada barocă, medievală, clasică și romantică. Frankenstein a scris un lung manual despre muzica occidentală, iar când a ajuns la secolul XX a afirmat: „Ajunși în acest punct îmi închei istoria mea muzicală” – deoarece după începutul secolului nu mai există muzică în Apus. Este ceva cu totul alte principii, care nu poate înțeles din perspectiva istoriei muzicii vestice.</p>
<p>Din acest punct de vedere, el este foarte criticat pentru opinia sa că muzica modernă se situează complet în afara oricărei tradiții. Și desigur că lucrurile stau în întregime astfel, deoarece îi avem pe romantici, care au spus cam tot ceea ce puteau ei spune, îl avem pe Scriabin cu o îngrozitoare muzică extatică, care este un soi de scârțâit, iar dincolo de asta...</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Ce a compus?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: A compus un fel de Liturghie neagră.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Liturghie neagră muzicală?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: ...dincolo de asta nu mai poți asculta vechile limbaje muzicale europene obișnuite. Astfel, apar aceste îngrozitoare experimente: sistemul dodecafonal, Schoenberg și operele sale înfiorătoare, a scris „Verklarte Nacht” în care oamenii se scarpină unii pe alții ore în șir, intenția evidentă fiind de a te trimite la casa de nebuni.</p>
<p>Într-un fel, însă, ele sunt definitorii pentru această perioadă expresionistă. În aceeași epocă apar expresioniștii germani care manifestă același gen de sentimente prin țipete și orori groaznice. De aici încolo, apar toate aceste experimente, până când ajungem în zilele noastre, cu concerte pentru casete, în care trei casetofoane merg simultan înainte și înapoi cu viteze diferite în speranța că acest talmeș-balmeș de sunete va produce un fel de nouă minune.</p>
<p>Există chiar și un manual de muzică, intitulat, cred, „Muzica începând cu Debussy” care afirmă că muzica actuală este complet nulă deoarece este doar experiment.</p>
<p>„Din tot acest experiment, poate va apărea o nouă Epocă de Aur, ca epoca lui Bach și Handel”, când aceste experimente se vor fi sfârșit. Probabil că este ceva adevărat în această afirmație. Odată ce omenirea s-a obișnuit cu aceste lucruri ar fi cumva posibilă o reconstrucție, dacă cineva, un geniu fără doar și poate, ar lua toate aceste elemente de dezordine și ar realiza din ele o nouă armonie. Totuși, există deja o nouă muzică care exprimă sentimentele oamenilor, iar aceasta va fi pentru Antihrist. Thomas Mann chiar a scris un roman despre acest subiect.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Thomas Mann</p>
<p> </p>
<p>În continuare vom discuta puțin despre Thomas Mann, probabil singurul mare romancier al secolului XX. A plecat din Germania din cauza lui Hitler și a murit în 1955 la vârsta de 80 de ani. Din punct de vedere politic este foarte plictisitor, fiind un democrat care speră la reconstrucția umanității după căderea totalitarismelor.</p>
<p>Însă din punct de vedere artistic dă dovadă de multă sensibilitate, fiind mult mai german și mergând în profunzime. </p>
<p>Poate că vă amintiți cum, într-una din cărțile sale, niște tineri studenți stau și discută toată noaptea despre ce este realitatea, ce este adevărul, dacă există viață după moarte. În mijlocul discuției cineva spune: „Pun prinsoare că noi germanii suntem singurii oameni din lume, cu excepția rușilor, care fac astfel de lucruri. Vorbesc toată noaptea despre ce este real și ce nu.” Trebuie remarcat în acest context că autorul îi vede pe ruși ca fiind experți în această privință.</p>
<p>Mann a scris mai multe romane care reflectă punctul de vedere al artistului ce privește spre ceea ce se întâmplă cu societatea. Nu este un nihilist, ci un umanist cu o perspectivă pozitivă asupra vieții, care scrie cu foarte mare profunzime despre aceste tendințe.</p>
<p>Unul dintre cele mai bune romane ale sale, „Muntele vrăjit”, reprezintă o descriere a vieții dintr-un azil de tuberculoși situat în munții Elveției. Cartea este o alegorie a istoriei Europei moderne pâna la sfârșitul Primului Război Mondial, adică până la începutul vremurilor noastre.</p>
<p>Sanatoriul reprezintă un loc special deoarece aici toată lumea are fel de fel de filosofii ciudate, care simbolizează filosofiile contradictorii ale Europei. Toți cei care ajung aici devin bolnavi, deoarece Europa este bolnavă. Este un soi de parabolă despre toți cei care vin în contact cu civilizația apuseană și iau această boală. Nu există scăpare.</p>
<p>Locul unde se presupune că ar trebuie să te vindeci, adică Europa, locul care se laudă că are abilitatea aceasta terapeutică – „noi suntem cei care știm totul, noi vă vom vindeca cu iluminismul nostru” – dimpotrivă, este locul în care dacă ajungi, te îmbolnăvești la rândul tău. Oricât ai încerca, nu vei reuși să te însănătoșești și nimeni nu se întoarce de acolo în viață. Cumva această maladie îi ucide.</p>
<p>În fapt, nu te poți duce acolo și nu-ți poți vizita rudele fără se îmbolnăvești și să trebuiască să rămâi acolo. Ești blocat. Cu alte cuvinte, nu există acolo nicio filosofie de viață care să înfrângă această boală a Europei.</p>
<p>Există o scenă foarte interesantă în care personajele se duc la film. Thomas Mann ne lasă să înțelegem că această peliculă este un film foarte aberant, ceva oribil, deoarece, ceea ce este sfânt pentru om, propria sa imagine, este desprinsă, pusă independent pe ecran, iar apoi acționează în pofida omului, rămas fără speranță și neajutorat. Mai departe, imaginea acționează singură din momentul în care este pusă pe ecran. Este ca și cum o parte din sufletul omului i-a fost răpit. Omul poate sta și se urmărește pe sine ca și cum ar fi o ființă separată.</p>
<p>Observațiile lui Mann provin din intuițiile sale naturale și de bun simț, deoarece cinematografia se afla în anii 1920 abia la început, chiar dacă Germania se găsea într-o perioadă înfloritoare din punct de vedere al producției de filme.</p>
<p>Mann avea o aprehensiune groaznică legată de film deoarece vedea ceva demonic în el. În opinia sa, întregul concept este foarte anormal și îl făcea se simtă foarte nelalocul său văzând pe ecran acele figuri acționând ca niște fantome, fără niciun fel de realitate în ele însele, doar celuloid, o imagine scânteietoare, ceva ce nu este acolo.</p>
<p>Apropos, aveam un profesor german care avea aceeași opinie despre telefoane. „Nu le pot suporta”, spunea el. „De fiecare dată când aud că sună, ridic receptorul și mă înfricoșez teribil. Aud vocea cuiva aflat la mii de km de distanță și simt că sunt demoni.” Interesant cum acești gânditori adânci au astfel de gânduri.</p>
<p>Revenind la subiectul nostru, Thomas Mann a participat deliberat la ședințe de spiritism, „séances”, pentru a vedea dacă se întâmplă ceva. Și s-a întâmplat ca masa să se miște prin aer sau ceva asemănător. Prin asta s-a convins că există un fel de putere acolo și acest aspect face parte, de asemenea, din „Muntele vrăjit”. La sfârșitul romanului, intervine o scenă izbitoare în care cineva spune „hai să facem o ședință de spiritism, deoarece avem pe cineva care poate invoca duhuri.” Și toată lumea spune „Minunat!”. Majoritatea celor prezenți glumesc pe seama propunerii: „ei bine, poți crede în tot felul de lucruri, de ce să nu crezi și în asta? Să încercăm”. Și se adună împreună, iar dintr-o dată un duh începe să-i prindă, iar ei încep să vadă în fața ochilor un fel de creatură care începe să se formeze, să se materializeze.</p>
<p>Când se uită, văd că este stafia cuiva pe care îl știau cu toții, o fantomă, tatăl cuiva sau ceva apropiat, care apare dintr-odată în fața tuturor. Devin atât de speriați de ce se întâmplă, încât o resimt îngrozitor.</p>
<p>Episodul apare în roman fără altă justificare, însă noi știm din scrierile non-literare ale lui Thomas Mann că era foarte interesat de spiritism, că a mers la ședințe de spiritism și și-a luat notițe, convins fiind că există o putere care produce aceste fenomene diverse. Pentru o Europă bolnavă și fără o filosofie a sa proprie, acest fenomen a început să devină foarte atractiv.</p>
<p>Unul dintre ultimele sale romane, „Doctor Faustus” este o descriere a unui geniu muzical modern de către un tânăr student comun, din clasa de mijloc care a mers la școală cu acest geniu. Thomas Mann își spune de regulă poveștile la persoana a treia, întruchipată de un burghez german cu valori germane obișnuite: curățenie, precizie și studiu, agoniseală și toate celelalte calități pentru care germanii sunt renumiți.</p>
<p>Romancierul își înfățișează poveștile în așa fel încât, fie că este vorba de spiritism sau de ceva demonic sau extraordinar, descrierea este realizată prin ochii cuiva complet normal și prozaic, astfel încât cititorul este cu atât mai îngrozit de ceea ce aude. La fel cum Dostoievski vorbea despre Ivan Karamazov în viziunea cu demonul de parcă ar fi fost o vedenie, Thomas Mann reușește prin aceeași tehnică să sublinieze o idee foarte importantă.</p>
<p>Așadar, avem pe cineva complet normal al cărui coleg de studii la facultate se ocupă cu muzica. Este înfățișată cariera acestui muzician, a acestui compozitor, ca și cum ar fi cineva foarte obișnuit, dar foarte talentat, asta deși are ceva straniu, ca și cum și-ar dori ceva, ceva ce nu este un lucru obișnuit. Își dorește mai mult și se tot întreabă despre această dorință, dându-și în cele din urmă seama că vrea să devină un mare compozitor.</p>
<p>În puseuri înspăimântătoare de energie și inspirație produce lucrări noi uluitoare. Începe să compună tot felul de lucruri ciudate și realizează noi sisteme atonale cu 15 note în loc de opt, doar pentru că este împins de ceva. Într-un final realizează capodopera sa, „Apocalipsa”, pentru 1000 de voci, cu 1500 de instrumente, cea mai fantastică lucrare muzicală compusă vreodată – și în fapt chiar este interpretată într-un loc cu 1000 de voci.</p>
<p>Romanul arată cum diavolul i-a dat acest talent ieșit din comun de a-i convinge pe oameni de harul său, cu condiția ca el să-și vândă sufletul. Naratorul se întreabă de unde i-a venit inspirația pentru acel lucru și cumva reușește să-l vadă cum lucrează. Atunci descoperă că există cineva care îl vizitează și cu care vorbește, deși acela nu este vizibil. În timpul acestor discuții el dobândește o inspirație fenomenală. I se deschid posibilități de a pătrunde și mai adânc în muzică, de a realiza ceva ce nu a mai făcut nimeni înainte. Va fi cel mai mare compozitor din istorie. Într-un final, însă, se dovedește că inspirația îi venea de la diavol. Își vinde în cele din urmă sufletul diavolului pentru a căpăta inspirația supremă în compoziția muzicală.</p>
<p>Personajul le oferă oamenilor acest moment, iar ei exclamă: „Este minunat, acesta este apogeul muzicii moderne, în sfârșit muzica modernă și-a găsit capodopera!”</p>
<p>Este evident că omul și-a vândut sufletul diavolului, exact ca Doctor Faustus. Nu ni se spune acest lucru în multe cuvinte, dar ceea ce descrie nu lasă loc de îndoieli: omul, de dragul creației lumești, și-a vândut sufletul, iar demonii au dat buzna.</p>
<p>Așadar, în Thomas Mann mai avem un scriitor, chiar dacă este nu la fel de adânc precum Dostoievski, care este foarte conștient de aceste tendințe din gândirea modernă.</p>
<p> </p>
<p>Rezumând, am putut observa în această carte a lui Hans Sedlmayr, „Pierderea măsurii”, cum întregul fenomen pe care l-am studiat – viziunea revoluționară a omului modern, ceea ce nu se rezumă doar la revoluția politică, ci la întreaga revoluție anti-creștină – este ceva ce izbucnește nu doar în politică sau în filosofie, ci independent în artă, poezie și multe alte sfere.</p>
<p>În artă izbucnește înainte de Revoluție, așa cum am văzut în acele schițe pentru case sub formă de sfere, în lucrările demonice ale lui Goya anterioare Revoluției. Așadar, aceste fenomene nu sunt inspirate de un eveniment politic, ci reprezintă mai degrabă manifestări ale aceleiași forțe care produce fenomene revoluționare peste tot. Cu alte cuvinte, inspirația lor este fără îndoială demonică. Deși nu vedem exact cum influențează demonii, este evident că în spatele acestor artiști stă lucrarea diavolilor. Și că tot veni vorba, aceștia nu sunt pur și simplu niște nebuni. Ar fi liniștitor să putem spune că este vorba de niște nebuni și nu de oamenii obișnuiți pe care îi vedem la supermarket și astfel să-i putem uita.</p>
<p>Tipul acesta de explicație psihologică este același cu cel care afirmă că „dictaturile sunt ceva tipic pentru ruși și vietnamezi; ei își doresc acel tip de guvernare, așa că să-i lăsăm în pace, iar noi să ne vedem de ale noastre.” În fapt, Soljenițîn a afirmat ieri (iulie 1975) că a fost în Washington unde a vorbit cu 100 de senatori și congresmeni, iar la finalul întâlnirii le-a spus:</p>
<p> </p>
<p>„Aici, în aceste întinderi uriașe ale acestui continent, este greu de crezut ce se întâmplă în restul lumii. Dar, domnilor, nu va mai exista nicăieri siguranța vieții. Nici voi, nici eu nu vom mai avea o viață sigură. Să dea Domnul ca în momentul în care veți trăi criza dumneavoastră, să aveți parte de lideri asemănători cu cei pe care i-ați avut la începuturile Revoluției (americane), care credeau încă în natura umană și nu luau peste picior ideea de bine și rău.”</p>
<p> </p>
<p>Din nefericire, acea epocă a umanismului care a dat America, Părinții Fondatori și arta acelui secol, pare astăzi a fi aproape o utopie. Nu ne putem întoarce la acea perioadă. Din punct de vedere temporal este o epocă situată la jumătatea distanței dintre vechea epocă Ortodoxă și noua eră a haosului și revoluției. Pentru o vreme a existat un fel de armonie și pace, dar procesul care începuse deja ducea omenirea mai departe, iar acest proces este exprimat cel mai limpede de marii revoluționari, de filosofii radicali și de artiștii dezlănțuiți.</p>
<p>Așadar, în toți aceștia vedem eliberarea demonicului în lume. Dar dacă demonicul nu ar fi stăpânit deja toată lumea, acești pictori ar fi uitați. Nu ar fi cunoscuți de nimeni și nu ar fi arătați ca exemple de mari pictori. Revoluțiile lor s-ar stinge și nu ar fi nimeni care să-i urmeze. Problema este că majoritatea oamenilor au aceeași mentalitate și sunt pregătiți pentru acești profeți ai vremurilor noi. Din acest motiv, avem o asemenea epocă ieșită din matcă.</p>
<p>Pe de altă parte, s-ar putea afirma că oamenii obișnuiți, care merg la supermarket și sunt mulțumiți cu ei înșiși, sunt mai răi decât acei nonconformiști, deoarece măcar aceștia din urmă sunt cei chinuiți de probleme mai serioase și se revoltă împotriva mentalității celor care merg la supermarket și se gândesc că „totul este foarte bine, lucrurile merg cum trebuie, Gulagul nu mă atinge”.</p>
<p>Genul acesta de oameni îi scoate din minți pe cei mai profunzi, care doresc ceva mai adânc, care îl caută pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost exilat, așa că se duc la diavol. Din păcate, diavolul ține în mâini lumea întreagă și astfel ies în evidență acești rebeli.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Spiritismul</p>
<p> </p>
<p>Ajungem astfel la următorul nostru subiect: spiritismul plus alte câteva aspecte ale lumii noastre dezmembrate.</p>
<p>Fenomenul spiritismului este foarte caracteristic pentru timpurile moderne, cel puțin pentru ultimele două secole. Trebuie să ne îndreptăm atenția spre mijlocul secolului al XIX-lea, adică exact perioada în care în artă își făceau apariția elementele demonice. Aceleași puteri demonice izbucneau într-o formă în revoluții; într-o altă formă începeau să se simtă (părintele Serafim a bătut de trei ori în masă) anumite semne care deschideau posibilitățile de a comunica cu o altă lume.</p>
<p>Aceste fenomene au debutat la Hydesville, New York, lângă Rochester. Erau două surori pe nume Falk, care erau capabile să interpreteze aceste ciocănituri. Mai târziu au trecut prin tot felul de probleme și au fost acuzate de fraudă și înșelăciune. Una dintre ele a mărturisit că ea ciocănise cu monturile pumnului sau cu ceva asemănător. Apoi, a regretat această mărturisire. Una dintre ele a devenit o călugăriță catolică, deși nu este foarte relevant ce s-a întâmplat cu ele. Ceea ce ne interesează pe noi este că aceste ciocănituri au apărut, iar mai apoi mediumii au preluat conducerea. În scurt timp aceștia au început să facă din Anglia și America cele două centre puternice ale spiritismului. Au început să-și organizeze propria biserică și până astăzi existe temple spiritiste peste tot în America și Anglia. În alte țări sunt foarte puține.</p>
<p>Acesta este un alt caz în care mentalitatea practică anglo-saxonă obișnuită, aceeași mentalitate care se regăsește în spatele utopiilor socialiste, precum cea a lui Owen, are o puternică înrudire cu dimensiunea mistică, cu spiritismul. Trebuie precizat însă că nu este vorba de un misticism adevărat, care să presupună vreun contact real cu Dumnezeu, ci mai degrabă cu ceva legat de o externalizare a unui fel de misticism.</p>
<p>Spiritismul este un contact cu o altă lume, dar care nu depinde de cât de mult s-a schimbat cineva. Singurul lucru de care depinde este cât de mult ți-ai educat abilitățile de medium. Bineînțeles că presupune că, înainte de a crede în spiritism, trebuie să nu crezi sub nicio formă în creștinism sau să crezi într-o variantă foarte diluată. Ajungi în stadiul în care nu mai faci deosebire între fenomenele divine și cele demonice, așa că ești pregătit să accepți orice demonstrează existența a ceva supranatural sau nefiresc ca venind din partea unui spirit; este aceeași mentalitate ca în mișcarea penticostală care s-a dezvoltat mai târziu în cursul aceluiași secol.</p>
<p> </p>
<p>Există multe manifestări ale acestui curent. Sunt ciocăniturile, uneori sunt voci, sunt apariții ale unor fantome, alteori apare dintr-odată o mână. Thomas Mann a văzut cum se materializează o mână. Există ceva numit „scriere automată” și chiar eu am văzut așa ceva. Am cumpărat cândva o carte despre spiritism, iar înăuntrul ei era o bucată de hârtie cu un scris minuscul. Era imposibil ca o mână de om să scrie așa, mai multe pagini într-una singură. Iar acolo scria la început, foarte egal, „acest mesaj nu este scris de o mână umană”. Și mesajul era subliniat.</p>
<p>Știm că acest lucru este posibil deoarece Madame Blavatsky, fondatoarea teozofiei, era ea însăși expertă în materializarea unor lucruri. Puneau o bucată de hârtie înăuntrul unui vas sau al unul dulap, iar ea se concentra vreme de zece minute, după care deschidea dulapul și pe hârtie era scris ceva pe care ea, cu ajutorul demonilor, reușise să-l imprime. Uneori puteau chiar vedea un creion venind de nicăieri care începea să scrie fără să fie atașat de el nicio mână.</p>
<p>Toate acestea sunt trucuri clasice ale diavolilor deoarece ei sunt capabili să materializeze obiecte, să lovească oameni și să ridice mese. Există o tehnică întreagă, descrisă în articolul nostru despre mișcarea harismatică, despre cum reușesc participanții să facă asta. Se adună împreună și obțin un fel de energie psihică ținându-se de mâini. Este implicată sfera inconștientului, adică duhul omului, care este o sferă foarte adâncă și despre care nu știm prea multe. Acolo există o mare energie care poate fi canalizată. Ingredientul principal în toate aceste fenomene îl constituie, desigur, demonii înșiși care vin în ajutorul mediumului. O persoană foarte versată în această tehnică și cu o anumită abilitate, este în stare să cheme diavolii sub o stare de transă adâncă.</p>
<p>Motivul pentru care aceste practici sunt condamnate de Dumnezeu este acela că au legătură cu o sferă periculoasă a entităților spirituale, care ne depășește pe noi. Când aceste entități îi atacă pe sfinți au loc lupte înfiorătoare. Dar acum omenirea s-a civilizat, iar demonii apar sub aparențe foarte civilizate. Apar cu o filosofie foarte prostească și contradictorie, dar foarte în armonie cu ceea ce spune Emerson sau altcineva. Imediat ce a sosit moda comunismului, teozofii au început să vorbească precum comuniștii, prinzând din aer orice se găsea acolo. Spiritele îți oferă exact ceea ce orice predicator bătrân îți poate oferi fără spirite într-un templu spiritist sau, la drept vorbind, în orice biserică protestantă.</p>
<p>Spiritiștii pun mare preț pe o anumită dovadă în favoarea existenței spiritelor. Este un fapt științific demonstrabil că, de fiecare dată când duhurile vin într-o cameră, temperatura de acolo scade cu câteva grade. S-au făcut și experimente cu termometre care să arate că are loc o scădere cu 3-4 grade când apar spiritele. Pentru noi aceasta este o dovadă concludentă că este vorba de diavoli, deoarece aceștia sunt reci. Acest lucru se vădește chiar și din punct de vedere fizic. Înfrigurarea în prezența unui fenomen demonic nu reprezintă doar imaginație.</p>
<p>Acestea sunt puterile care dau acum o nouă religie omenirii. Nu va mai fi o religie în care omul își oferă liber sufletul său lui Dumnezeu ca ascultare. Acum omul va fi forțat să creadă deoarece sunt mărturii fizice care demonstrează că e vorba de duhuri.</p>
<p>Filosofia apuseană ajunsese în punctul în care nu mai credea în Dumnezeu sau în vreo ființă supranaturală, dar acum, de parcă ar răsări de sub pământ, apare o realitate spirituală.</p>
<p>Toate aceste fenomene au condus la abordare „științifică” a religiei, vezi de pildă activitatea lui Rudolf Steiner, Society for Psychical Research, fenomenele extrasenzoriale, în special parapsihologia, care a fost foarte dezvoltată în Rusia și țările comuniste.</p>
<p> </p>
<p>Este un vis mai vechi al unor gânditori ca Saint-Simon, Teilhard de Chardin și alții de a împăca știința și religia. De aici încolo, încep să apară societăți pentru studiul științific al fenomenelor spirituale. În Anglia a existat o Society for Psychical Research, al cărei membru de seamă era Sir Arthur Conan Doyle. Aici și-au găsit calea înapoi spre spiritualitate distinși agnostici britanici. </p>
<p>Cărțile scrise din acest unghi, precum cele ale lui Sir Arthur Conan Doyle, cu al său erou Sherlock Holmes, sunt extrem de naive și fantastice, deoarece îmbină, în mentalitatea polițistă, raționalismul pur și spiritualismul. Mintea practică este atrasă de spiritism deoarece realitatea superioară a fost închisă. Drept urmare, de fiecare dată când o entitate spirituală intervine în sfera fenomenelor, protagoniștii sunt înșelați pentru că nu mai au niciun criteriu prin care să judece aceste lucruri. „Creștinismul fără taine” face acum loc noncreștinismului cu taine.</p>
<p>În vremurile noastre avem diverse organizații care studiază fenomenele extrasenzoriale. La Duke University domeniul acesta poartă numele de „parapsihologie”, o știință foarte dezvoltată în Uniunea Sovietică și Ungaria, deoarece sovieticii sunt foarte pragmatici și deschiși la orice ar putea fi puternic. Din moment ce au descoperit că există ceva legat de percepția extrasenzorială, că există în om niște facultăți deasupra celor cinci simțuri obișnuite, ei le dezvoltă să vadă dacă nu le pot transforma într-o armă de război sau pentru a face comunismul mai sigur sau pur și simplu pentru progresul științei.</p>
<p>La Congresul Partidului Comunist din 1955 sau 1956 a apărut o femeie la Moscova care a susținut că i-a apărut vedenia lui Lenin, care i-a comunicat întocmai ce se va vota la următoarea adunare. A fost înregistrată, iar mărturia ei a fost acceptată.</p>
<p>În aceeași perioadă de care ne-am ocupat până acum (sfârșitul secolului al XIX-lea), mai avem un alt exemplu interesant al unei englezoaice, Miss Annie Besant, care era în același timp atât ocultistă și socialistă. Ea a fost o campioană pentru drepturile femeilor, convertită la ocultism de Madame Blavatsky, și a devenit ulterior președintă a Societății Teozofice, sfârșind prin a-l educa pe „Mesia”. Era vorba de un băiat indian, Krishnamurti, care înainte de vârsta de patru ani a fost anunțat ca Mesia de către Annie Besant. Într-un final băiatul a crescut și a renunțat la statutul său de Mesia și a început să călătorească pentru a se educa. Este încă activ și predă, merge chiar la nord de Santa Barbara unde există și o tabără. Există de asemenea un fel de tabără de vară și în Olanda unde ține conferințe. Krishnamurti scrie cărți în care spune că el nu este Mesia, deși face publică evanghelia New Age.</p>
<p> </p>
<p>Epoca aceasta a dat-o și pe fondatoarea Societății Teozofice, Madame Blavatsky, un medium rus care pretindea că din ziua botezului ei a fost dușmana declarată a regilor și bisericii, deoarece în momentul botezului preotul aproape că a luat foc când a căzut o lumânare peste el și i-a aprins hainele. Încă din copilărie ea a dat dovadă de abilități paranormale, făcând să apară diverse obiecte.</p>
<p>Madame Blavatsky a scris niște tomuri incredibil de mari precum „Isis dezvăluită”. Preda sau credea că predă înțelepciune orientală pe care a deprins-o din Tibet. Mijloacele prin care obținuse revelațiile erau îndoielnice: o scrisoare a aterizat de nicăieri în cameră; a citit-o, iar în ea se găseau cele mai noi revelații ale mahatmilor din India. Ulterior, a mers în India, Tibetul fiind deja cercetat, după care mahatmi s-au mutat în spațiu iar acum trăiesc pe o altă planetă. Madame Blavatsky a lucrat la circ, dar era în mod indiscutabil un medium foarte dezvoltat. Astfel de fenomene au fost atât de numeroase încât nu le putem discuta.</p>
<p>Cu toate acestea, unul dintre personajele implicate în mișcarea ocultistă este probabil mai interesant decât mulți alții. Numele său este Rudolf Steiner.</p>
<p>El a fost de asemenea un teozof, dar a sfârșit prin a fi dat afară din Societatea Teozofică deoarece era prea inteligent. Așa că și-a constituit propria sa comunitate, numită și știință, Antropozofia, adică înțelepciunea omului.</p>
<p>Steiner este mai perspicace decât majoritatea ocultiștilor, care de regulă dau dovadă de foarte multă naivitate și superficialitate, fiind deschiși la orice se întâmplă să le spună spiritele. Steiner era mai degrabă un filosof, un discipol al Goethe, pe care el îl considera un mare mistic al epocii noastre, care avea ca scop să unească știința și religia.</p>
<p>Steiner a dezvoltat o formă de spiritism despre care el credea că este științific. Privea la întreaga realitate, atât realitatea exterioară pe care o cercetează știința, cât și la realitatea interioară despre care avea informații în viziunile sale. A încercat să realizeze un fel de sinteză între ele, scrierile sale fiind studiate cu atenție de oameni serioși. A înființat anumite școli care încă funcționează, unde se studiază euritmia – adică felul în care trebuie să îți miști corpul și să dansezi pentru a dobândi spiritualitate – care pare să dea anumite rezultate. Este, de asemenea, foarte interesant de analizat mărturia sa cu privire la scopul urmărit:</p>
<p> </p>
<p>„Omul de știință contemplă materia ca fiind desăvârșită în sine însăși fără să fie conștient că se află în prezența spiritului care se manifestă pe sine în formă materială. Nu știe că acel spirit se transformă în materie pentru a obține anumite lucrări posibile doar prin această transformare. De pildă, spiritul se exprimă pe sine printr-un creier material pentru ca omul, prin procesul de cunoaștere conceptuală, să obțină conștiința de sine liberă. Prin intermediul creierului, omul scoate spiritul din materie, însă instrumentul pe care îl folosește este el însuși creația spiritului.”</p>
<p> </p>
<p>Astfel, în epoca noastră, când știința a ajuns la o fundătură și nu mai vede ce este materia și descoperă că nu o mai poate defini prin ea însăși, Steiner dorește să sară în ajutor și propune o știință care se bazează pe ceva „mai înalt”, pe o realitate spirituală despre care el spune că este verificabilă în experiență. În fapt, mantra tuturor teozofilor și spiritiștilor este „încearcă tu însuți” și vei fi convins de propria experiență, asta dacă respecți regulile pentru a intra în contact cu spiritele.</p>
<p>Această concepție se opune creștinismului prin aceea că în creștinism ai credință în Dumnezeu și din libera ta voință asculți de El care este deasupra ta, și nu pentru că ți s-a demonstrat, nu pentru că te afli în contact cu nu știu ce fel de realitate care ți se impune.</p>
<p>Toate aceste fenomene spiritiste duc, la fel ca și arta modernă cu care au multe în comun – mulți artiști fiind dominați de idei oculte – la un fel de lume fracturată și fragmentară în care ființele apar dintr-odată din spațiu, alteori apărând doar o mână. Poți materializa obiecte, poți materializa un fel de stafii, ceea ce reprezintă un fenomen ciudat pentru atitudinea modernă-iluministă legată de realitatea materială.</p>
<p>Nu am amintit aici toate cultele care au apărut ca urmare a ideii lui Kant că eul-mintea reprezintă centrul universului, deși sunt o mulțime, de la mormonism la ideea că te poți încrede în revelațiile ce îți vin.</p>
<p>Secolul al XIX-ea este plin de oameni care s-au lăsat păcăliți de orice impresie a venit peste ei, făcându-și din ea o nouă religie. Mary Baker Eddy a pus bazele Științei Creștine, Ellen Wise a întemeiat Adventiștii de Ziua a Șaptea, William Miller, care era la rândul său un adventist de ziua a șaptea, a părăsit secta și a înființat Martorii lui Iehova, toți bazându-se pe faptul că sunt un fel de zei care au primit o nouă revelație. Și toți i-au urmat.</p>
<p>În altă ordine de idei, am văzut o revistă foarte arătoasă și colorată a mișcării Hari-Krishna care descrie ce s-a întâmplat cu mișcarea hinduistă în America. Observăm aici felul în care filosofia apuseană centrată în jurul sinelui se combină cu hinduismul. Această tendință a început în secolul al XIX-lea și cele două curente se împacă bine, deoarece în hinduism omul devine zeu. Așa că poți medita, cânta și ajunge în această stare în care Dumnezeu intră în tine și drept urmare devii la modul literal Dumnezeu. Sinele tău devine un zeu.</p>
<p>Hinduismul se acordă foarte bine și cu întreaga filosofie a evoluționismului, cu Nietzsche și cu toți ceilalți. Însă trebuie să avem în vedere că este vorba de un amestec. În India e păgânism pur și simplu, dar pe tărâm american, rimează cu mentalitatea noastră egocentrică de oameni cocoloșiți. Este, de asemenea, ceva foarte senzual. Vedeți tineri, miss America sau tineri americani care își rad capul, își pun pe ei acele mantii și arată ca niște reprezentanți ai unei religii noi. Cu toții sunt foarte fericiți și bucuroși. Cântă. Iar aici (Părintele Serafim le arată o poză) este zeul lor care este foarte însuflețitor, nu-i așa? Marele profet, care a murit în urmă cu un an sau doi.</p>
<p>În practicile lor sunt tot felul de obiecte și casete cu sunete transcedentale. Asculți tot felul de sunete care îți trezesc mintea la realitățile cerești. Discuți despre tot felul de subiecte contemporane precum știința. Te invită la banchete, cu un meniu complet yoga, după care începi să cânți cu ei. Există un fel de text vechi pe care l-au tradus. Apoi pun în scenă Bhagavad-Gita, stau costumați cu orele, după care se uită în oglindă. Când dansează arată foarte senzual și denotă fericire, părând a fi din punct de vedere sexual un pic „închiși”. Par că au o satisfacție din a-și rade capetele și a arăta ca o gașcă de ciudați. Se pierd în meditație și cântări.</p>
<p>Dacă țineți minte, în cartea noastră „Ortodoxia și religia viitorului” am descris templul din San Francisco și felul în care practicanții stau acolo cu orele bătând în continuu la tobe. Peste tot pe pereți se află imagini cu scene din Bgahavad-Gita, iar costumele sunt atrăgătoare, făcute din mătase. Intri într-o stare în care nu mai ești prezent deloc cu conștiința, ca și cum ai fi luat droguri. Priviți ce fel de costume poartă.</p>
<p>În altă ordine de idei, avem poveștile fantastice, deoarece în vremurile noastre oamenii îndrăgesc science-fiction-ul și fanteziile spațiale. Așadar, avem o poveste întreagă despre „Mistrețul care s-a luptat cu planeta Pământ” în care este vorba despre un porc cosmic care vrea să devoreze pământul. Astfel de creații îți satisfac nevoia de fantastic. Acest mistreț care este mai mare decât pământul se aseamănă cumva cu Brahma, care este mai mare decât toate cerurile. Dacă dorește ar putea înghiți pământul. În fapt, toate aceste povești reprezintă vechiul păgânism care se întoarce direct în viața noastră actuală. Dar este un păgânism adaptat la nevoile americane prin filosofia sa egocentristă, prin eliberarea de hainele occidentale și adoptarea unor robe. Sunt practici care te fac să simți important, să simți că faci parte din ceva nou...</p>
<p>Acesta de aici (Părintele Serafim arată din nou o poză) este liderul lor, guru lor sau avatarul lor. În India era un om de afaceri obișnuit care nu avea niciun viitor. A venit însă în America și a descoperit că poată să-și câștige existența acționând ca un zeu pentru acești oameni. Astăzi, însă, americanii sunt slăbiți, deoarece aceia care nu se trezesc conștient pentru a-și da seama ce este creștinismul și să vadă că în lume se dă o bătălie teribilă pentru suflete, pot cădea foarte ușor în aceste capcane. Din acest motiv, cei care nu se lasă înșelați de Hari-Krishna, se lasă înșelați de alte mișcări, unele chiar protestante.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Uneori îndrăgesc Ortodoxia, cu toate icoanele și mirosul de tămâie.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: De asemenea.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Apoi sunt scrierile religioase și toate celelalte.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Din acest motiv trebuie să existe o critică, trebuie să existe o conștiință a ceea ce reprezintă (Ortodoxia). Pe ce se bazează religia noastră?</p>
<p> </p>
<p>Așadar, există două mari forțe care se luptă. Una este adevăratul creștinism, Ortodoxia, iar cealaltă această nouă filosofie despre care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți. Cei mai mulți dintre cei care ascultă rock‘n’roll și ritmuri contemporane sau alte produse ale culturii moderne (artă, muzică, religie) nu sunt foarte conștienți că reprezintă o parte din această mișcare. Merg în acea direcție deoarece acesta este aerul cultural pe care îl respiră. Oamenii din jurul lor fac asta, simt o dorință pentru așa ceva și o urmează fără a fi conștienți de ea. Dar noi, cei care studiem aceste lucruri, trebuie să fim conștienți de ce se întâmplă.</p>
<p> Aveți întrebări legate de ce s-a discutat până acum? Este limpede ce rezultat dă acest amestec de idei? Hume distruge realitatea externă. Kant restaurează Sinele sau mintea drept centru al realității, iar acesta devine apoi noul zeu, în timp ce vechiul Dumnezeu a murit.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Dar cum rămâne cu cei care nu sunt ortodocși, cu aceia care nu țin de Ortodoxie?</p>
<p> </p>
<p>Pr S : Aceia merg cu turma, indiferent de direcție.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Într-adevăr.</p>
<p> </p>
<p>Student: În ceea ce-l privește pe Kant, credeți că era conștient (înregistrarea este neclară) de felul în care se va dezvolta filosofia sa?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Probabil că da, deoarece el pare că articulează o anumită filosofie care plutea în aer. Este cel mai probabil că s-ar fi îndreptat în aceeași direcție oricum, dar el a articulat această gândire, dominantă pentru noi astăzi. El nu este un scriitor influent în sensul în care oamenii îl citesc și preiau ideile lui, ci în faptul că este relevant pentru spiritul acelor vremuri.</p>
<p>Acesta este un aspect, dar mai apare și altceva. Tocmai în timp ce discutam despre acest subiect am primit o revistă, „Împuternicirea Sinelui”. Cei care scriu această revistă par a fi niște oameni foarte buni, sunt oameni de știință grupați sub numele „Proiectul Falsurilor Spirituale” din Berkeley. Sunt un soi de fundamentaliști care discută despre tot felul de aspecte ale spiritualității false. Aproape tot ceea ce scriu este valoros. L-au demascat pe Maharishi și scientologia, plus toate celelalte culte, practic tot ceea ce nu este creștinism de bază. Au o întreagă serie de articole despre Sine, umanismul cosmic și potențialul uman. Vedeți că și această Mișcarea a Potențialului Uman, prezentă în zilele noastre, este de asemenea egocentrică. Vine, de altfel, din zona psihanalitică. Revista discută despre mai multe mișcări care ar putea fi foarte reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în zilele noastre.</p>
<p>Așadar, cineva vorbește despre Mișcarea Potențialului Uman și afirmă că una din condițiile pentru a avea încredere în rațiunea umană presupune ca o nouă viziune a umanității să ducă la credința în autotransformare. Se pune accentul pe potențialul uman: ce pot eu, cum mă pot dezvolta, cum pot descoperi ceva mai bun.</p>
<p> </p>
<p>„În mod tradițional, cultura noastră are o viziune creștină a omului ca ființă limitată, separată de Dumnezeu, o creatură cu un amestec ciudat și paradoxal de calități bune și rele. Această perspectivă este acum contestată de un concept oriental/ocult de umanitate, implicit în Mișcarea Potențialului Uman. Principala teză a aceste perspective oculte este că toate sunt una: lumea materiei și lumea spiritului au aceeași esență. Dacă toate sunt una, atunci... diferențele sunt iluzorii. Realitatea nu mai este ceea ce apare sub forma acestor miriade de obiecte, persoane, idei ale lui Dumnezeu, moralitate sau frumusețe. Ceea ce apare este doar ceva subiectiv, în funcție de fiecare persoană. Realitatea este o unitate dincolo de aparențe.”</p>
<p> </p>
<p>Puteți observa, așadar, ideile lui Hume și Kant. De aici nu mai este decât un mic pas până la concluzia că omul își creează singur propria „realitate”, adică percepe ceea ce dorește să perceapă. Acele percepții nu sunt exacte sau inexacte, ci doar parte din iluzia realității, dincolo de care se găsește unicitatea, adică „realitatea reală”.</p>
<p> </p>
<p>„Dacă toate sunt una, existența unei persoane ca parte din acea esență unică este la fel de sfântă și de puternică precum oricare alta. Dumnezeu devine atunci parte din unitate, din care fiecare individ reprezintă o manifestare. Pe măsură ce o persoană evadează din mrejele iluziei, care înseamnă realitatea așa cum este ea percepută în lumea materială, se poate experimenta o transcendență asemănătoare cu dumnezeirea, o trăire a unității cu universul... În vârful piramidei nevoilor umane se află experiența unității cu toate lucrurile. Persoanele devin în esență Dumnezeu”</p>
<p>„Pacienții (care sunt psihanalizați – notă P.S.R.) au în ei înșiși răspunsul la propriile lor probleme.” Pe de altă parte, în creștinism, vii cu problemele tale și creștinismul îți dă răspunsurile. Este ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu. Să îți schimbi viața. Potrivit acestei noi idei, care se găsește din plin în psihanaliză, tu ai răspunsul în interiorul tău. Să vedem care sunt nevoile tale și cum le putem exprima.</p>
<p> </p>
<p>Student: Aceasta este o idee din scientologie?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Da, da, este unul dintre aceste culte. Susțin exact același lucru. Terapeutul nu face decât să furnizeze o atmosferă de acceptare care îi permite persoanei să descopere acele răspunsuri din interior. Din punct de vedere istoric, cel care se ocupa cu descătușarea înțelepciunii umane dintr-un individ era șamanul sau oficiantul ocult, dar acum această sarcină a fost preluată de psihoterapeut.</p>
<p> </p>
<p>Așadar, avem de-a face cu un cult al sinelui, în care îți creezi propria realitate, iar noua realitate izvorăște din tine. Dacă se întâmplă cumva să fii tulburat de anumite perversiuni, atunci trebuie să găsești o cale pentru a ți le exprima astfel încât societății să nu-i fie greu să le accepte, indiferent dacă sunt bune sau rele. Așa ceva nu intră în discuție. Psihanalistul nu îți spune dacă ai dreptate sau nu. Dacă îți va oferi ceva va fi o scară de valori, adică o religie. Trebuie însă să rămână științific și drept urmare trebuie să descoperi răspunsul în interiorul tău.</p>
<p>În consecință, presupozițiile lor sunt că: umanitatea este bună, oamenii merg în mod natural spre mai bine, toate valorile bune se găsesc deja în om și nu vin din exterior, potențialul uman este nelimitat, cel mai important lucru este experiența, omul este autonom, de unul singur.</p>
<p>Scopul îl reprezintă conștiința de sine, iar în ceea ce privește lumea exterioară totul este relativ. Nu poți ști dacă există ceva, dacă există un Dumnezeu, dacă nu există. Singurul lucru absolut este schimbarea. Nu există rău și tot binele vine din individ.</p>
<p> </p>
<p>„Cu acest set de presupoziții cu privire la natura umanității, Dumnezeu și lume, psihologia umanistă a devenit solul pe care Mișcarea Potențialului Uman a înflorit. Climatul cultural al anilor ‘60 a reprezentat mediul perfect pentru acest curent.”</p>
<p>„În anii ‘70, Mișcarea Potențialului Uman a început să se răspândească la est de California generând peste 8000 de terapii diferite, o amestecătură de psihanaliză, religii orientale, experimente sexuale, jocuri și revivalism de modă veche.”</p>
<p> </p>
<p> A existat o mișcare foarte influentă în cadrul acestui melanj numită Analiză Tranzacțională. Există o carte cu titlul „I’m OK, You’re OK” care susținea că totul este bine așa cum este. Țin minte că atunci când studiam Zen exact acest lucru era subliniat, și anume că Zenul acceptă realitatea așa cum este fără să adauge niciun fel de valori. Accept-o așa cum este și cum ești tu. Dă-ți frâu liber pasiunilor, dezlănțuie-te și Dumnezeu va prelua controlul mai departe – asta dacă crezi în Dumnezeu sau în mintea cosmică. Relaxează-te, ia-o ușor și lasă natura să iasă la suprafață. Omul este bun și trebuie să-și urmeze propria experiență.</p>
<p> </p>
<p>„Eu sunt ok și drept urmare nu trebuie să urmez niciun fel de reguli sau valori impuse din afara mea. Trebuie să mă eliberez de părinții mei sau de conștiință.”</p>
<p> </p>
<p>Apare frecvent această idee că te-ai aflat sub tirania părinților în tot acest timp, iar acum trebuie să te trezești și să devii o persoană independentă și autonomă. Este o filosofie care se potrivește unui tânăr care vrea să se revolte, care dorește să-și afirme individualitatea și de aceea își respinge părintele, ceea ce este același lucru cu a-și respinge conștiința, ascultând doar de dorințele sale pe care le crede a fi bune. Astfel va ajunge să progreseze și să își realizeze potențialul deplin. Manualul de Analiză Tranzacțională le cere practicanților să se uită de două ori în oglindă și să spună: „Sunt ok așa cum sunt, sunt perfect...”</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/mann.jpg" alt="mann" style="float: right;" width="250" height="263" />Așadar, pentru un anumit motiv arta începe să devine instabilă. Deși principala tradiție gotică merge mai departe cu marile sale catedrale, Sedlmayr își dă seama că apare un soi de instabilitate. De ce? Pentru că în acest moment încep să realizeze că au pierdut Ortodoxia. Artistul este mult mai sensibil decât alți oameni, iar el începe să exprime aceste schimbări. Când se pierde Ortodoxia, încep să apară demonii. Drept urmare, inspirația artiștilor vine direct de la demoni.</p>
<p>Urmează, apoi, o a doua perioadă, aceea în care a trăit Hieronymus Bosch.</p>
<p> </p>
<p>„În perioadă romanică, lumea demonică nu reușise să aibă o viață separată a sa. Abia cu goticul, acea lumină și acel întuneric sunt împărțite. Catedrala pune în opoziție indirectă Împărăția lui Dumnezeu, care se face publică pe sine cu Împărăția Iadului, chiar dacă aceasta rămâne în mod fundamental” încă „ceva subordonat”.</p>
<p>Astfel, pe măsură ce arta figurativă a Evului Mediu târziu se dezvoltă, încep să apară reprezentări ale iadului. Punctul culminant al acestei tendințe îl reprezintă Hieronymus Bosch care a avut epoca sa de glorie între 1480 și 1516.</p>
<p>„Bosch, un contemporan al lui Leonardo da Vinci, a creat lumea iadului ca un fel de contrapunct haotic față de noua artă cosmică a Renașterii (acea pictură idealistă și chiliastă despre care am discutat deja – notă P.S.R.), dar ceea ce este cu totul nou la lumea infernală a lui Bosch este că are propriile principii creative, propria „structură” haotică, propriile legi formale și tocmai acestea fac din ea o lume contrară lumilor raiului și pământului. Abia o dată cu Bosch avem o înfățișare vizibilă a iadului.”</p>
<p>„Există o noutate categorică în înseși formele acestor creaturi infernale. Nu sunt copiii căzuți ai oamenilor, care printr-un simplu proces de metamorfoză s-au schimbat în fiare ale Diavolului, ci sunt întru totul independente; până la acel moment formele lor de viață erau necunoscute, fiind generate de împerecherea oricărui tip imaginabil de creatură – pește, sălbăticiune, pasăre, sirene, mătrăgună – consecințele unui desfrâu și orgii cosmice nelegiuite, în care până și lucrurile neînsufleție se pot uni cu cele vii. Toate acestea sunt complet în afara orizontului antic.</p>
<p>De asemenea, este nouă și scena iadului, și observăm anumite aspecte ale pământului care nu au mai fost niciodată puse pe pânză. Observăm golfuri întunecate, fâșii goale de pământ și mare care par să ne transmită cum le-a uitat Dumnezeu, singurătatea orașelor goale, locuri ciudate și urâte unde vegetația este formată din spânzurători și roți de tortură, noroi și mocirlă. Aici nu există nici soare, nici lună, lumina câtă este vine din vaste conflagrații sau din irizările unor forme fosforescente stranii. Iadul ne poate arăta lucrarea mâinilor umane, dar ea este strâmbată, neroditoare, în decădere. Mai presus de toate, vedem ruine, le vedem fără oprire – iar în iad există, de asemenea, arsenale, un echipament de luptă format din mașini bizare, bucăți de aparate care adesea sunt fără logică, deși uneori au un sens, fiind instrumente de tortură, în timp ce prin aer se deplasează nave aeriene, cu demoni în ele, pilotate de demoni”.</p>
<p>„Totuși, atâta timp cât lumea credinței creștine rămânea o realitate efectivă (iar la acel moment era încă reală, catolicismul era real și până și protestantismul mai conținea ceva din creștinism – notă P.S.R.) perspectiva din spatele acestor tablouri trebuie interpretată ca o viziune a ispitei. Înfățișarea iadului rămânea până într-un anumit punct agățată de ortodoxia creștină și era așadar de așteptat să își obțină libertatea sa deplină și să se dezvolte în forma sa extremă în momentul în care arta părăsea definitiv lumea creștină din spatele ei. Pe cale de consecință era în întregime natural ca Hieronymus Bosch să fie redescoperit în secolul al XX-lea și să devină unul dintre părinții fondatori ai suprarealismului.”</p>
<p>„În opera lui Bruegel apare o altă temă dominantă a artei moderne: desconsiderarea omului. Omul este privit din exterior ca fiind ceva dezgustător și straniu, la fel cum am privi creaturile dintr-o altă planetă. Văzut astfel, omul apare ca ticălos, neatrăgător, pervers, grosolan, prost și absurd – creaturi care în fapt arată toate însușirile ce pot suscita disprețul, iar acest lucru este adevărat nu doar despre țăran, despre care Evul Mediu târziu tindea mai degrabă să aibă această opinie, ci despre om în general. În arta lui Bruegel, mai multe tendințe minore ale artei medievale se unesc pentru a da o nouă imagine a omului, una în care acesta este reprezentat ca antiteza perfectă și negarea sfințeniei, măreției, mărinimiei și înțelepciunii.”</p>
<p>„Lumea omului, lumea în care el trebuie să acționeze și să trăiască, este o lume în care tot ce se face este rău făcut, este o lume a haosului, fără niciun fel de sens. Peste tot în spatele său apar creaturile iadului. Moartea și nebunia îl așteaptă peste tot pe om. Este foarte important de notat că Bruegel acordă o atenție specială acelor lucruri care au interes special pentru psihologia modernă și pentru mintea modernă în general, deoarece interesul său se îndreaptă, într-o manieră remarcabilă, nu doar spre țăran (analogia pe care trebuie să o facem aici este cu preocuparea contemporană pentru primitiv), ci și spre copii, spre demenți, spre slăbănogi, epileptici, nevăzători, spre victimele otrăvirii, spre gloate și maimuțe. Chiar și lucrurile obișnuite au o aură malefică asupra lor, care le face să arată aproape golite de sens – în același fel în care apicultorii lui Bruegel arată ca niște cioturi de copaci umblătoare – astfel încât un joc pe care îl joacă copiii arată că o nouă formă de nebunie.”</p>
<p>„Această scurtă privire aruncată spre trecut ne arată limpede că ceea va deveni o boală generalizată în secolul al XIX-lea a luat ființă treptat din dezvoltarea Apusului, iar în anumite momente din trecut a manifestat limpede anumite simptome maladive.”</p>
<p> </p>
<p>Sedlamyr conchide în finalul cărții:</p>
<p> </p>
<p>„Ar fi cumva o întreprindere îndoielnică a spune despre o anumită epocă că este un punct de cotitură în istoria omenirii, dar cu toate acestea este foarte greu să nu ai senzația că începând cu anul 1900 s-a atins o anumită limită, iar acum avem în față ceva fără precedent în istoria lumii. Dincolo de această limită este greu să-ți imaginezi altceva cu excepția a două lucruri: catastrofa totală sau începuturile unei renașteri spirituale.” Bineînțeles că ceea ce vine pare a fi o combinație între cele două.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Muzica</p>
<p> </p>
<p>Nu vom aborda pe larg domeniul muzical. Este un subiect prea lung, dar este suficient să-l amintim pe unul dintre marii istorici ai muzicii occidentale, Alfred Frankenstein, care a murit în urmă cu câțiva ani. Era un expert în perioada barocă, medievală, clasică și romantică. Frankenstein a scris un lung manual despre muzica occidentală, iar când a ajuns la secolul XX a afirmat: „Ajunși în acest punct îmi închei istoria mea muzicală” – deoarece după începutul secolului nu mai există muzică în Apus. Este ceva cu totul alte principii, care nu poate înțeles din perspectiva istoriei muzicii vestice.</p>
<p>Din acest punct de vedere, el este foarte criticat pentru opinia sa că muzica modernă se situează complet în afara oricărei tradiții. Și desigur că lucrurile stau în întregime astfel, deoarece îi avem pe romantici, care au spus cam tot ceea ce puteau ei spune, îl avem pe Scriabin cu o îngrozitoare muzică extatică, care este un soi de scârțâit, iar dincolo de asta...</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Ce a compus?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: A compus un fel de Liturghie neagră.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Liturghie neagră muzicală?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: ...dincolo de asta nu mai poți asculta vechile limbaje muzicale europene obișnuite. Astfel, apar aceste îngrozitoare experimente: sistemul dodecafonal, Schoenberg și operele sale înfiorătoare, a scris „Verklarte Nacht” în care oamenii se scarpină unii pe alții ore în șir, intenția evidentă fiind de a te trimite la casa de nebuni.</p>
<p>Într-un fel, însă, ele sunt definitorii pentru această perioadă expresionistă. În aceeași epocă apar expresioniștii germani care manifestă același gen de sentimente prin țipete și orori groaznice. De aici încolo, apar toate aceste experimente, până când ajungem în zilele noastre, cu concerte pentru casete, în care trei casetofoane merg simultan înainte și înapoi cu viteze diferite în speranța că acest talmeș-balmeș de sunete va produce un fel de nouă minune.</p>
<p>Există chiar și un manual de muzică, intitulat, cred, „Muzica începând cu Debussy” care afirmă că muzica actuală este complet nulă deoarece este doar experiment.</p>
<p>„Din tot acest experiment, poate va apărea o nouă Epocă de Aur, ca epoca lui Bach și Handel”, când aceste experimente se vor fi sfârșit. Probabil că este ceva adevărat în această afirmație. Odată ce omenirea s-a obișnuit cu aceste lucruri ar fi cumva posibilă o reconstrucție, dacă cineva, un geniu fără doar și poate, ar lua toate aceste elemente de dezordine și ar realiza din ele o nouă armonie. Totuși, există deja o nouă muzică care exprimă sentimentele oamenilor, iar aceasta va fi pentru Antihrist. Thomas Mann chiar a scris un roman despre acest subiect.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Thomas Mann</p>
<p> </p>
<p>În continuare vom discuta puțin despre Thomas Mann, probabil singurul mare romancier al secolului XX. A plecat din Germania din cauza lui Hitler și a murit în 1955 la vârsta de 80 de ani. Din punct de vedere politic este foarte plictisitor, fiind un democrat care speră la reconstrucția umanității după căderea totalitarismelor.</p>
<p>Însă din punct de vedere artistic dă dovadă de multă sensibilitate, fiind mult mai german și mergând în profunzime. </p>
<p>Poate că vă amintiți cum, într-una din cărțile sale, niște tineri studenți stau și discută toată noaptea despre ce este realitatea, ce este adevărul, dacă există viață după moarte. În mijlocul discuției cineva spune: „Pun prinsoare că noi germanii suntem singurii oameni din lume, cu excepția rușilor, care fac astfel de lucruri. Vorbesc toată noaptea despre ce este real și ce nu.” Trebuie remarcat în acest context că autorul îi vede pe ruși ca fiind experți în această privință.</p>
<p>Mann a scris mai multe romane care reflectă punctul de vedere al artistului ce privește spre ceea ce se întâmplă cu societatea. Nu este un nihilist, ci un umanist cu o perspectivă pozitivă asupra vieții, care scrie cu foarte mare profunzime despre aceste tendințe.</p>
<p>Unul dintre cele mai bune romane ale sale, „Muntele vrăjit”, reprezintă o descriere a vieții dintr-un azil de tuberculoși situat în munții Elveției. Cartea este o alegorie a istoriei Europei moderne pâna la sfârșitul Primului Război Mondial, adică până la începutul vremurilor noastre.</p>
<p>Sanatoriul reprezintă un loc special deoarece aici toată lumea are fel de fel de filosofii ciudate, care simbolizează filosofiile contradictorii ale Europei. Toți cei care ajung aici devin bolnavi, deoarece Europa este bolnavă. Este un soi de parabolă despre toți cei care vin în contact cu civilizația apuseană și iau această boală. Nu există scăpare.</p>
<p>Locul unde se presupune că ar trebuie să te vindeci, adică Europa, locul care se laudă că are abilitatea aceasta terapeutică – „noi suntem cei care știm totul, noi vă vom vindeca cu iluminismul nostru” – dimpotrivă, este locul în care dacă ajungi, te îmbolnăvești la rândul tău. Oricât ai încerca, nu vei reuși să te însănătoșești și nimeni nu se întoarce de acolo în viață. Cumva această maladie îi ucide.</p>
<p>În fapt, nu te poți duce acolo și nu-ți poți vizita rudele fără se îmbolnăvești și să trebuiască să rămâi acolo. Ești blocat. Cu alte cuvinte, nu există acolo nicio filosofie de viață care să înfrângă această boală a Europei.</p>
<p>Există o scenă foarte interesantă în care personajele se duc la film. Thomas Mann ne lasă să înțelegem că această peliculă este un film foarte aberant, ceva oribil, deoarece, ceea ce este sfânt pentru om, propria sa imagine, este desprinsă, pusă independent pe ecran, iar apoi acționează în pofida omului, rămas fără speranță și neajutorat. Mai departe, imaginea acționează singură din momentul în care este pusă pe ecran. Este ca și cum o parte din sufletul omului i-a fost răpit. Omul poate sta și se urmărește pe sine ca și cum ar fi o ființă separată.</p>
<p>Observațiile lui Mann provin din intuițiile sale naturale și de bun simț, deoarece cinematografia se afla în anii 1920 abia la început, chiar dacă Germania se găsea într-o perioadă înfloritoare din punct de vedere al producției de filme.</p>
<p>Mann avea o aprehensiune groaznică legată de film deoarece vedea ceva demonic în el. În opinia sa, întregul concept este foarte anormal și îl făcea se simtă foarte nelalocul său văzând pe ecran acele figuri acționând ca niște fantome, fără niciun fel de realitate în ele însele, doar celuloid, o imagine scânteietoare, ceva ce nu este acolo.</p>
<p>Apropos, aveam un profesor german care avea aceeași opinie despre telefoane. „Nu le pot suporta”, spunea el. „De fiecare dată când aud că sună, ridic receptorul și mă înfricoșez teribil. Aud vocea cuiva aflat la mii de km de distanță și simt că sunt demoni.” Interesant cum acești gânditori adânci au astfel de gânduri.</p>
<p>Revenind la subiectul nostru, Thomas Mann a participat deliberat la ședințe de spiritism, „séances”, pentru a vedea dacă se întâmplă ceva. Și s-a întâmplat ca masa să se miște prin aer sau ceva asemănător. Prin asta s-a convins că există un fel de putere acolo și acest aspect face parte, de asemenea, din „Muntele vrăjit”. La sfârșitul romanului, intervine o scenă izbitoare în care cineva spune „hai să facem o ședință de spiritism, deoarece avem pe cineva care poate invoca duhuri.” Și toată lumea spune „Minunat!”. Majoritatea celor prezenți glumesc pe seama propunerii: „ei bine, poți crede în tot felul de lucruri, de ce să nu crezi și în asta? Să încercăm”. Și se adună împreună, iar dintr-o dată un duh începe să-i prindă, iar ei încep să vadă în fața ochilor un fel de creatură care începe să se formeze, să se materializeze.</p>
<p>Când se uită, văd că este stafia cuiva pe care îl știau cu toții, o fantomă, tatăl cuiva sau ceva apropiat, care apare dintr-odată în fața tuturor. Devin atât de speriați de ce se întâmplă, încât o resimt îngrozitor.</p>
<p>Episodul apare în roman fără altă justificare, însă noi știm din scrierile non-literare ale lui Thomas Mann că era foarte interesat de spiritism, că a mers la ședințe de spiritism și și-a luat notițe, convins fiind că există o putere care produce aceste fenomene diverse. Pentru o Europă bolnavă și fără o filosofie a sa proprie, acest fenomen a început să devină foarte atractiv.</p>
<p>Unul dintre ultimele sale romane, „Doctor Faustus” este o descriere a unui geniu muzical modern de către un tânăr student comun, din clasa de mijloc care a mers la școală cu acest geniu. Thomas Mann își spune de regulă poveștile la persoana a treia, întruchipată de un burghez german cu valori germane obișnuite: curățenie, precizie și studiu, agoniseală și toate celelalte calități pentru care germanii sunt renumiți.</p>
<p>Romancierul își înfățișează poveștile în așa fel încât, fie că este vorba de spiritism sau de ceva demonic sau extraordinar, descrierea este realizată prin ochii cuiva complet normal și prozaic, astfel încât cititorul este cu atât mai îngrozit de ceea ce aude. La fel cum Dostoievski vorbea despre Ivan Karamazov în viziunea cu demonul de parcă ar fi fost o vedenie, Thomas Mann reușește prin aceeași tehnică să sublinieze o idee foarte importantă.</p>
<p>Așadar, avem pe cineva complet normal al cărui coleg de studii la facultate se ocupă cu muzica. Este înfățișată cariera acestui muzician, a acestui compozitor, ca și cum ar fi cineva foarte obișnuit, dar foarte talentat, asta deși are ceva straniu, ca și cum și-ar dori ceva, ceva ce nu este un lucru obișnuit. Își dorește mai mult și se tot întreabă despre această dorință, dându-și în cele din urmă seama că vrea să devină un mare compozitor.</p>
<p>În puseuri înspăimântătoare de energie și inspirație produce lucrări noi uluitoare. Începe să compună tot felul de lucruri ciudate și realizează noi sisteme atonale cu 15 note în loc de opt, doar pentru că este împins de ceva. Într-un final realizează capodopera sa, „Apocalipsa”, pentru 1000 de voci, cu 1500 de instrumente, cea mai fantastică lucrare muzicală compusă vreodată – și în fapt chiar este interpretată într-un loc cu 1000 de voci.</p>
<p>Romanul arată cum diavolul i-a dat acest talent ieșit din comun de a-i convinge pe oameni de harul său, cu condiția ca el să-și vândă sufletul. Naratorul se întreabă de unde i-a venit inspirația pentru acel lucru și cumva reușește să-l vadă cum lucrează. Atunci descoperă că există cineva care îl vizitează și cu care vorbește, deși acela nu este vizibil. În timpul acestor discuții el dobândește o inspirație fenomenală. I se deschid posibilități de a pătrunde și mai adânc în muzică, de a realiza ceva ce nu a mai făcut nimeni înainte. Va fi cel mai mare compozitor din istorie. Într-un final, însă, se dovedește că inspirația îi venea de la diavol. Își vinde în cele din urmă sufletul diavolului pentru a căpăta inspirația supremă în compoziția muzicală.</p>
<p>Personajul le oferă oamenilor acest moment, iar ei exclamă: „Este minunat, acesta este apogeul muzicii moderne, în sfârșit muzica modernă și-a găsit capodopera!”</p>
<p>Este evident că omul și-a vândut sufletul diavolului, exact ca Doctor Faustus. Nu ni se spune acest lucru în multe cuvinte, dar ceea ce descrie nu lasă loc de îndoieli: omul, de dragul creației lumești, și-a vândut sufletul, iar demonii au dat buzna.</p>
<p>Așadar, în Thomas Mann mai avem un scriitor, chiar dacă este nu la fel de adânc precum Dostoievski, care este foarte conștient de aceste tendințe din gândirea modernă.</p>
<p> </p>
<p>Rezumând, am putut observa în această carte a lui Hans Sedlmayr, „Pierderea măsurii”, cum întregul fenomen pe care l-am studiat – viziunea revoluționară a omului modern, ceea ce nu se rezumă doar la revoluția politică, ci la întreaga revoluție anti-creștină – este ceva ce izbucnește nu doar în politică sau în filosofie, ci independent în artă, poezie și multe alte sfere.</p>
<p>În artă izbucnește înainte de Revoluție, așa cum am văzut în acele schițe pentru case sub formă de sfere, în lucrările demonice ale lui Goya anterioare Revoluției. Așadar, aceste fenomene nu sunt inspirate de un eveniment politic, ci reprezintă mai degrabă manifestări ale aceleiași forțe care produce fenomene revoluționare peste tot. Cu alte cuvinte, inspirația lor este fără îndoială demonică. Deși nu vedem exact cum influențează demonii, este evident că în spatele acestor artiști stă lucrarea diavolilor. Și că tot veni vorba, aceștia nu sunt pur și simplu niște nebuni. Ar fi liniștitor să putem spune că este vorba de niște nebuni și nu de oamenii obișnuiți pe care îi vedem la supermarket și astfel să-i putem uita.</p>
<p>Tipul acesta de explicație psihologică este același cu cel care afirmă că „dictaturile sunt ceva tipic pentru ruși și vietnamezi; ei își doresc acel tip de guvernare, așa că să-i lăsăm în pace, iar noi să ne vedem de ale noastre.” În fapt, Soljenițîn a afirmat ieri (iulie 1975) că a fost în Washington unde a vorbit cu 100 de senatori și congresmeni, iar la finalul întâlnirii le-a spus:</p>
<p> </p>
<p>„Aici, în aceste întinderi uriașe ale acestui continent, este greu de crezut ce se întâmplă în restul lumii. Dar, domnilor, nu va mai exista nicăieri siguranța vieții. Nici voi, nici eu nu vom mai avea o viață sigură. Să dea Domnul ca în momentul în care veți trăi criza dumneavoastră, să aveți parte de lideri asemănători cu cei pe care i-ați avut la începuturile Revoluției (americane), care credeau încă în natura umană și nu luau peste picior ideea de bine și rău.”</p>
<p> </p>
<p>Din nefericire, acea epocă a umanismului care a dat America, Părinții Fondatori și arta acelui secol, pare astăzi a fi aproape o utopie. Nu ne putem întoarce la acea perioadă. Din punct de vedere temporal este o epocă situată la jumătatea distanței dintre vechea epocă Ortodoxă și noua eră a haosului și revoluției. Pentru o vreme a existat un fel de armonie și pace, dar procesul care începuse deja ducea omenirea mai departe, iar acest proces este exprimat cel mai limpede de marii revoluționari, de filosofii radicali și de artiștii dezlănțuiți.</p>
<p>Așadar, în toți aceștia vedem eliberarea demonicului în lume. Dar dacă demonicul nu ar fi stăpânit deja toată lumea, acești pictori ar fi uitați. Nu ar fi cunoscuți de nimeni și nu ar fi arătați ca exemple de mari pictori. Revoluțiile lor s-ar stinge și nu ar fi nimeni care să-i urmeze. Problema este că majoritatea oamenilor au aceeași mentalitate și sunt pregătiți pentru acești profeți ai vremurilor noi. Din acest motiv, avem o asemenea epocă ieșită din matcă.</p>
<p>Pe de altă parte, s-ar putea afirma că oamenii obișnuiți, care merg la supermarket și sunt mulțumiți cu ei înșiși, sunt mai răi decât acei nonconformiști, deoarece măcar aceștia din urmă sunt cei chinuiți de probleme mai serioase și se revoltă împotriva mentalității celor care merg la supermarket și se gândesc că „totul este foarte bine, lucrurile merg cum trebuie, Gulagul nu mă atinge”.</p>
<p>Genul acesta de oameni îi scoate din minți pe cei mai profunzi, care doresc ceva mai adânc, care îl caută pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost exilat, așa că se duc la diavol. Din păcate, diavolul ține în mâini lumea întreagă și astfel ies în evidență acești rebeli.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>Spiritismul</p>
<p> </p>
<p>Ajungem astfel la următorul nostru subiect: spiritismul plus alte câteva aspecte ale lumii noastre dezmembrate.</p>
<p>Fenomenul spiritismului este foarte caracteristic pentru timpurile moderne, cel puțin pentru ultimele două secole. Trebuie să ne îndreptăm atenția spre mijlocul secolului al XIX-lea, adică exact perioada în care în artă își făceau apariția elementele demonice. Aceleași puteri demonice izbucneau într-o formă în revoluții; într-o altă formă începeau să se simtă (părintele Serafim a bătut de trei ori în masă) anumite semne care deschideau posibilitățile de a comunica cu o altă lume.</p>
<p>Aceste fenomene au debutat la Hydesville, New York, lângă Rochester. Erau două surori pe nume Falk, care erau capabile să interpreteze aceste ciocănituri. Mai târziu au trecut prin tot felul de probleme și au fost acuzate de fraudă și înșelăciune. Una dintre ele a mărturisit că ea ciocănise cu monturile pumnului sau cu ceva asemănător. Apoi, a regretat această mărturisire. Una dintre ele a devenit o călugăriță catolică, deși nu este foarte relevant ce s-a întâmplat cu ele. Ceea ce ne interesează pe noi este că aceste ciocănituri au apărut, iar mai apoi mediumii au preluat conducerea. În scurt timp aceștia au început să facă din Anglia și America cele două centre puternice ale spiritismului. Au început să-și organizeze propria biserică și până astăzi existe temple spiritiste peste tot în America și Anglia. În alte țări sunt foarte puține.</p>
<p>Acesta este un alt caz în care mentalitatea practică anglo-saxonă obișnuită, aceeași mentalitate care se regăsește în spatele utopiilor socialiste, precum cea a lui Owen, are o puternică înrudire cu dimensiunea mistică, cu spiritismul. Trebuie precizat însă că nu este vorba de un misticism adevărat, care să presupună vreun contact real cu Dumnezeu, ci mai degrabă cu ceva legat de o externalizare a unui fel de misticism.</p>
<p>Spiritismul este un contact cu o altă lume, dar care nu depinde de cât de mult s-a schimbat cineva. Singurul lucru de care depinde este cât de mult ți-ai educat abilitățile de medium. Bineînțeles că presupune că, înainte de a crede în spiritism, trebuie să nu crezi sub nicio formă în creștinism sau să crezi într-o variantă foarte diluată. Ajungi în stadiul în care nu mai faci deosebire între fenomenele divine și cele demonice, așa că ești pregătit să accepți orice demonstrează existența a ceva supranatural sau nefiresc ca venind din partea unui spirit; este aceeași mentalitate ca în mișcarea penticostală care s-a dezvoltat mai târziu în cursul aceluiași secol.</p>
<p> </p>
<p>Există multe manifestări ale acestui curent. Sunt ciocăniturile, uneori sunt voci, sunt apariții ale unor fantome, alteori apare dintr-odată o mână. Thomas Mann a văzut cum se materializează o mână. Există ceva numit „scriere automată” și chiar eu am văzut așa ceva. Am cumpărat cândva o carte despre spiritism, iar înăuntrul ei era o bucată de hârtie cu un scris minuscul. Era imposibil ca o mână de om să scrie așa, mai multe pagini într-una singură. Iar acolo scria la început, foarte egal, „acest mesaj nu este scris de o mână umană”. Și mesajul era subliniat.</p>
<p>Știm că acest lucru este posibil deoarece Madame Blavatsky, fondatoarea teozofiei, era ea însăși expertă în materializarea unor lucruri. Puneau o bucată de hârtie înăuntrul unui vas sau al unul dulap, iar ea se concentra vreme de zece minute, după care deschidea dulapul și pe hârtie era scris ceva pe care ea, cu ajutorul demonilor, reușise să-l imprime. Uneori puteau chiar vedea un creion venind de nicăieri care începea să scrie fără să fie atașat de el nicio mână.</p>
<p>Toate acestea sunt trucuri clasice ale diavolilor deoarece ei sunt capabili să materializeze obiecte, să lovească oameni și să ridice mese. Există o tehnică întreagă, descrisă în articolul nostru despre mișcarea harismatică, despre cum reușesc participanții să facă asta. Se adună împreună și obțin un fel de energie psihică ținându-se de mâini. Este implicată sfera inconștientului, adică duhul omului, care este o sferă foarte adâncă și despre care nu știm prea multe. Acolo există o mare energie care poate fi canalizată. Ingredientul principal în toate aceste fenomene îl constituie, desigur, demonii înșiși care vin în ajutorul mediumului. O persoană foarte versată în această tehnică și cu o anumită abilitate, este în stare să cheme diavolii sub o stare de transă adâncă.</p>
<p>Motivul pentru care aceste practici sunt condamnate de Dumnezeu este acela că au legătură cu o sferă periculoasă a entităților spirituale, care ne depășește pe noi. Când aceste entități îi atacă pe sfinți au loc lupte înfiorătoare. Dar acum omenirea s-a civilizat, iar demonii apar sub aparențe foarte civilizate. Apar cu o filosofie foarte prostească și contradictorie, dar foarte în armonie cu ceea ce spune Emerson sau altcineva. Imediat ce a sosit moda comunismului, teozofii au început să vorbească precum comuniștii, prinzând din aer orice se găsea acolo. Spiritele îți oferă exact ceea ce orice predicator bătrân îți poate oferi fără spirite într-un templu spiritist sau, la drept vorbind, în orice biserică protestantă.</p>
<p>Spiritiștii pun mare preț pe o anumită dovadă în favoarea existenței spiritelor. Este un fapt științific demonstrabil că, de fiecare dată când duhurile vin într-o cameră, temperatura de acolo scade cu câteva grade. S-au făcut și experimente cu termometre care să arate că are loc o scădere cu 3-4 grade când apar spiritele. Pentru noi aceasta este o dovadă concludentă că este vorba de diavoli, deoarece aceștia sunt reci. Acest lucru se vădește chiar și din punct de vedere fizic. Înfrigurarea în prezența unui fenomen demonic nu reprezintă doar imaginație.</p>
<p>Acestea sunt puterile care dau acum o nouă religie omenirii. Nu va mai fi o religie în care omul își oferă liber sufletul său lui Dumnezeu ca ascultare. Acum omul va fi forțat să creadă deoarece sunt mărturii fizice care demonstrează că e vorba de duhuri.</p>
<p>Filosofia apuseană ajunsese în punctul în care nu mai credea în Dumnezeu sau în vreo ființă supranaturală, dar acum, de parcă ar răsări de sub pământ, apare o realitate spirituală.</p>
<p>Toate aceste fenomene au condus la abordare „științifică” a religiei, vezi de pildă activitatea lui Rudolf Steiner, Society for Psychical Research, fenomenele extrasenzoriale, în special parapsihologia, care a fost foarte dezvoltată în Rusia și țările comuniste.</p>
<p> </p>
<p>Este un vis mai vechi al unor gânditori ca Saint-Simon, Teilhard de Chardin și alții de a împăca știința și religia. De aici încolo, încep să apară societăți pentru studiul științific al fenomenelor spirituale. În Anglia a existat o Society for Psychical Research, al cărei membru de seamă era Sir Arthur Conan Doyle. Aici și-au găsit calea înapoi spre spiritualitate distinși agnostici britanici. </p>
<p>Cărțile scrise din acest unghi, precum cele ale lui Sir Arthur Conan Doyle, cu al său erou Sherlock Holmes, sunt extrem de naive și fantastice, deoarece îmbină, în mentalitatea polițistă, raționalismul pur și spiritualismul. Mintea practică este atrasă de spiritism deoarece realitatea superioară a fost închisă. Drept urmare, de fiecare dată când o entitate spirituală intervine în sfera fenomenelor, protagoniștii sunt înșelați pentru că nu mai au niciun criteriu prin care să judece aceste lucruri. „Creștinismul fără taine” face acum loc noncreștinismului cu taine.</p>
<p>În vremurile noastre avem diverse organizații care studiază fenomenele extrasenzoriale. La Duke University domeniul acesta poartă numele de „parapsihologie”, o știință foarte dezvoltată în Uniunea Sovietică și Ungaria, deoarece sovieticii sunt foarte pragmatici și deschiși la orice ar putea fi puternic. Din moment ce au descoperit că există ceva legat de percepția extrasenzorială, că există în om niște facultăți deasupra celor cinci simțuri obișnuite, ei le dezvoltă să vadă dacă nu le pot transforma într-o armă de război sau pentru a face comunismul mai sigur sau pur și simplu pentru progresul științei.</p>
<p>La Congresul Partidului Comunist din 1955 sau 1956 a apărut o femeie la Moscova care a susținut că i-a apărut vedenia lui Lenin, care i-a comunicat întocmai ce se va vota la următoarea adunare. A fost înregistrată, iar mărturia ei a fost acceptată.</p>
<p>În aceeași perioadă de care ne-am ocupat până acum (sfârșitul secolului al XIX-lea), mai avem un alt exemplu interesant al unei englezoaice, Miss Annie Besant, care era în același timp atât ocultistă și socialistă. Ea a fost o campioană pentru drepturile femeilor, convertită la ocultism de Madame Blavatsky, și a devenit ulterior președintă a Societății Teozofice, sfârșind prin a-l educa pe „Mesia”. Era vorba de un băiat indian, Krishnamurti, care înainte de vârsta de patru ani a fost anunțat ca Mesia de către Annie Besant. Într-un final băiatul a crescut și a renunțat la statutul său de Mesia și a început să călătorească pentru a se educa. Este încă activ și predă, merge chiar la nord de Santa Barbara unde există și o tabără. Există de asemenea un fel de tabără de vară și în Olanda unde ține conferințe. Krishnamurti scrie cărți în care spune că el nu este Mesia, deși face publică evanghelia New Age.</p>
<p> </p>
<p>Epoca aceasta a dat-o și pe fondatoarea Societății Teozofice, Madame Blavatsky, un medium rus care pretindea că din ziua botezului ei a fost dușmana declarată a regilor și bisericii, deoarece în momentul botezului preotul aproape că a luat foc când a căzut o lumânare peste el și i-a aprins hainele. Încă din copilărie ea a dat dovadă de abilități paranormale, făcând să apară diverse obiecte.</p>
<p>Madame Blavatsky a scris niște tomuri incredibil de mari precum „Isis dezvăluită”. Preda sau credea că predă înțelepciune orientală pe care a deprins-o din Tibet. Mijloacele prin care obținuse revelațiile erau îndoielnice: o scrisoare a aterizat de nicăieri în cameră; a citit-o, iar în ea se găseau cele mai noi revelații ale mahatmilor din India. Ulterior, a mers în India, Tibetul fiind deja cercetat, după care mahatmi s-au mutat în spațiu iar acum trăiesc pe o altă planetă. Madame Blavatsky a lucrat la circ, dar era în mod indiscutabil un medium foarte dezvoltat. Astfel de fenomene au fost atât de numeroase încât nu le putem discuta.</p>
<p>Cu toate acestea, unul dintre personajele implicate în mișcarea ocultistă este probabil mai interesant decât mulți alții. Numele său este Rudolf Steiner.</p>
<p>El a fost de asemenea un teozof, dar a sfârșit prin a fi dat afară din Societatea Teozofică deoarece era prea inteligent. Așa că și-a constituit propria sa comunitate, numită și știință, Antropozofia, adică înțelepciunea omului.</p>
<p>Steiner este mai perspicace decât majoritatea ocultiștilor, care de regulă dau dovadă de foarte multă naivitate și superficialitate, fiind deschiși la orice se întâmplă să le spună spiritele. Steiner era mai degrabă un filosof, un discipol al Goethe, pe care el îl considera un mare mistic al epocii noastre, care avea ca scop să unească știința și religia.</p>
<p>Steiner a dezvoltat o formă de spiritism despre care el credea că este științific. Privea la întreaga realitate, atât realitatea exterioară pe care o cercetează știința, cât și la realitatea interioară despre care avea informații în viziunile sale. A încercat să realizeze un fel de sinteză între ele, scrierile sale fiind studiate cu atenție de oameni serioși. A înființat anumite școli care încă funcționează, unde se studiază euritmia – adică felul în care trebuie să îți miști corpul și să dansezi pentru a dobândi spiritualitate – care pare să dea anumite rezultate. Este, de asemenea, foarte interesant de analizat mărturia sa cu privire la scopul urmărit:</p>
<p> </p>
<p>„Omul de știință contemplă materia ca fiind desăvârșită în sine însăși fără să fie conștient că se află în prezența spiritului care se manifestă pe sine în formă materială. Nu știe că acel spirit se transformă în materie pentru a obține anumite lucrări posibile doar prin această transformare. De pildă, spiritul se exprimă pe sine printr-un creier material pentru ca omul, prin procesul de cunoaștere conceptuală, să obțină conștiința de sine liberă. Prin intermediul creierului, omul scoate spiritul din materie, însă instrumentul pe care îl folosește este el însuși creația spiritului.”</p>
<p> </p>
<p>Astfel, în epoca noastră, când știința a ajuns la o fundătură și nu mai vede ce este materia și descoperă că nu o mai poate defini prin ea însăși, Steiner dorește să sară în ajutor și propune o știință care se bazează pe ceva „mai înalt”, pe o realitate spirituală despre care el spune că este verificabilă în experiență. În fapt, mantra tuturor teozofilor și spiritiștilor este „încearcă tu însuți” și vei fi convins de propria experiență, asta dacă respecți regulile pentru a intra în contact cu spiritele.</p>
<p>Această concepție se opune creștinismului prin aceea că în creștinism ai credință în Dumnezeu și din libera ta voință asculți de El care este deasupra ta, și nu pentru că ți s-a demonstrat, nu pentru că te afli în contact cu nu știu ce fel de realitate care ți se impune.</p>
<p>Toate aceste fenomene spiritiste duc, la fel ca și arta modernă cu care au multe în comun – mulți artiști fiind dominați de idei oculte – la un fel de lume fracturată și fragmentară în care ființele apar dintr-odată din spațiu, alteori apărând doar o mână. Poți materializa obiecte, poți materializa un fel de stafii, ceea ce reprezintă un fenomen ciudat pentru atitudinea modernă-iluministă legată de realitatea materială.</p>
<p>Nu am amintit aici toate cultele care au apărut ca urmare a ideii lui Kant că eul-mintea reprezintă centrul universului, deși sunt o mulțime, de la mormonism la ideea că te poți încrede în revelațiile ce îți vin.</p>
<p>Secolul al XIX-ea este plin de oameni care s-au lăsat păcăliți de orice impresie a venit peste ei, făcându-și din ea o nouă religie. Mary Baker Eddy a pus bazele Științei Creștine, Ellen Wise a întemeiat Adventiștii de Ziua a Șaptea, William Miller, care era la rândul său un adventist de ziua a șaptea, a părăsit secta și a înființat Martorii lui Iehova, toți bazându-se pe faptul că sunt un fel de zei care au primit o nouă revelație. Și toți i-au urmat.</p>
<p>În altă ordine de idei, am văzut o revistă foarte arătoasă și colorată a mișcării Hari-Krishna care descrie ce s-a întâmplat cu mișcarea hinduistă în America. Observăm aici felul în care filosofia apuseană centrată în jurul sinelui se combină cu hinduismul. Această tendință a început în secolul al XIX-lea și cele două curente se împacă bine, deoarece în hinduism omul devine zeu. Așa că poți medita, cânta și ajunge în această stare în care Dumnezeu intră în tine și drept urmare devii la modul literal Dumnezeu. Sinele tău devine un zeu.</p>
<p>Hinduismul se acordă foarte bine și cu întreaga filosofie a evoluționismului, cu Nietzsche și cu toți ceilalți. Însă trebuie să avem în vedere că este vorba de un amestec. În India e păgânism pur și simplu, dar pe tărâm american, rimează cu mentalitatea noastră egocentrică de oameni cocoloșiți. Este, de asemenea, ceva foarte senzual. Vedeți tineri, miss America sau tineri americani care își rad capul, își pun pe ei acele mantii și arată ca niște reprezentanți ai unei religii noi. Cu toții sunt foarte fericiți și bucuroși. Cântă. Iar aici (Părintele Serafim le arată o poză) este zeul lor care este foarte însuflețitor, nu-i așa? Marele profet, care a murit în urmă cu un an sau doi.</p>
<p>În practicile lor sunt tot felul de obiecte și casete cu sunete transcedentale. Asculți tot felul de sunete care îți trezesc mintea la realitățile cerești. Discuți despre tot felul de subiecte contemporane precum știința. Te invită la banchete, cu un meniu complet yoga, după care începi să cânți cu ei. Există un fel de text vechi pe care l-au tradus. Apoi pun în scenă Bhagavad-Gita, stau costumați cu orele, după care se uită în oglindă. Când dansează arată foarte senzual și denotă fericire, părând a fi din punct de vedere sexual un pic „închiși”. Par că au o satisfacție din a-și rade capetele și a arăta ca o gașcă de ciudați. Se pierd în meditație și cântări.</p>
<p>Dacă țineți minte, în cartea noastră „Ortodoxia și religia viitorului” am descris templul din San Francisco și felul în care practicanții stau acolo cu orele bătând în continuu la tobe. Peste tot pe pereți se află imagini cu scene din Bgahavad-Gita, iar costumele sunt atrăgătoare, făcute din mătase. Intri într-o stare în care nu mai ești prezent deloc cu conștiința, ca și cum ai fi luat droguri. Priviți ce fel de costume poartă.</p>
<p>În altă ordine de idei, avem poveștile fantastice, deoarece în vremurile noastre oamenii îndrăgesc science-fiction-ul și fanteziile spațiale. Așadar, avem o poveste întreagă despre „Mistrețul care s-a luptat cu planeta Pământ” în care este vorba despre un porc cosmic care vrea să devoreze pământul. Astfel de creații îți satisfac nevoia de fantastic. Acest mistreț care este mai mare decât pământul se aseamănă cumva cu Brahma, care este mai mare decât toate cerurile. Dacă dorește ar putea înghiți pământul. În fapt, toate aceste povești reprezintă vechiul păgânism care se întoarce direct în viața noastră actuală. Dar este un păgânism adaptat la nevoile americane prin filosofia sa egocentristă, prin eliberarea de hainele occidentale și adoptarea unor robe. Sunt practici care te fac să simți important, să simți că faci parte din ceva nou...</p>
<p>Acesta de aici (Părintele Serafim arată din nou o poză) este liderul lor, guru lor sau avatarul lor. În India era un om de afaceri obișnuit care nu avea niciun viitor. A venit însă în America și a descoperit că poată să-și câștige existența acționând ca un zeu pentru acești oameni. Astăzi, însă, americanii sunt slăbiți, deoarece aceia care nu se trezesc conștient pentru a-și da seama ce este creștinismul și să vadă că în lume se dă o bătălie teribilă pentru suflete, pot cădea foarte ușor în aceste capcane. Din acest motiv, cei care nu se lasă înșelați de Hari-Krishna, se lasă înșelați de alte mișcări, unele chiar protestante.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Uneori îndrăgesc Ortodoxia, cu toate icoanele și mirosul de tămâie.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: De asemenea.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Apoi sunt scrierile religioase și toate celelalte.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Din acest motiv trebuie să existe o critică, trebuie să existe o conștiință a ceea ce reprezintă (Ortodoxia). Pe ce se bazează religia noastră?</p>
<p> </p>
<p>Așadar, există două mari forțe care se luptă. Una este adevăratul creștinism, Ortodoxia, iar cealaltă această nouă filosofie despre care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți. Cei mai mulți dintre cei care ascultă rock‘n’roll și ritmuri contemporane sau alte produse ale culturii moderne (artă, muzică, religie) nu sunt foarte conștienți că reprezintă o parte din această mișcare. Merg în acea direcție deoarece acesta este aerul cultural pe care îl respiră. Oamenii din jurul lor fac asta, simt o dorință pentru așa ceva și o urmează fără a fi conștienți de ea. Dar noi, cei care studiem aceste lucruri, trebuie să fim conștienți de ce se întâmplă.</p>
<p> Aveți întrebări legate de ce s-a discutat până acum? Este limpede ce rezultat dă acest amestec de idei? Hume distruge realitatea externă. Kant restaurează Sinele sau mintea drept centru al realității, iar acesta devine apoi noul zeu, în timp ce vechiul Dumnezeu a murit.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Dar cum rămâne cu cei care nu sunt ortodocși, cu aceia care nu țin de Ortodoxie?</p>
<p> </p>
<p>Pr S : Aceia merg cu turma, indiferent de direcție.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Într-adevăr.</p>
<p> </p>
<p>Student: În ceea ce-l privește pe Kant, credeți că era conștient (înregistrarea este neclară) de felul în care se va dezvolta filosofia sa?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Probabil că da, deoarece el pare că articulează o anumită filosofie care plutea în aer. Este cel mai probabil că s-ar fi îndreptat în aceeași direcție oricum, dar el a articulat această gândire, dominantă pentru noi astăzi. El nu este un scriitor influent în sensul în care oamenii îl citesc și preiau ideile lui, ci în faptul că este relevant pentru spiritul acelor vremuri.</p>
<p>Acesta este un aspect, dar mai apare și altceva. Tocmai în timp ce discutam despre acest subiect am primit o revistă, „Împuternicirea Sinelui”. Cei care scriu această revistă par a fi niște oameni foarte buni, sunt oameni de știință grupați sub numele „Proiectul Falsurilor Spirituale” din Berkeley. Sunt un soi de fundamentaliști care discută despre tot felul de aspecte ale spiritualității false. Aproape tot ceea ce scriu este valoros. L-au demascat pe Maharishi și scientologia, plus toate celelalte culte, practic tot ceea ce nu este creștinism de bază. Au o întreagă serie de articole despre Sine, umanismul cosmic și potențialul uman. Vedeți că și această Mișcarea a Potențialului Uman, prezentă în zilele noastre, este de asemenea egocentrică. Vine, de altfel, din zona psihanalitică. Revista discută despre mai multe mișcări care ar putea fi foarte reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în zilele noastre.</p>
<p>Așadar, cineva vorbește despre Mișcarea Potențialului Uman și afirmă că una din condițiile pentru a avea încredere în rațiunea umană presupune ca o nouă viziune a umanității să ducă la credința în autotransformare. Se pune accentul pe potențialul uman: ce pot eu, cum mă pot dezvolta, cum pot descoperi ceva mai bun.</p>
<p> </p>
<p>„În mod tradițional, cultura noastră are o viziune creștină a omului ca ființă limitată, separată de Dumnezeu, o creatură cu un amestec ciudat și paradoxal de calități bune și rele. Această perspectivă este acum contestată de un concept oriental/ocult de umanitate, implicit în Mișcarea Potențialului Uman. Principala teză a aceste perspective oculte este că toate sunt una: lumea materiei și lumea spiritului au aceeași esență. Dacă toate sunt una, atunci... diferențele sunt iluzorii. Realitatea nu mai este ceea ce apare sub forma acestor miriade de obiecte, persoane, idei ale lui Dumnezeu, moralitate sau frumusețe. Ceea ce apare este doar ceva subiectiv, în funcție de fiecare persoană. Realitatea este o unitate dincolo de aparențe.”</p>
<p> </p>
<p>Puteți observa, așadar, ideile lui Hume și Kant. De aici nu mai este decât un mic pas până la concluzia că omul își creează singur propria „realitate”, adică percepe ceea ce dorește să perceapă. Acele percepții nu sunt exacte sau inexacte, ci doar parte din iluzia realității, dincolo de care se găsește unicitatea, adică „realitatea reală”.</p>
<p> </p>
<p>„Dacă toate sunt una, existența unei persoane ca parte din acea esență unică este la fel de sfântă și de puternică precum oricare alta. Dumnezeu devine atunci parte din unitate, din care fiecare individ reprezintă o manifestare. Pe măsură ce o persoană evadează din mrejele iluziei, care înseamnă realitatea așa cum este ea percepută în lumea materială, se poate experimenta o transcendență asemănătoare cu dumnezeirea, o trăire a unității cu universul... În vârful piramidei nevoilor umane se află experiența unității cu toate lucrurile. Persoanele devin în esență Dumnezeu”</p>
<p>„Pacienții (care sunt psihanalizați – notă P.S.R.) au în ei înșiși răspunsul la propriile lor probleme.” Pe de altă parte, în creștinism, vii cu problemele tale și creștinismul îți dă răspunsurile. Este ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu. Să îți schimbi viața. Potrivit acestei noi idei, care se găsește din plin în psihanaliză, tu ai răspunsul în interiorul tău. Să vedem care sunt nevoile tale și cum le putem exprima.</p>
<p> </p>
<p>Student: Aceasta este o idee din scientologie?</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Da, da, este unul dintre aceste culte. Susțin exact același lucru. Terapeutul nu face decât să furnizeze o atmosferă de acceptare care îi permite persoanei să descopere acele răspunsuri din interior. Din punct de vedere istoric, cel care se ocupa cu descătușarea înțelepciunii umane dintr-un individ era șamanul sau oficiantul ocult, dar acum această sarcină a fost preluată de psihoterapeut.</p>
<p> </p>
<p>Așadar, avem de-a face cu un cult al sinelui, în care îți creezi propria realitate, iar noua realitate izvorăște din tine. Dacă se întâmplă cumva să fii tulburat de anumite perversiuni, atunci trebuie să găsești o cale pentru a ți le exprima astfel încât societății să nu-i fie greu să le accepte, indiferent dacă sunt bune sau rele. Așa ceva nu intră în discuție. Psihanalistul nu îți spune dacă ai dreptate sau nu. Dacă îți va oferi ceva va fi o scară de valori, adică o religie. Trebuie însă să rămână științific și drept urmare trebuie să descoperi răspunsul în interiorul tău.</p>
<p>În consecință, presupozițiile lor sunt că: umanitatea este bună, oamenii merg în mod natural spre mai bine, toate valorile bune se găsesc deja în om și nu vin din exterior, potențialul uman este nelimitat, cel mai important lucru este experiența, omul este autonom, de unul singur.</p>
<p>Scopul îl reprezintă conștiința de sine, iar în ceea ce privește lumea exterioară totul este relativ. Nu poți ști dacă există ceva, dacă există un Dumnezeu, dacă nu există. Singurul lucru absolut este schimbarea. Nu există rău și tot binele vine din individ.</p>
<p> </p>
<p>„Cu acest set de presupoziții cu privire la natura umanității, Dumnezeu și lume, psihologia umanistă a devenit solul pe care Mișcarea Potențialului Uman a înflorit. Climatul cultural al anilor ‘60 a reprezentat mediul perfect pentru acest curent.”</p>
<p>„În anii ‘70, Mișcarea Potențialului Uman a început să se răspândească la est de California generând peste 8000 de terapii diferite, o amestecătură de psihanaliză, religii orientale, experimente sexuale, jocuri și revivalism de modă veche.”</p>
<p> </p>
<p> A existat o mișcare foarte influentă în cadrul acestui melanj numită Analiză Tranzacțională. Există o carte cu titlul „I’m OK, You’re OK” care susținea că totul este bine așa cum este. Țin minte că atunci când studiam Zen exact acest lucru era subliniat, și anume că Zenul acceptă realitatea așa cum este fără să adauge niciun fel de valori. Accept-o așa cum este și cum ești tu. Dă-ți frâu liber pasiunilor, dezlănțuie-te și Dumnezeu va prelua controlul mai departe – asta dacă crezi în Dumnezeu sau în mintea cosmică. Relaxează-te, ia-o ușor și lasă natura să iasă la suprafață. Omul este bun și trebuie să-și urmeze propria experiență.</p>
<p> </p>
<p>„Eu sunt ok și drept urmare nu trebuie să urmez niciun fel de reguli sau valori impuse din afara mea. Trebuie să mă eliberez de părinții mei sau de conștiință.”</p>
<p> </p>
<p>Apare frecvent această idee că te-ai aflat sub tirania părinților în tot acest timp, iar acum trebuie să te trezești și să devii o persoană independentă și autonomă. Este o filosofie care se potrivește unui tânăr care vrea să se revolte, care dorește să-și afirme individualitatea și de aceea își respinge părintele, ceea ce este același lucru cu a-și respinge conștiința, ascultând doar de dorințele sale pe care le crede a fi bune. Astfel va ajunge să progreseze și să își realizeze potențialul deplin. Manualul de Analiză Tranzacțională le cere practicanților să se uită de două ori în oglindă și să spună: „Sunt ok așa cum sunt, sunt perfect...”</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>Cursul de Supraviețuire Ortodoxă - Arta Modernă (1)2021-02-25T05:52:50Z2021-02-25T05:52:50Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/697-cursul-de-supravieuire-ortodox-arta-modern-1.htmlPr. Serafim Roseninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/damuier.jpg" alt="damuier" style="float: right;" width="250" height="179" />În continuare, vom încheia discuția noastră analizând alte manifestări ale Revoluției și chiliasmului, care reprezintă tema centrală a modernității. Unii autori germani au analizat în profunzime acest subiect. Vom explora declinul artei, care trece de la umanism la subuman.</p>
<p>Hans Sedlmayr, un istoric de artă austriac, descrie istoria artei moderne, în special ultimele două secole, ca aducând un fenomen cu totul nou în arta și cultura apuseană, despre a cărui semnificație va vorbi pe larg.</p>
<p>Potrivit lui Sedlmayr, secolul al XIX-lea nu a avut niciun stil dominant, deși stilurile noi păreau să apară la fiecare una sau două decade. Absența unui stil, el o pune pe seama faptului că a dispărut o credință comună care să unească societatea. Nu mai există un singur obiect spre care arta să se îndrepte, cum se întâmpla în Evul Mediu, când arta era orientată spre catedrale.</p>
<p>Sedlmayr discută apoi problema arhitecturii și arată cum, exact înainte de Revoluția Franceză, a apărut un arhitect (Nicolas) Ledoux, care propune un model pentru o clădire perfect sferică, gândită nu doar ca monument, ci ca locuință în care să trăiască un om, mai precis un prefect. Arhitectul conferă astfel unui obiect obișnuit o formă total neobișnuită. Ulterior, această idee sucombă, deoarece nu poate fi pusă în practică, însă doar pentru a apărea din nou înainte și în timpul Revoluției Ruse, în secolul al XX-lea. Ideea dominantă este de a depăși senzația de legătură cu pământul, ceea ce în sine reprezintă tot o idee chiliastă.</p>
<p>Arhitectura devine, de asemenea, instabilă și nu mai apare tipul de figură ordonată care răsare din pământ și se ridică spre cer. Mai degrabă, clădirile par dezechilibrate ca și cum ar urma să se prăbușească.</p>
<p>În fine, apare ideea casei ca mașină. O casă reprezintă în opinia moderniștilor de secol XX o mașină de locuit, la fel cum un scaun este o mașină de șezut. Le Corbusier, unul din așa-zișii mari arhitecți ai vremurilor noastre, care a construit chiar o mănăstire pe baza acestor principii, cu o înfățișare înfiorătoare, declara: „Inima vechilor noastre orașe, cu clopotnițele și catedralele lor, trebuie făcută bucăți și înlocuită cu zgârie-nori”. Tocmai aceasta este lumea în care trăim astăzi noi cei de la oraș. Vedem astfel că nu doar revoluția filosofică și politică ne afectează, ci și revoluția artistică și arhitecturală.</p>
<p>În al doilea rând, Sedlmayr vorbește despre torso, folosit pentru prima dată ca obiect artistic la mijlocul secolului al XIX-lea de către sculptorul Rodin – care, apropos, are multe sculpturi în San Francisco la Legiunea de Onoare. Înainte de Rodin, torsoul era doar un fel de schiță, însă acum acest fragment, acest obiect absolut fragmentar, se transformă într-o operă de artă. Această tendință demonstrează că scopul înalt al artei s-a pierdut complet.</p>
<p>Ajungem acum la domeniul stupefiant al picturii. Istoricul austriac îl analizează pe Goya, care a fost contemporan cu Napoleon, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea:</p>
<p> </p>
<p>„Cu cât studiem mai mult opera lui Goya, cu atât mai tare ni se întărește convingerea că, la fel ca Ledoux în arhitectură și Kant în filosofie, el este una dintre marile forțe distructive și nimicitoare care scot la iveală o nouă epocă. În arta lui Goya anumite forțe caracteristice ies la suprafață, fiind simptome ale ceea ce vor deveni tendințele dominante ale picturii moderne, deși la el se găsesc mult mai multe decât atât. ”</p>
<p>„Deși a fost un pictor de curte și a lucrat în mod oficial pentru rege, la fel cum Ledoux a lucrat pentru Vechiul Regim și și-a dedicat marile opere arhitectonice în onoarea a doi regi, cu toate acestea Goya este încarnarea noului tip de artist «expus» în sensul discutat mai sus. Elementul nou din arta sa nu are nicio legătură cu sfera publică, ci își are originea într-o sferă complet subiectivă a experienței, adică în vis.”</p>
<p> </p>
<p>Pentru prima oară în istorie, un artist își găsește refugiul nu în travesti, nici în pretext, ci dând formă vizibilă iraționalului. Cele două serii numite „Suenos” („Vise”) și „Disparates” (Proverbele) reprezintă cheile de a înțelege nu doar opera pictorului spaniol, ci și cel mai important lucru din arta modernă. Seria „Disparates” împodobea, de asemenea, pereții casei sale, deci nu era doar o simplă serie de picturi.</p>
<p> </p>
<p>„Pentru prima oară un artist s-a gândit să pună pe pânză ceva ce vine direct din adâncimile lumii visurilor și iraționalului. Nimic nu ar putea fi mai greșit decât a presupune că aceste serii au fost construite pentru a îmbunătăți sau educa lumea sau pentru a eticheta un politician. Puterea stihiilor din aceste viziuni nu ar putea fi niciodată înțeleasă în termenii unei explicații atât de nevinovate și idealiste...”</p>
<p>„Cândva iadul era în mod clar definit ca o provincie a lumii de dedesubt. Toate născocirile groznice ale imaginației prin care mintea umană putea fi chinuită au fost exilate în tablouri-reprezentări ale acelui loc și au fost în felul acesta obiectivizate. Erupția iadului în lumea aceasta a fost ceva real și extern, iar în felul acesta pictorul o va înfățișa în tablourile privind ispitirea sfinților și a acelor ființe dezumanizate care l-au batjocorit și chinuit pe Domnul Nostru.”</p>
<p>„În celălalt caz, însă, cel pe care îl avem acum în față, această lume monstruoasă a devenit parte din lumea interioară a omului. Există în interiorul omului însuși și astfel ajungem la o nouă concepție a omului, în măsura în care omul însuși devine demonic. Nu este vorba doar de apariția sa exterioară, ci faptul că omul însuși și toată lumea sa au fost cucerite de imperiul demonic. Omul bate în retragere. Iadul este cel care are puterea copleșitoare, iar forțele pe care omul i le poate opune sunt slabe și demoralizate.”</p>
<p>„În viziunile onirice («Suenos») și așa-zisele proverbe («Proverbios») vedem toate desfigurările prin care omul poate fi făcut groaznic și toate ispitele prin care demnitatea sa poate fi atacată. Vedem demoni în formă umană, iar pe lângă ei creaturi vrăjite de toate felurile, monstruozități, stafii, vrăjitoare, uriași, bestii, lemuri și vampiri. «Chronos care își devorează copiii» pare ca un coșmar personificat când îl vedem cum stă pe vine, un gigant dezbrăcat pe marginea unei lumi asuprite, dar chiar și în condițiile date, acest iad de duhuri necurate are un fel de vitalitate furioasă. Nu sunt creaturi ieșite dintr-o fantezie artistică, ci sunt realități sângeroase care au fost trăite la nivel personal.”</p>
<p>„Seria de picturi «Visele» («Suenos»), dintre care cele amintite mai sus reprezintă doar câteva exemple, a apărut în 1792, la apogeul Revoluției Franceze. În acel moment, Goya trecea printr-o boală gravă, despre care nu știm foarte multe. Aceia sunt anii în care mulți artiști par posedați de puteri demonice. Sculptorul Messerschmidt își face mod repetat portretul ca o față cu strâmbături hidoase, în timp ce în Germania arta glaciară a lui Füssli indică fără greș semnele unei halucinații. Aceasta este epoca în care Flaxman a văzut o figură diavolească pe care a numit-o dintr-un motiv insondabil «Fantoma puricelui». Este, de asemenea, epoca lui Mesmer (1733-1815), în care ocultismul devine o modă. Era ca și cum în om s-ar fi deschis o ușă care duce la lumea subumană – lumea care îi amenință cu demența pe cei care au văzut prea mult din ea.”</p>
<p> </p>
<p>Sedlmayr mai discută despre un artist aflat oarecum la polul opus, dar care reflectă aceleași tendințe. Este vorba despre (Caspar David) Friedrich, un pictor german al aceleiași perioade.</p>
<p> </p>
<p>„Căldura umană a dispărut din relația omului cu lucrurile create. Luna, ea însăși un corp mort, oglindind rece lumina soarelui care a apus, acoperind lumea într-un lințoliu, reprezintă simbolul principal al acestui nou sentiment pe care îl trăiește omul față de lucruri. Omul însuși se simte părăsit de Dumnezeu. Este la fel de singur și străin de Dumnezeu, precum crucifixul din tabloul lui Friedrich, care stă în tăcerea uriașă și impersonală a munților.”</p>
<p> </p>
<p>Al treilea aspect discutat, foarte simptomatic pentru epoca modernă, îl reprezintă caricatura.</p>
<p> </p>
<p>„Caricatura nu era complet necunoscută în epocile anterioare, însă doar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând din Anglia, caricatura s-a răspândit și a devenit un domeniu bine definit al artei. A trebuit să vină secolul al XIX-lea, o dată cu opera lui Daumier (artistul francez) ca ea să devină obiectul principal de activitate al unui artist de prim rang. În concluzie, nu caricatura ca atare reprezintă un eveniment istoric relevant, ci ridicarea ei la statutul de artă respectată și relevantă.” </p>
<p>„După 1830 a apărut o publicație periodică „La Caricature» cu un scop politic clar. Paul Valéry a numit-o «Walpurgisnacht» («Noaptea valpurgică»), un pandemonium, o comedie satanică, turbulentă până la desfrâu. Acum se ocupa cu caraghislâcurile, acum era avidă de patima sângelui.”</p>
<p> </p>
<p>Această descriere ne oferă o privire scurtă, dar pătrunzătoare în paternitatea spirituală a caricaturii. Esența acestei ocupații artistice o reprezintă o strâmbare a umanului, deși întâmplător face mai mult. Uneori pune pe seama naturii umane caracteristicile iadului, deoarece stă în firea iadului să creeze imagini prin care natura noastră umană este batjocorită și negată. Această distorsiune poate fi dintre cele mai diverse. Omul, de pildă, poate fi strâmbat într-o mască și este relevant că opera de caricaturist a lui Daumier a început cu așa ceva.</p>
<p> </p>
<p>„În mare, însă, există două metode pe care le folosește acest proces de desfigurare: unul pozitiv și altul negativ. Metoda negativă îi răpește omului demnitatea și forma sa, îl arată ca urât, diform, prăpădit și ridicol. Omul, coroana creației, este devalorizat și detronat, dar cu toate acestea își păstrează umanitatea sa.</p>
<p>Metoda pozitivă de desfigurare face din om o cu totul altă creatură, ceva subuman. Pentru a realiza acest lucru, se folosește de toate mijloacele utilizate de cei care au descris iadul în arta occidentală. Însușirile omului devin o schimonoseală, este transformat într-o monstruozitate, un ciudat, un animal, o bestie, un scheleton, o vedenie, un idol, o păpușă, un sac de pânză, un robot. Omul arată urât, este o apariție care îți trezește presimțiri rele, o creatură neformată, un obiect grotesc și obscen. Acțiunile sale poartă amprenta nonsensului, a absurdului, a nesincerității, a comicului, a brutalului și demonicului.”</p>
<p>„Impulsul fundamental care se ascunde în spate îl reprezintă îndoiala sau disperarea în ceea ce îl privește pe om ca atare, o negare a bunătății și frumuseții naturii umane. Forma convențională a caricaturii este doar un pretext sub care această viziune asupra omului se poate desfășura liber.</p>
<p>În cazul lui Daumier, bineînțeles – și asta îl distinge de caricaturiștii mult mai sălbatici și cinici de la începutul secolului al XX-lea – lipsa de încredere în om este contrabalansată de recunoașterea măreției sale. Daumier a văzut grandoarea omului cum au văzut-o puțini alți artiști din secolul al XIX-lea. Grandoarea și absurditatea se unesc în el, astfel încât nasc tragicomicul.</p>
<p>La începutul secolului al XX-lea, totuși, acest echilibru salvator a dispărut. Va înflori un nou tip dominant de caricatură nemiloasă, în centrul căreia se găsea o viziune fără niciun fel de speranță în privința omului; această imagine strâmbată a omului, care a început să pună stăpânire cu o putere ineluctabilă pe mintea artistului, se va revela fără niciun fel de mască în tipurile umane produse de arta timpului, tipuri care îl izbesc pe omul simplu ca și cum ar fi cele mai înfricoșătoare caricaturi și care într-adevăr pornesc din aceleași caverne întunecate ale sufletului ca și caricatura însăși.”</p>
<p> </p>
<p>Înainte de acest episod, în secolul al XVIII-lea, încă exista ideea normală, obișnuită a omului. Pictorul picta portrete. Cineva, de regulă nobilitatea, îl plătea pe pictor, iar pictorul realiza tabloul, pentru care exista un scop, chiar dacă acesta nu era nici religios, nici foarte profund. Rămânea artă, avea un loc bine stabilit și o funcție. Puteai recunoaște ființa umană, iar adeseori era bine realizat. Exista un simț al celor trei dimensiuni, iar în felul ei această artă era perfectă. Acum, toate aceste trăsături se dizolvă prin fenomene ale căror manifestări sunt apariția torsoului, a demonicului, a caricaturii, a glaciarului. Toate distrug însăși ideea de pictură ca fiind ceva legat de ființa umană.</p>
<p>Sedlmayr discută apoi pe scurt pictura lui Cézanne și influența exercitată asupra picturii moderne:</p>
<p> </p>
<p>„Arta lui Cézanne reprezintă un punct de cotitură. Este acea graniță îngustă dintre impresionism și expresionism, care în tăcerea ei nenaturală pregătește erupția extra umanului.</p>
<p>Ea conduce la ideea că omul – din nou împotriva tuturor experiențelor naturale – este pus pe același nivel cu toate celelalte lucruri. La scurtă vreme după Cézanne, Seurat va înfățișa omul ca și cum ar fi o păpușă de lemn, o figură de lut, o mașină, iar un pic mai târziu, o dată cu Mattise, forma umană nu va avea o semnificație mai profundă decât un model de pe tapet, în timp ce pentru cubiști omul va fi degradat la nivelul unui model ingineresc.”</p>
<p> </p>
<p>Pictura lui Cézanne era „pictură pură”. Cu alte cuvinte, impresioniștii ajungeau într-un loc și cumva dizolvau lucrurile în ceea ce era pentru ei clipa. Nu mai exista niciun fel de idee cu privire la felul în care ar trebui să fie lucrurile sau dacă există ceva mai profund dincolo de ele. Conta doar felul în care apar lucrurile (în ochii pictorului).</p>
<p>Când caii galopează, se pot vedea 20 de picioare diferite în loc de patru picioare. Impresioniștii doresc să prindă exact acest moment. Fotografia i-a influențat prin aceea că reduce arta doar la un moment anume.</p>
<p>Unele lucrări sunt foarte fermecătoare, dar se simte deja că realitatea începe să se dizolve. Cézanne a afirmat că vrea să facă din impresionism o artă clasică. Tot Cézanne susținea că arta sa este genul de lucru pe care îl vezi când abia îți deschizi ochii și ești pe jumătate adormit. Însă aceasta nu este artă (clasică), ci ceva tranzitoriu, în schimb foarte periculos pentru arta clasică. Peisajele sale, de pildă, nu mai sunt peisaje propriu-zise, ci apare ceva ciudat, ceva ce pare făcut geometric, pentru că îl tenta ideea de a face un lucru geometric.</p>
<p>Cubișii au încercat pur și simplu să ia realitatea și să o ciopârțească în bucăți, iar apoi să privească la bucățile dezmembrate. În loc de a avea o față întreagă, ei iau fața și o descompun după care lipesc componentele la un loc împreună. Arată extrem de ciudat, ca și cum ai descompune realitatea și apoi ai reconstrui-o doar parțial.</p>
<p>În realitate, arta se împarte în două categorii. Pe de o parte avem arta foarte raționalistă, care se ocupă de fragmente, dezmembrează lucrurile și abia dacă le pune la loc. Pe de altă parte, este arta expresionistă în care cineva prinde o idee și o distorsionează maniacal pentru a-și expune ideea. În cele din urmă, totul se sfârșește cu cineva ca Jackson Pollock care stă în fața pânzei și aruncă vopsea la întâmplare, primind pentru asta 10.000 de dolari. Uneori dacă te uiți cu atenție se poate distinge un anumit model. Artistul are un soi de inspirație, pentru că lumea în sine are ordine. Cineva interesat cu adevărat de artă, poate că reușește să dea un fel de formă.</p>
<p>Am cunoscut cândva un pictor religios, cred că acum este celebru. Am mers la facultate împreună și el susținea că vrea să picteze subiecte religioase. În acest scop se uita la răstignire, prindea ideea iar apoi arunca diverse lucruri asupra tabloului. Ceea ce rezulta era o deformare înfiorătoare a lui Hristos pe cruce.</p>
<p> </p>
<p>„Ajunși în acest punct, comportamentul acestor așa-ziși pictori „puri” se învecinează cu patologicul. Încep să sufere de acea boală al cărei simptom principal este incapacitatea minții de a se proiecta pe sine în mintea altora sau în cea a lumii exterioare. Când se instalează această stare, totul le pare mort și străin, iar oamenii nu mai pot vedea decât aparența lucrurilor, nemaifiind conștienți de viața umană din ceilalți.”</p>
<p>„Tot în acest moment întreaga lume devine instabilă, deoarece atunci când lucrurile sunt doar fenomene ele nu mai au niciun fel de înțeles inerent în ele; astfel, ele încep să fie percepute ca lucruri fără stabilitate, care plutesc, oscilante, fără corp și nedeterminate. Nu mai sunt lucruri solide. Aceasta ar putea explica de ce aceia care doresc să vadă o lume în mișcare sunt mânați automat spre pictura absolută, acea pictură dezbrăcată complet de orice înțeles.”</p>
<p>„Acest tip de pictură care a debutat în jur de 1900 și a dominat anii 1920 nu este doar contemporan cu arhitectura «modernă» tehnicizată, nu este doar precedată, ca aceasta din urmă, de un fel de preludiu pe la 1800, ci are o legătură puternică cu ea, iar peste tot în Europa și dincolo a fost favorizată și propagată de exact aceleași grupuri, adică de cele care duceau mai departe «spiritul lui 1789». Cele două merg împreună, în pofida faptului că noua arhitectură este atât de rece și obiectivă iar noua pictură este atât de sălbatică și irațională. Una o oglindește pe cealaltă, în pofida faptului că pictura și arhitectura au fost complet separate una de alta.”</p>
<p></p>
<p>O pictură nu mai are scopul de a da formă și personalitate unui anumit spațiu, precum mai încerca fresca decorativă a art nouveaului, ci a devenit ceva care își aparține în întregime sieși. Nu mai este nici măcar o cârpitură tranzitorie pe perete. Mai degrabă are însușirea unei cărți pe care o deschidem și o dăm la o parte din nou. Le Corbusier, teoreticianul noilor doctrine, a afirmat că toate tablourile ar trebui ținute în dulapuri și ar trebui atârnate pe pereți doar pentru câteva ore, după cum ne vine cheful. Pentru el, un tablou stabil era ceva intolerabil.</p>
<p> </p>
<p>„Acest tip de pictură a fost pentru multă vreme un subiect de controverse aprinse, ceea ce face foarte dificilă o apreciere echidistantă. Totuși, verdictul celor mai înfocați critici nu este atât de dur pe cât o interpretare pur istorică, deoarece aceasta ne scoate la iveală, prin simpla lor descriere, caracterul îndoielnic al acestor eforturi.”</p>
<p>„Legătura intimă dintre acest tip de pictură și clădirea «modernă» de mai ieri se arată în primul și primul rând în dorința lor comună de a distruge vechile rânduieli. Așa cum există astăzi clădiri în care susul și josul nu mai pot fi distinse în mod limpede, în același fel apar tablouri în care susul și josul pot fi confundate. Acesta este desigur doar un simptom extern, dar cu toate acestea este foarte elocvent. Mai mult, este ceva nemaiîntâlnit în istoria picturii, nemaiîntâlnit nici măcar în cele mai îndrăznețe aberații și este un indiciu al extraumanului, al caracterului inuman pe care îl are această formă de artă. Afirmând acest lucru avem cu adevărat cheia pentru a înțelege arta modernistă în toate fazele sale, pentru că singurul lucru care diferă sunt mijloacele folosite.”</p>
<p>„Toate metodele noi de a privi lumea pe care le aduce arta modernistă în siajul ei sunt în mod fundamental extraumane, chiar și într-un sens superficial și material. De pildă, fotografia, chiar și în anii douăzeci, este marcată de o tendință de evitare a perspectivei «normale» a personalității umane și se mărginește la câteva formule mecanice. Privilegiază pozele făcute de deasupra sau de dedesubt și din unghiuri neobișnuite, cu efecte de lumină care fracturează subiectul și distorsiuni precum cele dintr-o oglindă distorsionantă.”</p>
<p> </p>
<p>În film are loc, bineînțeles, același fenomen. Tot felul de experimente pentru a vedea cum se poate fragmenta imaginea sau arăta imagini diferite una lângă alta pentru a realiza un tip de efect șocant.</p>
<p> </p>
<p>„Prin aceasta nu face altceva decât să meargă alături de tendința extra-umană din pictură care oferă o expresie limpede a atitudinii sale spirituale. Fiecare artă, desigur, într-o măsură mai mare sau mică, ia lumea pe care o găsește și se îndepărtează în manieră proprie de experiența normală pentru a o crea din nou, dar arta modernistă este condusă de un impuls nestăvilit de a trece de limitele «doar umanului»”.</p>
<p> </p>
<p>Aceasta explică de ce temele normale ale picturii de la jumătatea secolului al XIX-lea iau un aspect aproape extrem, în care omul pare că își predă umanitatea sa esențială și începe să vadă lucruri pe care cineva le vede în delir sau în coșmar, sub influența drogurilor, sau la începutul nebuniei ori al terorii extreme, iar aceste „stări aflate pe marginea nebuniei” produc viziuni uluitoare. Lumea vizibilă, lumea formelor concrete din portretistică, peisaj, natură moartă și toate celelalte tipuri de pictură, chiar și în cele care se pretind a fi în continuare religioase, devine ceva străin, distorsionat și înfiorător. Felul în care sunt ordonate devine instabil și se pulverizează în fragmente; forma se dezintegrează devenind fluidă și haotică. În unele cazuri, omul și lumea sa sunt schimbați de rigiditatea morții; lucrurile familiare devin ciudate, iar natura vie se transformă în natură moartă.</p>
<p> </p>
<p>„S-a spus despre arta greacă că a fost înhămată între două mari puteri care se aflau mereu lângă ea și cu care a trebuit să se lupte în permanență pentru a se impune într-o oarecare măsură. Aceste două puteri erau haosul și moartea. Noua pictură, din dorința maniacală de a se scutura de piedicile prea omenescului, a primit aceste puteri în artă – și acestea două au primit-o și pe a treia, pe care grecii nu o cunoșteau și pe care Evul Mediu a adus-o în viețile noastre. Această putere este iadul. Toate acestea – haosul, moartea și iadul – sunt antitipuri ale umanității. Reprezentarea unei lumi pe care aceste trei puteri au schimonosit-o reprezintă subiectul fundamental al noii picturi.”</p>
<p>„Apropierea artei de moarte și înrudirea sa cu atmosfera morții, acea atmosferă care face toate lucrurile să fie reci și rigide, este ceva nu fără precedent în istoria artei, ceva care este prins doar superficial în termenii «romantic» și «mișcarea romantică». În această etapă se ițește din străfundurile omului o viziune nocturnă exaltată a vieții, a naturii și antichității. Dar cu toate acestea, demnitatea omului a fost păstrată. Apropierea de moarte în mișcarea romantică germană, așa cum reiese din Beethoven, [Kleist,] Holderlin, Novalis, Runge și Friedrich este tragică, dar rămâne în continuare umană. În capitularea sa în artă, în fața acum inabordabilei stări a lucrurilor, omul își impune legea sa contra haosului care pentru el reprezintă o realitate cunoscută îndeajuns.”</p>
<p>„În faza modernă însăși se combină conștiința morții (care se ivește sub o mie de forme din spatele tuturor lucrurilor vii și își face simțită prezența groaznică într-o floare ofilită, într-o cameră goală – și da, chiar, în natura moartă) și o îndoială terorizantă cu privire la demnitatea și chiar la natura omului.</p>
<p>Această îndoială se poate transforma într-o acceptare agonizantă a negării sau se poate îndrepta către o schimonosire pozitivă sau cinică a ființei sale. Acum, apropierea morții nu mai este tragică, ci este ceva infernal, o afirmare a haosului, și este cu atât mai îngrozitoare deoarece nu există niciun domeniu al vieții complet imun la această izbucnire a lumii de jos.”</p>
<p>„Cândva iadul era clar circumscris ca un domeniu aflat în antiteză cu un univers care avea sens și rațiune. Dar printr-o aberație aproape similară cu aceea care îi făcea pe oamenii din secolul al XIX-lea să vadă sclipirea raiului în „lumina naturală” care se revărsa asupra tuturor lucrurilor, astfel încât până și o căpiță de fân era transfigurată de ea, ... acum izbucnesc în realitate cele mai terifiante imagini din anticamera iadului și a cercurilor dimprejurul său. Apariția acestor viziuni era ceva necunoscut celor care le-au invocat, dar ele au venit și nimic nu este imun în fața influenței lor. Orice aparține de groază și de nocturn, de boală, de moarte și decădere, orice este vulgar, obscen, pervers, orice este mecanic și o negare a spiritului – toate aceste moduri, motive și aspecte ale inumanului pun stăpânire pe om și pe lumea sa familiară. Fac din om o ruină, o mașină, o mască, o fantomă. Decade la nivelul unui păduche, al unei insecte. În diversele curente ale picturii moderne întotdeauna este subliniată una sau alta dintre aceste variații ale atributelor antiumane. Cubismul accentuează moartea, expresionismul haosul clocotitor, suprarealismul demonismul rece ale ultimelor regiuni înghețate din iad. Chiar dacă tablourile s-ar pierde, titlurile alese pentru ele de cei care le-au pictat ar fi suficiente pentru a le dezvălui reședința spirituală: „frică”, „orașul bolnav”, „muribunzii”, „portretul meu ca schelet”, „molimă deasupra, molimă dedesubt, molimă peste tot”, „gluma a cucerit suferința”, „grămada de bălegar”, „înapoi la nimic.”</p>
<p>„Această interpretare pe care o propunem poate părea la prima vedere extravagantă. Totuși, dacă privim obiectiv problema, vom descoperi că face exact ceea ce ar trebui să facă o teorie, adică explică o mulțime de informații pe care până acum am încercat să le înțelegem una câte una, ne permite să recunoaștem toate diversele „isme”, de la futurism la suprarealism – toate fiind într-o formă sau alta o evadare din realitatea superioară – ca expresii (care diferă doar în aparență) ale acelorași puteri fundamentale, deși natura umană în toate manifestările sale este în mod esențial una, negările sale sunt multiple. Pe scurt, o astfel de teorie ne permite să vedem dincolo de toate diferențele și detaliile nesemnificative.”</p>
<p>„În termeni pur artistici, există o artă naturală a infernalului și a îngrozitorului; de asemenea, nu ar trebui sub nicio formă negată cea mai periculoasă potențialitate artistică. Și-a făcut simțită prezența de la bun început în arta nordică, acolo apărând imaginea lui Hristos desfigurat în moarte, ceva necunoscut artei creștin răsăritene. Tot arta nordică a dat imaginea iadului. Bosch, Bruegel și Grünewald au ridicat arta monstruosului la același nivel pe care l-a atins în cele mai transfigurate și înalte forme, în timp ce Goya i-a lărgit scopul fără să părăsească vreun moment tărâmul artistic. Într-adevăr, găsim la granița acestei noi arte a morții interioare și a iadului un număr de artiști, Ensor, Munch, Kubin, Schiele sunt doar câteva exemple, a căror forță artistică naturală nu poate fi negată.”</p>
<p>„Van Gogh, Munch (al cărui «Țipăt» l-am văzut – notă P.S.R.), Seurat, toți născuți în 1860, sunt primii pictori în care se relevă această tendință deși nu i s-au abandonat cu totul. Abia la Ensor, de asemenea, născut în 1860, ea devine dominantă. Pentru cei născuți după 1860 ea devine destin. Cu mult înainte de Primul Război Mondial, ea demonstra coșmarul care bântuia marile orașe europene. După război s-a instalat un declin artistic clar, iar acum apar simptomele degenerării extreme. Prin «noua obiectivitate» se ajunge la cea mai banală și moartă formă. Din punct de vedere politic, arta aceasta cea mai nouă și de ultimă oră se aliază cu anahia. Din punct de vedere psihologic este expresia unei frici uriașe și a unei uri față de rasa umană, care i-a făcut pe oameni să se îndrepte împotriva propriilor lor persoane. Cea mai profundă explicație a acestor avortoni artistici care apar în lumea fenomenală a fost deja oferită de Goya, care a scris sub titlul colecției sale de picturi «Visurile»: «somnul rațiunii naște monștri».”</p>
<p> </p>
<p>Vedem astfel că, atunci când rațiunea ajunge la finalul drumului iluminist, în viața umană explodează forțe iraționale, care vin de la demoni... În fapt, citatul complet din Goya sună așa: „El sueno de la razon produce monstruos.” (Visul rațiunii naște monștri.)</p>
<p>Sedlmayr discută, în cele din urmă și despre suprarealism.</p>
<p> </p>
<p>„Tema de căpătâi a suprarealismului este haosul absolut. Acest curent se concentrează pe tema haosului indiferent de locul în care poate fi întâlnit: în regiunile întunecate ale lumii visurilor, în halucinații, în caracterul alienat și irațional al vieții obișnuite, în domeniul realității în care lucrurile nu au nicio legătură unul cu altul, fiind aduse laolaltă într-o manieră întâmplătoare, fără sens și fragmentară, în confuzia unui oraș mare sau în cea a războiului total ori în cea a unui magazin cu lucruri vechi – «comorile» acestuia părând a-i umple de un entuziasm special pe suprarealiști. Tema lor poate fi definită în sens larg ca fiind «haosul decăderii totale», nu haosul potențialităților creative, ci acela al finalității, nu haosul lucrurilor care iau naștere, ci acela al lucrurilor terminate și epuizate, nu haosul naturii roditoare, ci acela al nenaturalului, un haos din care, pentru a folosi cuvintele lui Goethe, chiar și duhul lui Dumnezeu Însuși ar putea cu greu să creeze o lume.”</p>
<p> </p>
<p>Nu poate fi subestimată puterea acestui curent al suprarealismului. Dintre toate tendințele secolului al XIX-lea și al XX-lea, cu excepția noii arhitecturi, doar două au reușit să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial – realismul pozitiv și suprarealismul în pictură. Există deja multe organizații suprarealiste în țări europene, și nu doar acolo. Prin comparație, expresioniștii reprezintă o minoritate cu totul neglijabilă.</p>
<p>Nu câștigăm nimic dacă minimizăm acest fenomen, nici nu ne poate mulțumi gândul că e vorba doar de extravaganțe, nebunii sau forme ale unui triumf spiritual straniu. Încă de foarte devreme, din 1860, Dostoievski, recunoștea în mod profetic în ai săi Oameni ai Abisului că astfel de tipuri, pe care suprarealismul le-a dus la deplina dezvoltare, au apărut deja – „date fiind circumstanțele în care a evoluat societatea noastră”. În ultimă instanță, suprarealismul nu reprezintă altceva decât fuga finală a omului și artei spre prăpastie, acea fugă de care Nietzsche era conștient în 1881 când a scris:</p>
<p> </p>
<p>„Nu cădem oare continuu? – în spate, în lateral, în toate direcțiile? Se mai păstrează susul și josul? Nu rătăcim oare prin nimicul infinit? Nu răsuflă în fața noastră spațiul gol? Nu a devenit mai frig?”</p>
<p> </p>
<p>Observăm aici legătură intimă dintre filosofie, politică și artă.</p>
<p>Sedlmayr ajunge la următoarele concluzii:</p>
<p> </p>
<p>„Diagnosticul pe care l-am pus artei moderne este confirmat în plus de faptul indiscutabil că aceasta nu are nicio dificultate în a înfățișa demonicul și omul devenit demonic, dar îi vine aproape imposibil să-l arate pe om ca pe o ființă umană și eșuează complet când trebuie să-L arate pe Dumnezeul-om și pe sfânt.”</p>
<p> </p>
<p>Legat de arta modernă el mai afirmă:</p>
<p> </p>
<p>„Atracția exercitată asupra artistului de extraomenesc și extranatural, de întuneric, de irealitate și subconștient, de haos și nimic are toate caracteristicile unei vrăji... Potrivit lui Paul Klee, inima noastră palpitând ne împinge tot mai departe spre tărâmul ultim al lucrurilor.”</p>
<p>„Tulburarea produsă de arta modernă se repercutează asupra tuturor aspectelor și relațiilor diferite ale omului. Avem tulburarea relației omului cu Dumnezeu. În domeniul artei, acest lucru este mai vizibil decât în oricare altă parte, prin natura sarcinii care acum absoarbe energia creativă – o energie care înainte vreme a fost absorbită de templu, de biserică și de imaginea sfântă. Noii zei ai omului sunt Natura, Arta, Mașina, Universul, Haosul și Neantul”.</p>
<p> </p>
<p>Sedlmayr discută apoi în mare despre întreaga atmosferă intelectuală de la Iluminism și până în zilele noastre.</p>
<p> </p>
<p>„În panteismul și deismul secolului al XVIII-lea s-a deschis un hău între om și Dumnezeu. La început ideea de Dumnezeu părea mult mai pură decât aceea a unui Dumnezeu personal. Conceptul nostru de Dumnezeu s-a eliberat de ceea ce părea un element antropomorfic, în același timp în care același element era eliminat din arhitectură. Însă ceea ce s-a petrecut a fost faptul că acest Dumnezeu al filosofilor s-a evaporat în natură și a dispărut. În vremea în care se întâmpla acest lucru, se mai schimba ceva în ideea de om, care era dezbărat de elementul teomorfic, în timp ce Dumnezeu era dezbărat de cel antropomorfic. Consecința a fost foarte diferită de ceea ce s-a intenționat, deoarece prin acest proces omul a fost redus la nivelul unui automat, asta când nu este redus la nivelul unui demon.”</p>
<p>„Pierderea lui Dumnezeu ca realitate distruge sensul originar al realității ca întreg. O dată pierdut acest simț, omul se transformă într-un anti-realist, într-un idealist, într-o ființă care trăiește prin fantasme”, ceea ce deschide poarta demonilor.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Imaginația.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: „În forma radicală a deismului, divorțul dintre Dumnezeu și om apare din faptul că Dumnezeu este retrogradat într-un loc îndepărtat, astfel încât Dumnezeu și lumea încep să fie văzute ca lucruri în întregime distincte și separate. Dumnezeu este „Dumnezeul absent”, care a creat marele ceasornic reprezentat de lumină, pe care l-a învârtit cum trebuie. Ceasornicul acum continuă să meargă după mecanismele sale interne, ceea ce înseamnă că lumea se dezvăluie pe sine în mod automat. Astfel este exclusă orice posibilitate de relație personală cu Dumnezeu. Toată taina a fost eliminată și, într-adevăr, una din operele principale ale unuia din protagoniștii deismului, Toland, se numește «Creștinismul fără taine»”, după cum am văzut deja .</p>
<p>„Peste tot, relațiile spirituale se răcesc. Locul lor este luat de relațiile glaciale ale rațiunii. Îndoiala joacă un rol tot mai important și tot ceea ce este atins de răceala sa este transformat: lumea devine o mașină – omul, un robot”</p>
<p> </p>
<p>Un autor contemporan cu Voltaire a scris că „statul va deveni un stat mașină”. Apoi, Ledoux, arhitectul care dorea să facă imobile rotunde și sferice, se întreba în timp ce contempla pământul: „Nu este sublimă această mașină rotundă?”</p>
<p> </p>
<p>„Omul devine acum la fel de străin de semenii săi pe cât este față de Dumnezeu, și la fel de străin față de natură. După cum afirmă Ledoux, este străin peste tot. Suntem nevoiți să tragem concluzia că la originea acestor fenomene variate caracterizate de o tendință către inorganic stă deismul. Efectul său este peste tot ucigător, făcându-i pe oameni străini de Dumnezeu și unul de altul.”</p>
<p> </p>
<p>Așadar, această artă are un fundal religios, în primul rând în deism. După deism apare panteismul, iar Sedlmayr discută acest curent în opera lui Holderlin, poetul de la începutul secolului al XIX-lea.</p>
<p> </p>
<p>„Figurile individuale, în parte oameni, în parte zei,” pe care Holderlin le glorifică „divinul, fiind anume Hristos, Hercule și Dionisos – se transformă în ceva nebulos, care este, ca să spunem așa, predivin sau superdivin.”</p>
<p>„Acest aspect devine cu atât mai clar o dată cu trecerea timpului, când Holderin se adresează naturii cu «Sfintei». Se roagă pentru ceva ce îi pare mai venerabil și mai sfânt decât figurile zeilor personali. «Marele lucru sfânt» pe care Holderlin îl recunoaște în natură nu este nimic apropiat sau familiar omului. Nu poate să-l simtă ca pe ceva apropiat, nu se poate regăsi în el, nici nu poate, așa cum se întâmpla în epocile trecute, să privească la natură ca la o rudă sau ca la un prieten. «Marele lucru sfânt» nu este nimic din toate acestea, mai degrabă este ceva căruia îi lipsește în întregime un caracter uman, ba chiar un caracter organic; este ceva ce nu are nici personalitate, nici destin. Este ceva complet opus naturii omului, este ceva universal, ceva infinit ce nu poate fi simțit. Lui Holderlin îi place cel mai mult să caracterizeze Natura ca fiind «stille» («tăcută» sau «silențioasă») punând-o în antiteză cu ocupațiile active ale omului. Pentru a se apropia de ea, omul trebuie mai întâi să se distrugă pe sine, trebuie să meargă sprea moartea sa.”</p>
<p> </p>
<p>În final, Sedlmayr oferă un fel de descriere-rezumat a acestor forțe întunecate și distructive care au străbătut arta apuseană. Deși era un iubitor al artei dinainte de Revoluție, adică dinainte de secolul al XVIII-lea, în această scurtă istorie a sa demonstrează foarte argumentat cum influențele demolatoare apar în trecut exact în momentul pe care noi l-am identificat ca fiind începutul apostaziei: secolul al XII-lea.</p>
<p>În opinia lui Sedlmayr, prima apariție a acestor elemente demonice survine în stilul romanic târziu.</p>
<p> </p>
<p>„În această fază lumea sacră este investită într-o măsură de-a dreptul înfiorătoare cu un caracter demonic. Astfel, pe ușile unor catedrale figurile sfinte au înfățișarea unor cadavre și fantome, un fapt care nu poate fi explicat de o anumită îndepărtare de umanitate, care marchează arta Evului Mediu târziu. Uneori Hristos se aseamănă unui idol sau despot asiatic. Fiarele din Apocalipsă și îngerii sunt transformați de această însușire demonică. Acest fenomen straniu nu poate fi explicat în termenii unei intenții duale care poate fi sesizată în mare parte din arta medievală, unde scopul este de a șoca întrucâtva privitorul și, în același timp, cu ajutorul absurdității clare a simbolurilor vizibile, să-i împingă mintea spre contemplarea pur spirituală; și asta pentru că imediat lângă personajele sfinte, ba chiar în mijlocul lor, ba chiar cu greu de distins în mijlocul lor, sunt imagini ale demonilor și ale fiarelor și himerelor demonice care invadează interiorul bisericii.”</p>
<p>„În același timp, personajele înseși încep să dobândească o remarcabilă și fără precedent instabilitate. Cele aflate pe marea arcadă de deasupra ușii catedralei de la Vezelay par să se clatine serios și arată ca și cum ar urma să se prăbușească dintr-un moment în altul de pe marea curbă pe care stau atât de periculos. Aceasta este epoca în care figurile încep să fie fixate tangențial de cadrul marilor uși și tot în această perioadă își face apariție marea Roată a Norocului care îl ridică pe om și ineluctabil îl coboară; tot în această perioadă apar pentru dată forme arhitecturale care stau cu capul în jos.”</p>
<p>„Toate acestea reprezintă expresia vizibilă a acelei instabilități a treburilor omenești, a faptului că oamenii au început dintr-odată să simtă cu o intensitate specială și dureroasă. În fapt, este simbolul vizibil al stării oamenilor, al sentimentelor pe care le nutresc cu privire la viață și lume.”</p>
<p>„În religie, emoția dominantă este frica, iar tema principală este Ziua Judecății, înfățișată astfel încât să exprime cel mai mare potențial posibil de teroare. În atmosfera sumbră de mormânt a bisericii putem vedea credincioșii stând „cu frică și cu cutremur înaintea lui Dumnezeu”. Nicicând nu a reușit un misterium tremendum să aibă o asemenea putere asupra minților oamenilor.”</p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/damuier.jpg" alt="damuier" style="float: right;" width="250" height="179" />În continuare, vom încheia discuția noastră analizând alte manifestări ale Revoluției și chiliasmului, care reprezintă tema centrală a modernității. Unii autori germani au analizat în profunzime acest subiect. Vom explora declinul artei, care trece de la umanism la subuman.</p>
<p>Hans Sedlmayr, un istoric de artă austriac, descrie istoria artei moderne, în special ultimele două secole, ca aducând un fenomen cu totul nou în arta și cultura apuseană, despre a cărui semnificație va vorbi pe larg.</p>
<p>Potrivit lui Sedlmayr, secolul al XIX-lea nu a avut niciun stil dominant, deși stilurile noi păreau să apară la fiecare una sau două decade. Absența unui stil, el o pune pe seama faptului că a dispărut o credință comună care să unească societatea. Nu mai există un singur obiect spre care arta să se îndrepte, cum se întâmpla în Evul Mediu, când arta era orientată spre catedrale.</p>
<p>Sedlmayr discută apoi problema arhitecturii și arată cum, exact înainte de Revoluția Franceză, a apărut un arhitect (Nicolas) Ledoux, care propune un model pentru o clădire perfect sferică, gândită nu doar ca monument, ci ca locuință în care să trăiască un om, mai precis un prefect. Arhitectul conferă astfel unui obiect obișnuit o formă total neobișnuită. Ulterior, această idee sucombă, deoarece nu poate fi pusă în practică, însă doar pentru a apărea din nou înainte și în timpul Revoluției Ruse, în secolul al XX-lea. Ideea dominantă este de a depăși senzația de legătură cu pământul, ceea ce în sine reprezintă tot o idee chiliastă.</p>
<p>Arhitectura devine, de asemenea, instabilă și nu mai apare tipul de figură ordonată care răsare din pământ și se ridică spre cer. Mai degrabă, clădirile par dezechilibrate ca și cum ar urma să se prăbușească.</p>
<p>În fine, apare ideea casei ca mașină. O casă reprezintă în opinia moderniștilor de secol XX o mașină de locuit, la fel cum un scaun este o mașină de șezut. Le Corbusier, unul din așa-zișii mari arhitecți ai vremurilor noastre, care a construit chiar o mănăstire pe baza acestor principii, cu o înfățișare înfiorătoare, declara: „Inima vechilor noastre orașe, cu clopotnițele și catedralele lor, trebuie făcută bucăți și înlocuită cu zgârie-nori”. Tocmai aceasta este lumea în care trăim astăzi noi cei de la oraș. Vedem astfel că nu doar revoluția filosofică și politică ne afectează, ci și revoluția artistică și arhitecturală.</p>
<p>În al doilea rând, Sedlmayr vorbește despre torso, folosit pentru prima dată ca obiect artistic la mijlocul secolului al XIX-lea de către sculptorul Rodin – care, apropos, are multe sculpturi în San Francisco la Legiunea de Onoare. Înainte de Rodin, torsoul era doar un fel de schiță, însă acum acest fragment, acest obiect absolut fragmentar, se transformă într-o operă de artă. Această tendință demonstrează că scopul înalt al artei s-a pierdut complet.</p>
<p>Ajungem acum la domeniul stupefiant al picturii. Istoricul austriac îl analizează pe Goya, care a fost contemporan cu Napoleon, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea:</p>
<p> </p>
<p>„Cu cât studiem mai mult opera lui Goya, cu atât mai tare ni se întărește convingerea că, la fel ca Ledoux în arhitectură și Kant în filosofie, el este una dintre marile forțe distructive și nimicitoare care scot la iveală o nouă epocă. În arta lui Goya anumite forțe caracteristice ies la suprafață, fiind simptome ale ceea ce vor deveni tendințele dominante ale picturii moderne, deși la el se găsesc mult mai multe decât atât. ”</p>
<p>„Deși a fost un pictor de curte și a lucrat în mod oficial pentru rege, la fel cum Ledoux a lucrat pentru Vechiul Regim și și-a dedicat marile opere arhitectonice în onoarea a doi regi, cu toate acestea Goya este încarnarea noului tip de artist «expus» în sensul discutat mai sus. Elementul nou din arta sa nu are nicio legătură cu sfera publică, ci își are originea într-o sferă complet subiectivă a experienței, adică în vis.”</p>
<p> </p>
<p>Pentru prima oară în istorie, un artist își găsește refugiul nu în travesti, nici în pretext, ci dând formă vizibilă iraționalului. Cele două serii numite „Suenos” („Vise”) și „Disparates” (Proverbele) reprezintă cheile de a înțelege nu doar opera pictorului spaniol, ci și cel mai important lucru din arta modernă. Seria „Disparates” împodobea, de asemenea, pereții casei sale, deci nu era doar o simplă serie de picturi.</p>
<p> </p>
<p>„Pentru prima oară un artist s-a gândit să pună pe pânză ceva ce vine direct din adâncimile lumii visurilor și iraționalului. Nimic nu ar putea fi mai greșit decât a presupune că aceste serii au fost construite pentru a îmbunătăți sau educa lumea sau pentru a eticheta un politician. Puterea stihiilor din aceste viziuni nu ar putea fi niciodată înțeleasă în termenii unei explicații atât de nevinovate și idealiste...”</p>
<p>„Cândva iadul era în mod clar definit ca o provincie a lumii de dedesubt. Toate născocirile groznice ale imaginației prin care mintea umană putea fi chinuită au fost exilate în tablouri-reprezentări ale acelui loc și au fost în felul acesta obiectivizate. Erupția iadului în lumea aceasta a fost ceva real și extern, iar în felul acesta pictorul o va înfățișa în tablourile privind ispitirea sfinților și a acelor ființe dezumanizate care l-au batjocorit și chinuit pe Domnul Nostru.”</p>
<p>„În celălalt caz, însă, cel pe care îl avem acum în față, această lume monstruoasă a devenit parte din lumea interioară a omului. Există în interiorul omului însuși și astfel ajungem la o nouă concepție a omului, în măsura în care omul însuși devine demonic. Nu este vorba doar de apariția sa exterioară, ci faptul că omul însuși și toată lumea sa au fost cucerite de imperiul demonic. Omul bate în retragere. Iadul este cel care are puterea copleșitoare, iar forțele pe care omul i le poate opune sunt slabe și demoralizate.”</p>
<p>„În viziunile onirice («Suenos») și așa-zisele proverbe («Proverbios») vedem toate desfigurările prin care omul poate fi făcut groaznic și toate ispitele prin care demnitatea sa poate fi atacată. Vedem demoni în formă umană, iar pe lângă ei creaturi vrăjite de toate felurile, monstruozități, stafii, vrăjitoare, uriași, bestii, lemuri și vampiri. «Chronos care își devorează copiii» pare ca un coșmar personificat când îl vedem cum stă pe vine, un gigant dezbrăcat pe marginea unei lumi asuprite, dar chiar și în condițiile date, acest iad de duhuri necurate are un fel de vitalitate furioasă. Nu sunt creaturi ieșite dintr-o fantezie artistică, ci sunt realități sângeroase care au fost trăite la nivel personal.”</p>
<p>„Seria de picturi «Visele» («Suenos»), dintre care cele amintite mai sus reprezintă doar câteva exemple, a apărut în 1792, la apogeul Revoluției Franceze. În acel moment, Goya trecea printr-o boală gravă, despre care nu știm foarte multe. Aceia sunt anii în care mulți artiști par posedați de puteri demonice. Sculptorul Messerschmidt își face mod repetat portretul ca o față cu strâmbături hidoase, în timp ce în Germania arta glaciară a lui Füssli indică fără greș semnele unei halucinații. Aceasta este epoca în care Flaxman a văzut o figură diavolească pe care a numit-o dintr-un motiv insondabil «Fantoma puricelui». Este, de asemenea, epoca lui Mesmer (1733-1815), în care ocultismul devine o modă. Era ca și cum în om s-ar fi deschis o ușă care duce la lumea subumană – lumea care îi amenință cu demența pe cei care au văzut prea mult din ea.”</p>
<p> </p>
<p>Sedlmayr mai discută despre un artist aflat oarecum la polul opus, dar care reflectă aceleași tendințe. Este vorba despre (Caspar David) Friedrich, un pictor german al aceleiași perioade.</p>
<p> </p>
<p>„Căldura umană a dispărut din relația omului cu lucrurile create. Luna, ea însăși un corp mort, oglindind rece lumina soarelui care a apus, acoperind lumea într-un lințoliu, reprezintă simbolul principal al acestui nou sentiment pe care îl trăiește omul față de lucruri. Omul însuși se simte părăsit de Dumnezeu. Este la fel de singur și străin de Dumnezeu, precum crucifixul din tabloul lui Friedrich, care stă în tăcerea uriașă și impersonală a munților.”</p>
<p> </p>
<p>Al treilea aspect discutat, foarte simptomatic pentru epoca modernă, îl reprezintă caricatura.</p>
<p> </p>
<p>„Caricatura nu era complet necunoscută în epocile anterioare, însă doar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând din Anglia, caricatura s-a răspândit și a devenit un domeniu bine definit al artei. A trebuit să vină secolul al XIX-lea, o dată cu opera lui Daumier (artistul francez) ca ea să devină obiectul principal de activitate al unui artist de prim rang. În concluzie, nu caricatura ca atare reprezintă un eveniment istoric relevant, ci ridicarea ei la statutul de artă respectată și relevantă.” </p>
<p>„După 1830 a apărut o publicație periodică „La Caricature» cu un scop politic clar. Paul Valéry a numit-o «Walpurgisnacht» («Noaptea valpurgică»), un pandemonium, o comedie satanică, turbulentă până la desfrâu. Acum se ocupa cu caraghislâcurile, acum era avidă de patima sângelui.”</p>
<p> </p>
<p>Această descriere ne oferă o privire scurtă, dar pătrunzătoare în paternitatea spirituală a caricaturii. Esența acestei ocupații artistice o reprezintă o strâmbare a umanului, deși întâmplător face mai mult. Uneori pune pe seama naturii umane caracteristicile iadului, deoarece stă în firea iadului să creeze imagini prin care natura noastră umană este batjocorită și negată. Această distorsiune poate fi dintre cele mai diverse. Omul, de pildă, poate fi strâmbat într-o mască și este relevant că opera de caricaturist a lui Daumier a început cu așa ceva.</p>
<p> </p>
<p>„În mare, însă, există două metode pe care le folosește acest proces de desfigurare: unul pozitiv și altul negativ. Metoda negativă îi răpește omului demnitatea și forma sa, îl arată ca urât, diform, prăpădit și ridicol. Omul, coroana creației, este devalorizat și detronat, dar cu toate acestea își păstrează umanitatea sa.</p>
<p>Metoda pozitivă de desfigurare face din om o cu totul altă creatură, ceva subuman. Pentru a realiza acest lucru, se folosește de toate mijloacele utilizate de cei care au descris iadul în arta occidentală. Însușirile omului devin o schimonoseală, este transformat într-o monstruozitate, un ciudat, un animal, o bestie, un scheleton, o vedenie, un idol, o păpușă, un sac de pânză, un robot. Omul arată urât, este o apariție care îți trezește presimțiri rele, o creatură neformată, un obiect grotesc și obscen. Acțiunile sale poartă amprenta nonsensului, a absurdului, a nesincerității, a comicului, a brutalului și demonicului.”</p>
<p>„Impulsul fundamental care se ascunde în spate îl reprezintă îndoiala sau disperarea în ceea ce îl privește pe om ca atare, o negare a bunătății și frumuseții naturii umane. Forma convențională a caricaturii este doar un pretext sub care această viziune asupra omului se poate desfășura liber.</p>
<p>În cazul lui Daumier, bineînțeles – și asta îl distinge de caricaturiștii mult mai sălbatici și cinici de la începutul secolului al XX-lea – lipsa de încredere în om este contrabalansată de recunoașterea măreției sale. Daumier a văzut grandoarea omului cum au văzut-o puțini alți artiști din secolul al XIX-lea. Grandoarea și absurditatea se unesc în el, astfel încât nasc tragicomicul.</p>
<p>La începutul secolului al XX-lea, totuși, acest echilibru salvator a dispărut. Va înflori un nou tip dominant de caricatură nemiloasă, în centrul căreia se găsea o viziune fără niciun fel de speranță în privința omului; această imagine strâmbată a omului, care a început să pună stăpânire cu o putere ineluctabilă pe mintea artistului, se va revela fără niciun fel de mască în tipurile umane produse de arta timpului, tipuri care îl izbesc pe omul simplu ca și cum ar fi cele mai înfricoșătoare caricaturi și care într-adevăr pornesc din aceleași caverne întunecate ale sufletului ca și caricatura însăși.”</p>
<p> </p>
<p>Înainte de acest episod, în secolul al XVIII-lea, încă exista ideea normală, obișnuită a omului. Pictorul picta portrete. Cineva, de regulă nobilitatea, îl plătea pe pictor, iar pictorul realiza tabloul, pentru care exista un scop, chiar dacă acesta nu era nici religios, nici foarte profund. Rămânea artă, avea un loc bine stabilit și o funcție. Puteai recunoaște ființa umană, iar adeseori era bine realizat. Exista un simț al celor trei dimensiuni, iar în felul ei această artă era perfectă. Acum, toate aceste trăsături se dizolvă prin fenomene ale căror manifestări sunt apariția torsoului, a demonicului, a caricaturii, a glaciarului. Toate distrug însăși ideea de pictură ca fiind ceva legat de ființa umană.</p>
<p>Sedlmayr discută apoi pe scurt pictura lui Cézanne și influența exercitată asupra picturii moderne:</p>
<p> </p>
<p>„Arta lui Cézanne reprezintă un punct de cotitură. Este acea graniță îngustă dintre impresionism și expresionism, care în tăcerea ei nenaturală pregătește erupția extra umanului.</p>
<p>Ea conduce la ideea că omul – din nou împotriva tuturor experiențelor naturale – este pus pe același nivel cu toate celelalte lucruri. La scurtă vreme după Cézanne, Seurat va înfățișa omul ca și cum ar fi o păpușă de lemn, o figură de lut, o mașină, iar un pic mai târziu, o dată cu Mattise, forma umană nu va avea o semnificație mai profundă decât un model de pe tapet, în timp ce pentru cubiști omul va fi degradat la nivelul unui model ingineresc.”</p>
<p> </p>
<p>Pictura lui Cézanne era „pictură pură”. Cu alte cuvinte, impresioniștii ajungeau într-un loc și cumva dizolvau lucrurile în ceea ce era pentru ei clipa. Nu mai exista niciun fel de idee cu privire la felul în care ar trebui să fie lucrurile sau dacă există ceva mai profund dincolo de ele. Conta doar felul în care apar lucrurile (în ochii pictorului).</p>
<p>Când caii galopează, se pot vedea 20 de picioare diferite în loc de patru picioare. Impresioniștii doresc să prindă exact acest moment. Fotografia i-a influențat prin aceea că reduce arta doar la un moment anume.</p>
<p>Unele lucrări sunt foarte fermecătoare, dar se simte deja că realitatea începe să se dizolve. Cézanne a afirmat că vrea să facă din impresionism o artă clasică. Tot Cézanne susținea că arta sa este genul de lucru pe care îl vezi când abia îți deschizi ochii și ești pe jumătate adormit. Însă aceasta nu este artă (clasică), ci ceva tranzitoriu, în schimb foarte periculos pentru arta clasică. Peisajele sale, de pildă, nu mai sunt peisaje propriu-zise, ci apare ceva ciudat, ceva ce pare făcut geometric, pentru că îl tenta ideea de a face un lucru geometric.</p>
<p>Cubișii au încercat pur și simplu să ia realitatea și să o ciopârțească în bucăți, iar apoi să privească la bucățile dezmembrate. În loc de a avea o față întreagă, ei iau fața și o descompun după care lipesc componentele la un loc împreună. Arată extrem de ciudat, ca și cum ai descompune realitatea și apoi ai reconstrui-o doar parțial.</p>
<p>În realitate, arta se împarte în două categorii. Pe de o parte avem arta foarte raționalistă, care se ocupă de fragmente, dezmembrează lucrurile și abia dacă le pune la loc. Pe de altă parte, este arta expresionistă în care cineva prinde o idee și o distorsionează maniacal pentru a-și expune ideea. În cele din urmă, totul se sfârșește cu cineva ca Jackson Pollock care stă în fața pânzei și aruncă vopsea la întâmplare, primind pentru asta 10.000 de dolari. Uneori dacă te uiți cu atenție se poate distinge un anumit model. Artistul are un soi de inspirație, pentru că lumea în sine are ordine. Cineva interesat cu adevărat de artă, poate că reușește să dea un fel de formă.</p>
<p>Am cunoscut cândva un pictor religios, cred că acum este celebru. Am mers la facultate împreună și el susținea că vrea să picteze subiecte religioase. În acest scop se uita la răstignire, prindea ideea iar apoi arunca diverse lucruri asupra tabloului. Ceea ce rezulta era o deformare înfiorătoare a lui Hristos pe cruce.</p>
<p> </p>
<p>„Ajunși în acest punct, comportamentul acestor așa-ziși pictori „puri” se învecinează cu patologicul. Încep să sufere de acea boală al cărei simptom principal este incapacitatea minții de a se proiecta pe sine în mintea altora sau în cea a lumii exterioare. Când se instalează această stare, totul le pare mort și străin, iar oamenii nu mai pot vedea decât aparența lucrurilor, nemaifiind conștienți de viața umană din ceilalți.”</p>
<p>„Tot în acest moment întreaga lume devine instabilă, deoarece atunci când lucrurile sunt doar fenomene ele nu mai au niciun fel de înțeles inerent în ele; astfel, ele încep să fie percepute ca lucruri fără stabilitate, care plutesc, oscilante, fără corp și nedeterminate. Nu mai sunt lucruri solide. Aceasta ar putea explica de ce aceia care doresc să vadă o lume în mișcare sunt mânați automat spre pictura absolută, acea pictură dezbrăcată complet de orice înțeles.”</p>
<p>„Acest tip de pictură care a debutat în jur de 1900 și a dominat anii 1920 nu este doar contemporan cu arhitectura «modernă» tehnicizată, nu este doar precedată, ca aceasta din urmă, de un fel de preludiu pe la 1800, ci are o legătură puternică cu ea, iar peste tot în Europa și dincolo a fost favorizată și propagată de exact aceleași grupuri, adică de cele care duceau mai departe «spiritul lui 1789». Cele două merg împreună, în pofida faptului că noua arhitectură este atât de rece și obiectivă iar noua pictură este atât de sălbatică și irațională. Una o oglindește pe cealaltă, în pofida faptului că pictura și arhitectura au fost complet separate una de alta.”</p>
<p></p>
<p>O pictură nu mai are scopul de a da formă și personalitate unui anumit spațiu, precum mai încerca fresca decorativă a art nouveaului, ci a devenit ceva care își aparține în întregime sieși. Nu mai este nici măcar o cârpitură tranzitorie pe perete. Mai degrabă are însușirea unei cărți pe care o deschidem și o dăm la o parte din nou. Le Corbusier, teoreticianul noilor doctrine, a afirmat că toate tablourile ar trebui ținute în dulapuri și ar trebui atârnate pe pereți doar pentru câteva ore, după cum ne vine cheful. Pentru el, un tablou stabil era ceva intolerabil.</p>
<p> </p>
<p>„Acest tip de pictură a fost pentru multă vreme un subiect de controverse aprinse, ceea ce face foarte dificilă o apreciere echidistantă. Totuși, verdictul celor mai înfocați critici nu este atât de dur pe cât o interpretare pur istorică, deoarece aceasta ne scoate la iveală, prin simpla lor descriere, caracterul îndoielnic al acestor eforturi.”</p>
<p>„Legătura intimă dintre acest tip de pictură și clădirea «modernă» de mai ieri se arată în primul și primul rând în dorința lor comună de a distruge vechile rânduieli. Așa cum există astăzi clădiri în care susul și josul nu mai pot fi distinse în mod limpede, în același fel apar tablouri în care susul și josul pot fi confundate. Acesta este desigur doar un simptom extern, dar cu toate acestea este foarte elocvent. Mai mult, este ceva nemaiîntâlnit în istoria picturii, nemaiîntâlnit nici măcar în cele mai îndrăznețe aberații și este un indiciu al extraumanului, al caracterului inuman pe care îl are această formă de artă. Afirmând acest lucru avem cu adevărat cheia pentru a înțelege arta modernistă în toate fazele sale, pentru că singurul lucru care diferă sunt mijloacele folosite.”</p>
<p>„Toate metodele noi de a privi lumea pe care le aduce arta modernistă în siajul ei sunt în mod fundamental extraumane, chiar și într-un sens superficial și material. De pildă, fotografia, chiar și în anii douăzeci, este marcată de o tendință de evitare a perspectivei «normale» a personalității umane și se mărginește la câteva formule mecanice. Privilegiază pozele făcute de deasupra sau de dedesubt și din unghiuri neobișnuite, cu efecte de lumină care fracturează subiectul și distorsiuni precum cele dintr-o oglindă distorsionantă.”</p>
<p> </p>
<p>În film are loc, bineînțeles, același fenomen. Tot felul de experimente pentru a vedea cum se poate fragmenta imaginea sau arăta imagini diferite una lângă alta pentru a realiza un tip de efect șocant.</p>
<p> </p>
<p>„Prin aceasta nu face altceva decât să meargă alături de tendința extra-umană din pictură care oferă o expresie limpede a atitudinii sale spirituale. Fiecare artă, desigur, într-o măsură mai mare sau mică, ia lumea pe care o găsește și se îndepărtează în manieră proprie de experiența normală pentru a o crea din nou, dar arta modernistă este condusă de un impuls nestăvilit de a trece de limitele «doar umanului»”.</p>
<p> </p>
<p>Aceasta explică de ce temele normale ale picturii de la jumătatea secolului al XIX-lea iau un aspect aproape extrem, în care omul pare că își predă umanitatea sa esențială și începe să vadă lucruri pe care cineva le vede în delir sau în coșmar, sub influența drogurilor, sau la începutul nebuniei ori al terorii extreme, iar aceste „stări aflate pe marginea nebuniei” produc viziuni uluitoare. Lumea vizibilă, lumea formelor concrete din portretistică, peisaj, natură moartă și toate celelalte tipuri de pictură, chiar și în cele care se pretind a fi în continuare religioase, devine ceva străin, distorsionat și înfiorător. Felul în care sunt ordonate devine instabil și se pulverizează în fragmente; forma se dezintegrează devenind fluidă și haotică. În unele cazuri, omul și lumea sa sunt schimbați de rigiditatea morții; lucrurile familiare devin ciudate, iar natura vie se transformă în natură moartă.</p>
<p> </p>
<p>„S-a spus despre arta greacă că a fost înhămată între două mari puteri care se aflau mereu lângă ea și cu care a trebuit să se lupte în permanență pentru a se impune într-o oarecare măsură. Aceste două puteri erau haosul și moartea. Noua pictură, din dorința maniacală de a se scutura de piedicile prea omenescului, a primit aceste puteri în artă – și acestea două au primit-o și pe a treia, pe care grecii nu o cunoșteau și pe care Evul Mediu a adus-o în viețile noastre. Această putere este iadul. Toate acestea – haosul, moartea și iadul – sunt antitipuri ale umanității. Reprezentarea unei lumi pe care aceste trei puteri au schimonosit-o reprezintă subiectul fundamental al noii picturi.”</p>
<p>„Apropierea artei de moarte și înrudirea sa cu atmosfera morții, acea atmosferă care face toate lucrurile să fie reci și rigide, este ceva nu fără precedent în istoria artei, ceva care este prins doar superficial în termenii «romantic» și «mișcarea romantică». În această etapă se ițește din străfundurile omului o viziune nocturnă exaltată a vieții, a naturii și antichității. Dar cu toate acestea, demnitatea omului a fost păstrată. Apropierea de moarte în mișcarea romantică germană, așa cum reiese din Beethoven, [Kleist,] Holderlin, Novalis, Runge și Friedrich este tragică, dar rămâne în continuare umană. În capitularea sa în artă, în fața acum inabordabilei stări a lucrurilor, omul își impune legea sa contra haosului care pentru el reprezintă o realitate cunoscută îndeajuns.”</p>
<p>„În faza modernă însăși se combină conștiința morții (care se ivește sub o mie de forme din spatele tuturor lucrurilor vii și își face simțită prezența groaznică într-o floare ofilită, într-o cameră goală – și da, chiar, în natura moartă) și o îndoială terorizantă cu privire la demnitatea și chiar la natura omului.</p>
<p>Această îndoială se poate transforma într-o acceptare agonizantă a negării sau se poate îndrepta către o schimonosire pozitivă sau cinică a ființei sale. Acum, apropierea morții nu mai este tragică, ci este ceva infernal, o afirmare a haosului, și este cu atât mai îngrozitoare deoarece nu există niciun domeniu al vieții complet imun la această izbucnire a lumii de jos.”</p>
<p>„Cândva iadul era clar circumscris ca un domeniu aflat în antiteză cu un univers care avea sens și rațiune. Dar printr-o aberație aproape similară cu aceea care îi făcea pe oamenii din secolul al XIX-lea să vadă sclipirea raiului în „lumina naturală” care se revărsa asupra tuturor lucrurilor, astfel încât până și o căpiță de fân era transfigurată de ea, ... acum izbucnesc în realitate cele mai terifiante imagini din anticamera iadului și a cercurilor dimprejurul său. Apariția acestor viziuni era ceva necunoscut celor care le-au invocat, dar ele au venit și nimic nu este imun în fața influenței lor. Orice aparține de groază și de nocturn, de boală, de moarte și decădere, orice este vulgar, obscen, pervers, orice este mecanic și o negare a spiritului – toate aceste moduri, motive și aspecte ale inumanului pun stăpânire pe om și pe lumea sa familiară. Fac din om o ruină, o mașină, o mască, o fantomă. Decade la nivelul unui păduche, al unei insecte. În diversele curente ale picturii moderne întotdeauna este subliniată una sau alta dintre aceste variații ale atributelor antiumane. Cubismul accentuează moartea, expresionismul haosul clocotitor, suprarealismul demonismul rece ale ultimelor regiuni înghețate din iad. Chiar dacă tablourile s-ar pierde, titlurile alese pentru ele de cei care le-au pictat ar fi suficiente pentru a le dezvălui reședința spirituală: „frică”, „orașul bolnav”, „muribunzii”, „portretul meu ca schelet”, „molimă deasupra, molimă dedesubt, molimă peste tot”, „gluma a cucerit suferința”, „grămada de bălegar”, „înapoi la nimic.”</p>
<p>„Această interpretare pe care o propunem poate părea la prima vedere extravagantă. Totuși, dacă privim obiectiv problema, vom descoperi că face exact ceea ce ar trebui să facă o teorie, adică explică o mulțime de informații pe care până acum am încercat să le înțelegem una câte una, ne permite să recunoaștem toate diversele „isme”, de la futurism la suprarealism – toate fiind într-o formă sau alta o evadare din realitatea superioară – ca expresii (care diferă doar în aparență) ale acelorași puteri fundamentale, deși natura umană în toate manifestările sale este în mod esențial una, negările sale sunt multiple. Pe scurt, o astfel de teorie ne permite să vedem dincolo de toate diferențele și detaliile nesemnificative.”</p>
<p>„În termeni pur artistici, există o artă naturală a infernalului și a îngrozitorului; de asemenea, nu ar trebui sub nicio formă negată cea mai periculoasă potențialitate artistică. Și-a făcut simțită prezența de la bun început în arta nordică, acolo apărând imaginea lui Hristos desfigurat în moarte, ceva necunoscut artei creștin răsăritene. Tot arta nordică a dat imaginea iadului. Bosch, Bruegel și Grünewald au ridicat arta monstruosului la același nivel pe care l-a atins în cele mai transfigurate și înalte forme, în timp ce Goya i-a lărgit scopul fără să părăsească vreun moment tărâmul artistic. Într-adevăr, găsim la granița acestei noi arte a morții interioare și a iadului un număr de artiști, Ensor, Munch, Kubin, Schiele sunt doar câteva exemple, a căror forță artistică naturală nu poate fi negată.”</p>
<p>„Van Gogh, Munch (al cărui «Țipăt» l-am văzut – notă P.S.R.), Seurat, toți născuți în 1860, sunt primii pictori în care se relevă această tendință deși nu i s-au abandonat cu totul. Abia la Ensor, de asemenea, născut în 1860, ea devine dominantă. Pentru cei născuți după 1860 ea devine destin. Cu mult înainte de Primul Război Mondial, ea demonstra coșmarul care bântuia marile orașe europene. După război s-a instalat un declin artistic clar, iar acum apar simptomele degenerării extreme. Prin «noua obiectivitate» se ajunge la cea mai banală și moartă formă. Din punct de vedere politic, arta aceasta cea mai nouă și de ultimă oră se aliază cu anahia. Din punct de vedere psihologic este expresia unei frici uriașe și a unei uri față de rasa umană, care i-a făcut pe oameni să se îndrepte împotriva propriilor lor persoane. Cea mai profundă explicație a acestor avortoni artistici care apar în lumea fenomenală a fost deja oferită de Goya, care a scris sub titlul colecției sale de picturi «Visurile»: «somnul rațiunii naște monștri».”</p>
<p> </p>
<p>Vedem astfel că, atunci când rațiunea ajunge la finalul drumului iluminist, în viața umană explodează forțe iraționale, care vin de la demoni... În fapt, citatul complet din Goya sună așa: „El sueno de la razon produce monstruos.” (Visul rațiunii naște monștri.)</p>
<p>Sedlmayr discută, în cele din urmă și despre suprarealism.</p>
<p> </p>
<p>„Tema de căpătâi a suprarealismului este haosul absolut. Acest curent se concentrează pe tema haosului indiferent de locul în care poate fi întâlnit: în regiunile întunecate ale lumii visurilor, în halucinații, în caracterul alienat și irațional al vieții obișnuite, în domeniul realității în care lucrurile nu au nicio legătură unul cu altul, fiind aduse laolaltă într-o manieră întâmplătoare, fără sens și fragmentară, în confuzia unui oraș mare sau în cea a războiului total ori în cea a unui magazin cu lucruri vechi – «comorile» acestuia părând a-i umple de un entuziasm special pe suprarealiști. Tema lor poate fi definită în sens larg ca fiind «haosul decăderii totale», nu haosul potențialităților creative, ci acela al finalității, nu haosul lucrurilor care iau naștere, ci acela al lucrurilor terminate și epuizate, nu haosul naturii roditoare, ci acela al nenaturalului, un haos din care, pentru a folosi cuvintele lui Goethe, chiar și duhul lui Dumnezeu Însuși ar putea cu greu să creeze o lume.”</p>
<p> </p>
<p>Nu poate fi subestimată puterea acestui curent al suprarealismului. Dintre toate tendințele secolului al XIX-lea și al XX-lea, cu excepția noii arhitecturi, doar două au reușit să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial – realismul pozitiv și suprarealismul în pictură. Există deja multe organizații suprarealiste în țări europene, și nu doar acolo. Prin comparație, expresioniștii reprezintă o minoritate cu totul neglijabilă.</p>
<p>Nu câștigăm nimic dacă minimizăm acest fenomen, nici nu ne poate mulțumi gândul că e vorba doar de extravaganțe, nebunii sau forme ale unui triumf spiritual straniu. Încă de foarte devreme, din 1860, Dostoievski, recunoștea în mod profetic în ai săi Oameni ai Abisului că astfel de tipuri, pe care suprarealismul le-a dus la deplina dezvoltare, au apărut deja – „date fiind circumstanțele în care a evoluat societatea noastră”. În ultimă instanță, suprarealismul nu reprezintă altceva decât fuga finală a omului și artei spre prăpastie, acea fugă de care Nietzsche era conștient în 1881 când a scris:</p>
<p> </p>
<p>„Nu cădem oare continuu? – în spate, în lateral, în toate direcțiile? Se mai păstrează susul și josul? Nu rătăcim oare prin nimicul infinit? Nu răsuflă în fața noastră spațiul gol? Nu a devenit mai frig?”</p>
<p> </p>
<p>Observăm aici legătură intimă dintre filosofie, politică și artă.</p>
<p>Sedlmayr ajunge la următoarele concluzii:</p>
<p> </p>
<p>„Diagnosticul pe care l-am pus artei moderne este confirmat în plus de faptul indiscutabil că aceasta nu are nicio dificultate în a înfățișa demonicul și omul devenit demonic, dar îi vine aproape imposibil să-l arate pe om ca pe o ființă umană și eșuează complet când trebuie să-L arate pe Dumnezeul-om și pe sfânt.”</p>
<p> </p>
<p>Legat de arta modernă el mai afirmă:</p>
<p> </p>
<p>„Atracția exercitată asupra artistului de extraomenesc și extranatural, de întuneric, de irealitate și subconștient, de haos și nimic are toate caracteristicile unei vrăji... Potrivit lui Paul Klee, inima noastră palpitând ne împinge tot mai departe spre tărâmul ultim al lucrurilor.”</p>
<p>„Tulburarea produsă de arta modernă se repercutează asupra tuturor aspectelor și relațiilor diferite ale omului. Avem tulburarea relației omului cu Dumnezeu. În domeniul artei, acest lucru este mai vizibil decât în oricare altă parte, prin natura sarcinii care acum absoarbe energia creativă – o energie care înainte vreme a fost absorbită de templu, de biserică și de imaginea sfântă. Noii zei ai omului sunt Natura, Arta, Mașina, Universul, Haosul și Neantul”.</p>
<p> </p>
<p>Sedlmayr discută apoi în mare despre întreaga atmosferă intelectuală de la Iluminism și până în zilele noastre.</p>
<p> </p>
<p>„În panteismul și deismul secolului al XVIII-lea s-a deschis un hău între om și Dumnezeu. La început ideea de Dumnezeu părea mult mai pură decât aceea a unui Dumnezeu personal. Conceptul nostru de Dumnezeu s-a eliberat de ceea ce părea un element antropomorfic, în același timp în care același element era eliminat din arhitectură. Însă ceea ce s-a petrecut a fost faptul că acest Dumnezeu al filosofilor s-a evaporat în natură și a dispărut. În vremea în care se întâmpla acest lucru, se mai schimba ceva în ideea de om, care era dezbărat de elementul teomorfic, în timp ce Dumnezeu era dezbărat de cel antropomorfic. Consecința a fost foarte diferită de ceea ce s-a intenționat, deoarece prin acest proces omul a fost redus la nivelul unui automat, asta când nu este redus la nivelul unui demon.”</p>
<p>„Pierderea lui Dumnezeu ca realitate distruge sensul originar al realității ca întreg. O dată pierdut acest simț, omul se transformă într-un anti-realist, într-un idealist, într-o ființă care trăiește prin fantasme”, ceea ce deschide poarta demonilor.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Imaginația.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: „În forma radicală a deismului, divorțul dintre Dumnezeu și om apare din faptul că Dumnezeu este retrogradat într-un loc îndepărtat, astfel încât Dumnezeu și lumea încep să fie văzute ca lucruri în întregime distincte și separate. Dumnezeu este „Dumnezeul absent”, care a creat marele ceasornic reprezentat de lumină, pe care l-a învârtit cum trebuie. Ceasornicul acum continuă să meargă după mecanismele sale interne, ceea ce înseamnă că lumea se dezvăluie pe sine în mod automat. Astfel este exclusă orice posibilitate de relație personală cu Dumnezeu. Toată taina a fost eliminată și, într-adevăr, una din operele principale ale unuia din protagoniștii deismului, Toland, se numește «Creștinismul fără taine»”, după cum am văzut deja .</p>
<p>„Peste tot, relațiile spirituale se răcesc. Locul lor este luat de relațiile glaciale ale rațiunii. Îndoiala joacă un rol tot mai important și tot ceea ce este atins de răceala sa este transformat: lumea devine o mașină – omul, un robot”</p>
<p> </p>
<p>Un autor contemporan cu Voltaire a scris că „statul va deveni un stat mașină”. Apoi, Ledoux, arhitectul care dorea să facă imobile rotunde și sferice, se întreba în timp ce contempla pământul: „Nu este sublimă această mașină rotundă?”</p>
<p> </p>
<p>„Omul devine acum la fel de străin de semenii săi pe cât este față de Dumnezeu, și la fel de străin față de natură. După cum afirmă Ledoux, este străin peste tot. Suntem nevoiți să tragem concluzia că la originea acestor fenomene variate caracterizate de o tendință către inorganic stă deismul. Efectul său este peste tot ucigător, făcându-i pe oameni străini de Dumnezeu și unul de altul.”</p>
<p> </p>
<p>Așadar, această artă are un fundal religios, în primul rând în deism. După deism apare panteismul, iar Sedlmayr discută acest curent în opera lui Holderlin, poetul de la începutul secolului al XIX-lea.</p>
<p> </p>
<p>„Figurile individuale, în parte oameni, în parte zei,” pe care Holderlin le glorifică „divinul, fiind anume Hristos, Hercule și Dionisos – se transformă în ceva nebulos, care este, ca să spunem așa, predivin sau superdivin.”</p>
<p>„Acest aspect devine cu atât mai clar o dată cu trecerea timpului, când Holderin se adresează naturii cu «Sfintei». Se roagă pentru ceva ce îi pare mai venerabil și mai sfânt decât figurile zeilor personali. «Marele lucru sfânt» pe care Holderlin îl recunoaște în natură nu este nimic apropiat sau familiar omului. Nu poate să-l simtă ca pe ceva apropiat, nu se poate regăsi în el, nici nu poate, așa cum se întâmpla în epocile trecute, să privească la natură ca la o rudă sau ca la un prieten. «Marele lucru sfânt» nu este nimic din toate acestea, mai degrabă este ceva căruia îi lipsește în întregime un caracter uman, ba chiar un caracter organic; este ceva ce nu are nici personalitate, nici destin. Este ceva complet opus naturii omului, este ceva universal, ceva infinit ce nu poate fi simțit. Lui Holderlin îi place cel mai mult să caracterizeze Natura ca fiind «stille» («tăcută» sau «silențioasă») punând-o în antiteză cu ocupațiile active ale omului. Pentru a se apropia de ea, omul trebuie mai întâi să se distrugă pe sine, trebuie să meargă sprea moartea sa.”</p>
<p> </p>
<p>În final, Sedlmayr oferă un fel de descriere-rezumat a acestor forțe întunecate și distructive care au străbătut arta apuseană. Deși era un iubitor al artei dinainte de Revoluție, adică dinainte de secolul al XVIII-lea, în această scurtă istorie a sa demonstrează foarte argumentat cum influențele demolatoare apar în trecut exact în momentul pe care noi l-am identificat ca fiind începutul apostaziei: secolul al XII-lea.</p>
<p>În opinia lui Sedlmayr, prima apariție a acestor elemente demonice survine în stilul romanic târziu.</p>
<p> </p>
<p>„În această fază lumea sacră este investită într-o măsură de-a dreptul înfiorătoare cu un caracter demonic. Astfel, pe ușile unor catedrale figurile sfinte au înfățișarea unor cadavre și fantome, un fapt care nu poate fi explicat de o anumită îndepărtare de umanitate, care marchează arta Evului Mediu târziu. Uneori Hristos se aseamănă unui idol sau despot asiatic. Fiarele din Apocalipsă și îngerii sunt transformați de această însușire demonică. Acest fenomen straniu nu poate fi explicat în termenii unei intenții duale care poate fi sesizată în mare parte din arta medievală, unde scopul este de a șoca întrucâtva privitorul și, în același timp, cu ajutorul absurdității clare a simbolurilor vizibile, să-i împingă mintea spre contemplarea pur spirituală; și asta pentru că imediat lângă personajele sfinte, ba chiar în mijlocul lor, ba chiar cu greu de distins în mijlocul lor, sunt imagini ale demonilor și ale fiarelor și himerelor demonice care invadează interiorul bisericii.”</p>
<p>„În același timp, personajele înseși încep să dobândească o remarcabilă și fără precedent instabilitate. Cele aflate pe marea arcadă de deasupra ușii catedralei de la Vezelay par să se clatine serios și arată ca și cum ar urma să se prăbușească dintr-un moment în altul de pe marea curbă pe care stau atât de periculos. Aceasta este epoca în care figurile încep să fie fixate tangențial de cadrul marilor uși și tot în această perioadă își face apariție marea Roată a Norocului care îl ridică pe om și ineluctabil îl coboară; tot în această perioadă apar pentru dată forme arhitecturale care stau cu capul în jos.”</p>
<p>„Toate acestea reprezintă expresia vizibilă a acelei instabilități a treburilor omenești, a faptului că oamenii au început dintr-odată să simtă cu o intensitate specială și dureroasă. În fapt, este simbolul vizibil al stării oamenilor, al sentimentelor pe care le nutresc cu privire la viață și lume.”</p>
<p>„În religie, emoția dominantă este frica, iar tema principală este Ziua Judecății, înfățișată astfel încât să exprime cel mai mare potențial posibil de teroare. În atmosfera sumbră de mormânt a bisericii putem vedea credincioșii stând „cu frică și cu cutremur înaintea lui Dumnezeu”. Nicicând nu a reușit un misterium tremendum să aibă o asemenea putere asupra minților oamenilor.”</p>
<p> </p>Cursul de Supraviețuire Ortodoxă - Evoluționismul (3)2021-02-23T10:27:07Z2021-02-23T10:27:07Zhttp://karamazov.ro/index.php/religie/696-cursul-de-supravieuire-ortodox-evoluionismul-3.htmlPr. Serafim Roseninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/chardin.jpg" alt="chardin" style="float: right;" width="250" height="342" />În continuare, vom privi spre un al doilea creștin evoluționist. Vom face, însă, în treacăt, diverse comentarii pe marginea unor fragmente apărute în același ziar grecesc „Mesagerul Ortodox”. Aici scrie un preot Pr. Anthony Kosturos. Erau doi preoți, iar unul nu auzise niciodată de Filocalia, iar celălalt nu o citise vreodată, dar cu toate acestea cineva i-o recomandase ca fiind o carte bună.</p>
<p>Așadar, acest părinte avea o rubrică cu întrebări și a primit următoarea întrebare: „Dacă Adam și Eva au fost primii oameni, de unde și-a luat Cain soție? Biserica voastră aruncă vreo lumină asupra acestei probleme?”. Părintele Kosturos a răspuns: „Originea omului este mult prea îndepărtată istoric pentru ca cineva sau vreun grup să ște cum a început totul.” Dar la ce servește atunci Cartea Facerii? „Știința încă se uită după răspunsuri. Cuvântul Adam semnifică pământul. Cuvântul Eva semnifică viața. Din punct de vedere general, însă doar general, teologii noștri tradiționali au fost de părere că noi toți ne tragem dintr-un bărbat și dintr-o femeie... Există însă și alții care cred că umanitatea a apărut în mănunchiuri, câțiva aici, alții dincolo. Niciun teolog nu are un răspuns asupra originii și dezvoltării omului. Răsăritul umanității rămâne o taină.”</p>
<p>Mai încolo, într-un alt răspuns, la o întrebare similară el afirmă: „Poate că există mulți Adami și Eve care au apărut simultan în zone diferite, iar apoi s-au întâlnit. Felul în care omul a fost creat și cum a procreat inițial rămâne o taină. Să nu credeți pe cei ce vă spun altceva. Biserica noastră vă oferă posibilitatea să cugetați la subiectele menționate și să veniți dumneavoastră cu propriile speculații.”</p>
<p>A da un răspuns acestei probleme ridicate este foarte ușor: datorită faptului că Adam și Eva au avut mulți copii care nu sunt menționați în Cartea Facerii. Acesta este doar un rezumat al poveștii. Răspunsul a fost oferit în același ziar de un alt preot. El a fost întrebat mai departe despre o problemă suplimentară: „Cain s-a căsătorit cu propria soră. Nu este ceva împotriva canoanelor Bisericii Ortodoxe?”. Fiind însă începutul timpurilor atunci funcționa o altă lege decât cea sub care trăim noi. În acele timpuri, oamenii trăiau până la 900 de ani, iar umanitatea era foarte diferită de cea de astăzi, chiar și din punct de vedere fizic. Nu ar trebui să fie ceva surprinzător, deoarece pe atunci lumea se afla la începuturi.</p>
<p> </p>
<p>Mai departe vom analiza câteva speculații catolice recente asupra subiectului deoarece ridică probleme pe care le-am întâlnit deja, însă este interesant de văzut ce tip de răspunsuri oferă.</p>
<p>Există un teolog, Karl Rahner, un iezuit, care vine cu o nouă teorie, a „poligenismului”, prin care susține că au existat mai mulți Adami și Eve. El pune două întrebări: „Cum se împacă evoluționismul cu doctrina darurilor suprafirești ale lui Adam?” El era nemuritor. Și „ne putem gândi cu seriozitate că primul om pregătit să evolueze a fost capabil de întâiul păcat?” Răspunsul său a fost următorul: „Oamenii de ştiinţă preferă să considere că hominizarea [adică facerea omului] ar fi avut loc în mai mulţi indivizi - o «populaţie» - mai curând decât într-o singură pereche.” (De fapt, unii savanţi cred acest lucru, iar alţii nu.) El spune că cei ce au săvârşit prima încălcare a poruncii au fost primul grup de oameni recognoscibili („omul originar”):„Se poate ca harul să fi fost oferit grupului originar şi, fiind respins de acel grup prin alegere liberă, dar totuşi influenţându-se reciproc, să fi fost pierdut pentru toată omenirea următoare.”</p>
<p>„Cum anume putea să existe la întâiul om sau grup, cum ne dezvăluie paleontologia, un grad de libertate suficient de mare spre a face cu putinţă o alegere atât de hotărâtoare precum păcatul strămoşesc? Cum putem încerca să împăcăm suprafireasca stare paradisiacă a lui «Adam» (individ sau grup) cu ceea ce ştim despre originile lumii biologice, antropologice şi culturale ?” El dă următorul răspuns:„Nu e uşor să determini cu exactitate unde şi când a devenit o făptură pământeană cu adevărat spirit, şi deci liberă... Putem liniştiţi să luăm în considerare faptul că păcatul strămoşesc a avut loc într-adevăr, dar într-un moment ce nu poate fi determinat ceva mai exact. El a fost «cândva», într-un interval de timp destul de îndelungat, în timpul căruia puteau să fi existat deja mulţi indivizi, capabili să săvârşească fapte condamnabile «simultan»..."</p>
<p>Cu alte cuvinte, toată povestea devine foarte vagă. Este evident că următoarea generaţie de gânditori urmează să înlăture cu totul acest limbaj cu două înţelesuri.</p>
<p>O carte recentă a unui alt iezuit rezumă cât se poate de bine atitudinea „creştinilor luminaţi” faţă de Adam şi Rai. Stephanus Trooster este un iezuit olandez care, în cartea sa „Evoluţia şi învăţătura despre păcatul strămoşesc”, afirmă direct: „Cei ce iau în serios doctrina ştiinţifică a evoluţiei nu mai pot accepta prezentarea tradiţională”. Deci trebuie să găsim „o interpretare relevantă pentru vremea noastră”.</p>
<p> </p>
<p>„Adepţii doctrinei evoluţiei”, zice el, „vizualizează omenirea ca pe o realitate care, în decursul istoriei, s-a maturizat doar foarte treptat până la a atinge treapta conştientizării. Apariţiile sale cele mai timpurii trebuie gândite ca nişte forme tranziţionale ce bâjbâie, apărând în imediata apropiere a nivelurilor extrem de primitive ale existenţei umane. Astfel de forme intermediare primitive de viaţă umană trebuie să fi fost încă contopite cu starea lor animală preistorică... Dar în teoria evoluţionistă nu există loc pentru o existenţă «paradisiacă» a acestui om preistoric. Aşezarea unui om duhovnicesc extrem de înzestrat şi deosebit de privilegiat la începutul vieţii umane pe pământ pare în totală contradicţie cu gândirea ştiinţifică modernă asupra acestui subiect.”</p>
<p> </p>
<p>Desigur, e foarte adevărat. Trooster continuă:</p>
<p> </p>
<p>„Însă acceptarea punctului de vedere modern elimină posibilitatea explicării naşterii răului în lume pe temeiul păcatului săvârşit de primul om. La urma urmei, cum ar fi putut o fiinţă omenească atât de primitivă să fie în stare să refuze propunerea de mântuire a lui Dumnezeu; cum ar fi putut o fiinţă atât de primitivă să fie în stare de ruperea legământului cu Dumnezeu?”</p>
<p> </p>
<p>Întrucât pentru Trooster căderea lui Adam nu este un eveniment istoric, el „explică” existenţa răului dându-i un nume nou: „fenomenul imaturităţii cosmice”. De fapt, Adam nu e un singur om, ci „fiecare om”. Iar Cartea Facerii este „o imagine idealizată [...] a unei lumi fără de păcat; autorul [Facerii] ştie destul de bine că ea nu corespunde realităţii... El n-a intenţionat niciodată cu dinadinsul să spună că starea de har originară a lui Adam şi Eva, în toată puritatea ei, ar fi fost cândva o realitate în istoria omenirii.” Bineînţeles că, dacă crezi în evoluţie, nu are sens să vorbeşti despre Rai. Nu faci decât să-ţi furi căciula încercând să combini două forme de gândire diferite.</p>
<p>Romano-catolicii, mai demult, îşi puneau unele probleme privitoare la a şti când anume începe omul, dacă se acceptă evoluţia. Există mai multe teorii, în funcţie de ceea ce gândim. Nu ştiu ce anume este permis acum, dar în vremurile bune nu prea aveai voie să crezi că sufletul poate evolua din materie. Trebuia să crezi că omului i s-a dat un suflet într-un moment anume, moment în care el a devenit om, şi deci nu a mai fost supus tuturor legilor evoluţiei. Evident, avem de-a face, din nou, cu o oprire într-unul din acele „epicicluri” spre a face ca teoria să corespundă cu propriile credinţe. Fie crezi în evoluţie - în care caz omul este o creatură foarte primitivă, provenită din fiare sălbatice, iar manualele despre evoluţie îţi vor spune că omul are încă fiara înlăuntrul său şi toate ilustraţiile îl arată evoluând dintr-o creatură de tip maimuţă -, fie, dimpotrivă, crezi că omul se trage dintr-o fiinţă mai măreaţă decât suntem noi acum, care a fost, de fapt, un om desăvârşit în felul său şi nesupus stricăciunii. Sfinţii Părinţi ne spun chiar că Adam nu elimina materii fecale. Urma să mănânce din Pomul Vieţii, dar nu se hrănea cum facem noi acum.</p>
<p> </p>
<p>În Convorbirea cu Motovilov, Sfântul Serafim din Sarov are o întreagă secţiune asupra stării lui Adam: cum că el nu era supus vreunei daune sau vătămări; era neatins de stihii, nu putea fi înecat etc. Este interesant că în Evul Mediu Thomas de Aquino îşi pusese tocmai aceste întrebări, încercând să dea un răspuns: care era starea lui Adam, elimina el oare materii fecale, cum se face că nu putea fi vătămat? El dă explicaţii amănunţite. Întâi de toate, el zice că Adam elimina materii fecale, fiindcă nu putem crede că ar fi fost alcătuit dintr-un alt material decât suntem noi acum. În al doilea rând, nu a fost nicicând vătămat şi era invulnerabil la înecare nu fiindcă acestea ar fi fost cu neputinţă, ci fiindcă Dumnezeu aranjase să-i ia din cale toţi bolovanii, ca râul să nu crească prea mult etc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a orânduit lumea aşa cum se cuvine, încât Adam umbla cu băgare de seamă şi nu i s-a întâmplat niciodată să se rănească. Dar Ortodoxia crede că firea noastră întru început era nemuritoare.</p>
<p>Avva Dorothei spune aceasta în chiar primul capitol al cuvintelor sale, unde ne înfăţişează chipul lui Adam, întâiul om, spre a ne da o idee despre lucrul pentru care trebuie să ne străduim şi la care să ne întoarcem. Ni s-a dat să trăim veşnic în trup, şi iată cum era el la început. Numai după ce am căzut, ne-am pierdut acea fire şi acea stare blagoslovită în care Adam îl vedea pe Dumnezeu. Ortodoxia susţine că starea nemuritoare a omului în Rai era chiar firea sa. Acum firea noastră este schimbată. Atunci eram în chip potenţial nemuritori; acum suntem preschimbaţi în fiinţe muritoare, adică muritori cu trupul.</p>
<p>Dimpotrivă, catolicii învaţă că starea omului în Rai a fost o stare suprafirească, că, în realitate, omul era exact aşa cum îl ştim acum – om muritor – dar Dumnezeu i-a dat un dar suplimentar, o stare specială de har. Când a căzut, nu a făcut decât să cadă din acel har suplimentar care îi fusese adăugat; prin urmare, firea sa nu a fost schimbată. Dar Ortodoxia susţine că însăşi firea noastră s-a schimbat şi a decăzut prin cădere. Hristos este noul Adam; în El suntem reaşezaţi în firea noastră dintâi.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Iar aici se află întreaga cheie a problemei.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Hristos este noul Adam, iar în El noi suntem restaurați în vechea noastră natură.</p>
<p> </p>
<p>Unii Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, au pus problema: de ce, dar, nu ne-am făcut îndată nemuritori atunci când Hristos a murit şi a înviat? Sfântul Simeon spune că a fost astfel pentru ca noi să nu fim mântuiţi cu sila: avem încă de împlinit propria noastră mântuire. Iar zidirea aşteaptă ca noi să ne împlinim propria mântuire, când şi ea se va ridica la starea în care era înainte de cădere – de fapt, chiar la o stare mai înaltă.</p>
<p>Toate aceste lucruri sunt pline de taine; ele sunt mai presus de noi, dar totuşi ştim destule despre ele de la Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon are un lung paragraf despre starea omului înainte de cădere. Întreaga zidire, spune el, era nestricăcioasă, la fel ca omul, şi numai după cădere făpturile au început să moară. La venirea noii lumi, cer nou şi pământ nou (Apoc. 21, 1), atunci cei blânzi... vor moşteni pământul (Mat. 5, 5). Ce fel de pământ este acela? Este pământul pe care-l vezi chiar aici, numai că va fi ars şi refăcut, astfel încât toate făpturile să fie nestricăcioase. Iată după ce anume tânjeşte întreaga zidire, după ce suspină făpturile. Când Sfântul Pavel spunea că s-au supus deşertăciunii (Rom. 8, 20), înseamnă că au fost supuse stricăciunii prin căderea omului.</p>
<p> </p>
<p>Dobzhansky</p>
<p> </p>
<p>Vom analiza acum un alt creștin evoluționist înainte a de ajunge la marele profet al vremurilor noastre. Acesta este, vai, un om de știință ortodox rus. Numele său este Theodosius Dobzhansky și trăiește în Davis, California, din câte am auzit. El predă genetica și continuă să facă experimente cu muște de fructe pentru a demonstra evoluționismul. El s-a născut în anul canonizării Sf. Theodosie al Cernigovului, ca răspuns la rugăciunile părinților săi și din acest motiv a fost botezat astfel. Din nefericire a devenit un apostat. A emigrat în America în anii ‘20 și de atunci este american.</p>
<p>El a fost cu totul interzis în Rusia Sovietică, deşi savanţii sovietici ştiau despre el. Odată, când la o reuniune ştiinţifică din Rusia s-a prezentat din greşeală un film unde apărea şi el, toţi savanţii au aplaudat, iar filmul a fost retras. El e socotit ca inexistent, o non-persoană, fiindcă a părăsit Rusia. Dar el însuşi gândeşte ca un comunist.</p>
<p>Deşi a fost botezat ortodox, când i-a murit soţia a incinerat-o, a luat cenuşa şi a împrăştiat-o în munţii Sierras. Pe cât se poate vedea, el nu merge niciodată la biserică; este cu totul în afara religiei. Cu toate acestea, pentru părerile sale evoluţioniste creştine, i s-a acordat un doctorat onorific în teologie de către Seminarul Ortodox „Sfântul Vladimir" din New York, în 1972. În acelaşi timp, el s-a adresat celei de-a doua Conferinţe Teologice Internaţionale a Societăţii Teologice Ortodoxe din America, la care participau toţi „teologii” renumiţi ai feluritelor organizaţii ortodoxe. Ideile sale despre evoluţie, despre care el şi mulţi reprezentanţi oficiali ai ortodoxiei americane par a crede că reprezintă un punct de vedere „ortodox", sunt înfăţişate în două publicaţii ortodoxe, „St. Vladimir 's Theological Quarterly” şi „Concern”. Într-un articol căruia i s-a făcut multă publicitate şi care a fost rezumat fără comentarii de multe periodice ortodoxe din America, „Evoluţia: metoda specială de creaţie a lui Dumnezeu" (Concern, Primăvara, 1973), Dobzhansky acuză de „hulă” pe oricine este împotriva teoriei evoluţiei. În articol el spune:</p>
<p>„Selecţia naturală e un proces creativ orb... Selecţia naturală nu acţionează după un plan prestabilit.”</p>
<p>Dobzhansky observă extraordinara varietate a vieţii de pe pământ, numind-o „excentrică şi inutilă.” El spune: „Să fabrici o multitudine de specii ex nihilo (din nimic), iar apoi să le laşi pe cele mai multe să se stingă - ce operaţie lipsită de sens ! [...] Ce rost are să ai vreo două sau trei milioane de specii trăitoare pe pământ ?... Oare Creatorului îi ardea de glumă ? Oare Creatorul... ne joacă feste ?” „Nu”, judecă Dobzhansky:</p>
<p> </p>
<p>„Diversitatea organică devine totuşi raţională şi de înţeles dacă Creatorul a creat lumea vie nu printr-un capriciu gratuit, ci prin evoluţie propulsată de selecţia naturală. Este greşit a socoti creaţia şi evoluţia ca alternative care se exclud reciproc.”</p>
<p> </p>
<p>Prin aceasta vrea să spună că, de fapt, nu contează dacă este sau nu un Dumnezeu. El spune că Dumnezeu face două sau trei milioane de specii prin intermediul selecţiei naturale. Este acesta un lucru mai puţin naiv decât a spune că a creat felurile originare dintr-o dată ?</p>
<p>Dobzhansky e plin de obişnuitele idei ale creştinismului liberal și anume că Facerea este simbolică, că conştientizarea omului este cauza tragicei lipse de sens din lumea de astăzi şi că singura ieşire este ca omul să-şi dea seama că poate coopera cu această întreprindere a creaţiei, căci participarea la această întreprindere îl face pe omul muritor parte a proiectului veşnic al lui Dumnezeu. Şi adaugă:</p>
<p>„Cea mai curajoasă şi cea mai apropiată de izbândă încercare de a face acest lucru - de a coopera cu planul veşnic al lui Dumnezeu - a fost cea a lui Teilhard de Chardin.”</p>
<p> </p>
<p>Teilhard de Chardin</p>
<p> </p>
<p>Îl vom analiza acum pe ultimul evoluţionist, marele „proroc” evoluţionist al vremii noastre: Teilhard de Chardin. A murit în 1955, pe când avea 70 de ani, cred.</p>
<p> </p>
<p>Student: A fost îngropat în New York State.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: A fost un preot iezuit francez, „teolog” şi paleontolog, care a fost prezent la descoperirea multora dintre marii „oameni” fosili din secolul nostru. Împreună cu încă două persoane, a luat parte la „descoperirea” fraudulosului Om de Piltdown.</p>
<p>El a descoperit dintele care fusese vopsit. Nu se ştie dacă a fost părtaş la această faptă. Pentru fabricarea Omului de Piltdown a fost acuzat unul din ceilalţi doi oameni, iar participarea lui Teilhard de Chardin a fost muşamalizată. Dar se ştie, din cărţile anterioare, că el a fost cel care a descoperit dintele.</p>
<p>Teihard a fost prezent la noile descoperiri ale Omului de Java, care întâmplător, au fost încuiate toate într-un cabinet de undeva din Olanda, şi nu s-a mai dat voie să fie cercetate. A fost prezent la multe dintre descoperirile legate de Omul de Pekin, deşi nu chiar de la început. A fost, de asemenea, prezent atunci când fosilele Omului de Pekin au dispărut. Astfel că nu ne-au mai rămas nici un fel de fosile din Omul de Pekin; există doar desene şi machete. Pe deasupra, Teilhard a fost principalul responsabil de interpretarea tuturor descoperirilor. Cum el însuşi spune:</p>
<p>„Am avut marele noroc, neobişnuit într-o carieră ştiinţifică, de a mi se întâmpla să fiu chiar acolo când... au ieşit la lumină descoperiri cruciale în istoria oamenilor fosili!”</p>
<p>El alcătuieşte din toate acestea dovada evoluţiei umane. Nu vom examina această dovadă acum, ci vom spune doar că este foarte nesigură.</p>
<p>Un scriitor evoluţionist, F. Clark Howell (autorul cărţii „Early Man”), spunea:</p>
<p>„Una dintre principalele dificultăţi este aceea că fosilele umane cu adevărat semnificative sunt excepţional de rare: tot ceea ce s-a descoperit până acum se poate îndesa într-un sicriu mai mărişor. Toate celelalte trebuie atribuite altor fiinţe.”</p>
<p>Şi nu ştim nici măcar ce legătură au aceste fragmente unele cu altele.</p>
<p>Teilhard de Chardin era şi savant şi „mistic”. Surprinzător nu este atât faptul că era o combinaţie a celor două (la urma urmei, era iezuit), ci, mai curând, faptul că este destul de respectat atât de către teologi – teologi romano-catolici, dar, de fapt, şi de mulţi aşa-zişi teologi ortodocşi -, cât şi de către oamenii de ştiinţă.</p>
<p>Cartea sa „Fenomenul Omului” are o introducere scrisă de Julian Huxley, nepotul faimosului contemporan şi adept al lui Darwin, T.H. Huxley. Julian Huxley este un evoluţionist ateu absolut. El nu poate fi întru totul de acord cu încercarea lui Teilhard de a împăca evoluţia cu catolicismul, dar, în principiu, este de acord cu filosofia lui.</p>
<p>Ajungem astfel la un subiect pe care l-am discutat anterior: speranţa omului că religia se va contopi cu ştiinţa. Primii oameni de ştiinţă din Apus, în momentul naşterii ştiinţei moderne, în Renaştere, aveau cu toţii orientare mistică. Erau saturaţi de filosofia pitagoreică. Giordano Bruno (1548-1600), socotit premergătorul ştiinţei şi filosofiei moderne, a fost un mistic panteist. El credea că întreaga lume este Dumnezeu, că Dumnezeu este sufletul lumii şi că „Natura este Dumnezeu în lucruri”. Filosofia sa combina religia şi ştiinţa într-o unică viziune panteistă.</p>
<p>În veacul al nouăsprezecelea, prorocul socialist Saint-Simon spunea că a venit timpul când nu numai ordinea socială va fi o instituţie religioasă, ci ştiinţa şi religia vor merge împreună, iar ştiinţa nu va mai fi atee. Teilhard de Chardin era genul de gânditor pe care îl căuta el: cel care să aducă laolaltă ştiinţa şi religia. Tot în veacul al nouăsprezecelea, filosoful american Ralph Waldo Emerson vorbea cam despre acelaşi lucru. Confruntat cu o stare în care credinţa omului fusese despărţită de cunoaştere din pricina iluminării moderne, el chema la restaurarea unităţii în om, vorbind despre cum putem readuce laolaltă credinţa şi cunoaşterea. În eseul său „Despre natură” el spune:</p>
<p>„Pricina pentru care lumea e lipsită de unitate, zăcând sfărâmată şi în grămezi, este dezunirea omului de sine însuşi. El nu poate fi naturalist până ce nu împlineşte toate cererile spiritului. Dragostea este în aceeaşi măsură una dintre cerinţele sale, pe cât şi percepţia... Adânc pe adânc cheamă, dar în viaţa prezentă nuntirea nu se săvârşeşte. Sunt oameni nevinovaţi ce slujesc lui Dumnezeu după tradiţia părinţilor lor, dar simţământul datoriei nu s-a întins încă la toate facultăţile lor. (Adică îşi fac datoria faţă de propria religie, dar nu urmează cu conştiinciozitate ştiinţa şi filosofia.) Şi există naturalişti răbdători, dar care-şi îngheaţă subiectul sub glaciala lumină a înţelegerii. (Adică despart filosofia de religie.) (...) Dar când un gânditor credincios, hotărât să desprindă fiecare lucru de relaţiile personale şi să-l vadă în lumina gândirii, va aprinde, în acelaşi timp, ştiinţa cu focul celor mai sfinte simţăminte, atunci Dumnezeu va ieşi din nou la iveală în creaţie.”</p>
<p>Tot Teilhard de Chardin este „prorocul” care făgăduieşte să împlinească aceste aşteptări, care descoperă că ştiinţa şi religia sunt, încă o dată, compatibile.</p>
<p>În revistele „St. Vladimir's Theological Quarterly” şi „Concern”, Theodosius Dobzhansky rezumă ceea ce a încercat să facă Teilhard de Chardin în cărţile sale. Teilhard, spune el, descrie trei stadii prin care a trecut dezvoltarea evolutivă, folosind propriii termeni tehnici:</p>
<p>„Întâi are loc cosmogeneza, evoluţia naturii neînsufleţite; în al doilea rând, biogeneza, evoluţia biologică; şi în al treilea rând, noogeneza, dezvoltarea gândirii umane.”</p>
<p>Teihard vorbeşte şi despre „sfere”: „biosfera”, sfera vieţii, şi „noosfera”, sfera gândirii. El spune că întregul glob este pătruns de o reţea a gândirii pe care o numeşte „noosfera”. „Până aici", continuă Dobzhansky, „Teihard stă ferm pe o temelie de fapte demonstrabile. Spre a-şi completa teologia naturii el se avântă apoi într-o prorocie întemeiată pe credinţa sa religioasă. El vorbeşte despre «convingerea, cu totul de nedemonstrat pentru ştiinţă, că universul are o direcţie şi că ar putea - iar, dacă suntem credincioşi, că ar trebui cu adevărat - să ducă la un fel de desăvârşire ireversibilă».”</p>
<p>Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evoluţia:</p>
<p>„Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, şi căruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare şi a fi veridice. Evoluţia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evoluţia.” Adică, în gândirea lui Teilhard - pe care o urmează o mulţime de oameni, fie că sunt creştini, atei sau orice altceva - evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei, inclusiv religia.</p>
<p>Pe scurt învățătura lui Teilhard de Chardin este următoarea.</p>
<p>Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern”, şi tocmai de aceea este aşa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc”, chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte „mistic”, viitorul „la care speră orice gânditor de astăzi” (în afară de creştinii ortodocşi conştienţi).</p>
<p>Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i atrage pe „creştini” şi le dă o „religie” celor necredincioşi).</p>
<p>Propriile cuvinte ale lui Teilhard nu lasă nici o urmă de îndoială că, mai presus de orice, era îndrăgostit pătimaş de lume, de pământ:</p>
<p>„Lumea (valoarea, infailibilitatea şi bunătatea ei) – care, când totul a fost spus şi făcut, este primul, ultimul şi singurul lucru în care cred. Acum pământul mă poate prinde în giganticele sale braţe. Poate să mă umple cu viaţa lui, ori să mă întoarcă în ţărâna sa. Se poate împodobi pentru mine cu toate farmecele, cu toate grozăviile, cu toate tainele. Mă poate îmbăta cu mireasma realităţii şi unităţii sale.”</p>
<p>După cum relatează cu exactitate unul dintre biografii săi, el credea că „de-acum mântuirea nu mai trebuia căutată în «lepădarea de lume», ci în «participarea» activă la construirea ei”. A abandonat în chip conştient „învechitele” forme ale credinţei creştine în favoarea celor noi, secularizate. El dispreţuia „toate acele basme dulcege despre sfinţi şi mucenici! Care copil normal ar vrea să-şi petreacă veşnicia într-o tovărăşie atât de plicticoasă?” Credea că „ceea ce ne lipseşte tuturor într-un fel sau altul în acest moment este o nouă definiţie a sfinţeniei.”</p>
<p>El scria: „Lumea modernă e o lume în evoluţie; prin urmare, conceptele statice ale vieţii spirituale trebuie regândite iar învăţătura clasică a lui Hristos trebuie reinterpretată.”</p>
<p>Avem aici reflectarea aruncării peste bord a vechiului univers newtonian. Teilhard vrea să pună şi creştinismul în aceeaşi categorie, fiindcă şi el e legat de clasicul mod de gândire static. Acum avem un nou mod de gândire; prin urmare, aşa cum avem o nouă fizică, trebuie să avem şi un nou creştinism.</p>
<p>Dar filosofia lui Teilhard nu e o simplă secularizare a creştinismului; viziunea sa cea mai puternică şi mai influentă este cea a spiritualizării lumii şi a activităţii lumeşti. Teilhard nu era doar îndrăgostit de lume şi de orice „progres modern” şi dezvoltare ştiinţifică; ceea ce îl deosebeşte este faptul că dădea acestor lucruri o semnificaţie „religioasă” aparte. El scria:</p>
<p> </p>
<p>„Atunci, Doamne, chiar e adevărat ? Pot eu, ajutând la răspândirea ştiinţei şi libertăţii, să sporesc densitatea atmosferei divine, în ea însăşi şi pentru mine: acea atmosferă în care mi-am dorit întotdeauna să mă scufund ? Prinzându-mă de pământ, mă fac în stare a mă ţine mai aproape de tine... Fie ca energiile lumii, stăpânite de noi, să se închine înaintea noastră şi să primească jugul puterii noastre. Fie ca rasa umană, ajunsă la o mai deplină conştiinţă şi la o mare putere, să ajungă a se grupa în organisme bogate şi fericite în care viaţa va fi mai bine întrebuinţată, aducând însutită dobândă.”</p>
<p> </p>
<p>Pentru el, Dumnezeu poate fi aflat numai în mijlocul lumii:</p>
<p> </p>
<p>„Nu vorbesc metaforic când spun că, străbătând până la capăt lungimea şi lăţimea şi adâncimea lumii în mişcare, omul poate ajunge la experierea şi viziunea dumnezeului său.”</p>
<p> </p>
<p>El declară că</p>
<p> </p>
<p>„a trecut vremea când Dumnezeu putea pur şi simplu să se impună pe Sine din afară, ca stăpân şi proprietar al moşiei. De-acum înainte lumea va îngenunchea numai înaintea centrului organic al propriei evoluţii.”</p>
<p>„Creştinismul şi evoluţia nu sunt două viziuni de neîmpăcat, ci două perspective destinate a se acomoda şi a se completa una pe alta.”</p>
<p>„Evoluţia a ajuns, ca să zicem aşa, să toarne sânge proaspăt în perspectivele şi aspiraţiile creştinismului”</p>
<p>„Pământul... mă poate face să cad în genunchi în aşteptarea a ceea ce se coace în sânul său... El a devenit pentru mine, dincolo de el însuşi, trupul celui ce este şi al celui ce vine.”</p>
<p> </p>
<p>Oricât de mare pare a fi ruptura teilhardismului cu unele aspecte ale romano-catolicismului ultramontanist, nu poate fi nici o îndoială că el este în profundă armonie şi exprimă admirabil cel mai adânc curent „spiritual” al Romei apostate: folosirea „nelumescului” în scopuri lumeşti, hiliaste sau, după expresia Papilor recenţi, „sanctificarea lumii”. Înlăuntrul romano-catolicismului, teilhardismul este o nouă „revelaţie”, aproape la fel de îndreptăţită şi de „tradiţională” precum revelaţia din urmă cu câteva secole a „Sfintei Inimi a lui Iisus”, care ea însăşi a inspirat una dintre meditaţiile „mistice” ale lui Teilhard într-un monolog cu Dumnezeu:</p>
<p> </p>
<p>„Cu două veacuri în urmă, Biserica ta (adică cea romano-catolică) a început să simtă deosebita putere a inimii tale... Dar acum (ajungem a fi) conştienţi că scopul tău principal când ne-ai descoperit inima ta a fost acela de a face în stare dragostea noastră să scape de constrângerea prea îngustei, prea precisei, prea limitatei imagini a ta pe care ne-am plăsmuit-o pentru noi înşine. Ceea ce desluşesc în pieptul tău este doar un cuptor de foc; şi cu cât îmi aţintesc privirea asupra văpăii sale, cu atât mai mult mi se pare că de jur împrejurul său contururile trupului tău se topesc şi se dilată peste măsură, până ce singurele trăsături pe care le pot distinge în tine sunt cele ale feţei lumii ce a izbucnit în flăcări.”</p>
<p> </p>
<p>„Revelaţia Sfintei Inimi”, în această concepţie, este deci doar pregătirea pentru încă mai universala revelaţie a „evoluţiei” din vremea noastră.</p>
<p>Nu am analizat în detaliu misticii catolici, dar fără îndoială că dacă ne-am fi uitat cu atenție am fi descoperit acolo tot felul de paralele cu ceea ce se petrece în această lume științifică, raționalistă. Toți se pregătesc pentru un singur lucru: chiliasmul.</p>
<p>Evoluţia este, pentru Teilhard, un proces care implică „construirea trupului cosmic al lui Hristos în care toate lucrurile sunt unite cu Dumnezeu”. Fiu credincios al Bisericii Romano-catolice, Teilhard îşi exprimă viziunea unirii lui Dumnezeu cu lumea în termenii teologiei latine, oferind o „nouă dezvoltare” a gândirii catolice, ceva asemănător dezvoltării Inimii Sacre în pietate, prin şocanta idee a „Transsubstanţierii” pământului, despre care a scris când s-a aflat în deșertul chinez, lângă Gobi. El are un articolaș intitulat „Liturghia Lumii”, scris după ce a săvârșit liturghia în deșert.</p>
<p> </p>
<p>„Pe măsură ce omenirea asimilează lumea materială, iar Ostia asimilează umanitatea noastră, prefacerea euharistică depăşeşte şi completează transsubstanţierea pâinii de pe altar. Pas cu pas ea invadează irezistibil universul... Materiile sacramentale sunt alcătuite de totalitatea lumii, iar răstimpul creaţiei este perioada necesară pentru consacrarea ei.” În procesul evoluţiei „Trupul lui Hristos” se alcătuieşte în lume - nu Hristosul ortodoxiei, ci „Hristosul universal” sau „Supra-Hristos”, pe care Teilhard îl defineşte ca „sinteza dintre Hristos şi univers”.</p>
<p>Acest „Hristos evolutiv” va duce la unirea tuturor religiilor: „Convergenţa generală a religiilor asupra unui Hristos universal, satisfăcător pentru toate în mod fundamental: iată care îmi pare a fi singura convertire posibilă a lumii şi singura formă în care religia viitorului poate concepută.”</p>
<p>Pentru el, creştinismul nu este unicul Adevăr, ci doar „un tip emergent al evoluţiei”, supus schimbării şi prefacerii ca orice altceva din lumea „evolutivă”. La fel ca Papii mai recenţi, Teilhard nu doreşte să „convertească” lumea, ci doar să-i ofere papalitatea ca pe un fel de centru mistic al căutării religioase a omului, un supra-denominaţional oracol delfic.</p>
<p>Iată cum îi rezumă părerile unul dintre admiratorii săi: „Dacă creştinismului (...) îi este dat, într-adevăr, să fie religia de mâine, există o singură cale pe care poate nădăjdui să ajungă la măsura marilor tendinţe umanitare de azi şi să le asimileze; iar aceasta este prin axa, vie şi organică, a catolicismului său centrat asupra Romei.”</p>
<p>În vreme ce universul „evoluează” către „Trupul lui Hristos”, omul însuşi atinge apogeul dezvoltării sale evoluţioniste: „Supra-umanitatea”. Teilhard scrie: „Evidenţa obligă raţiunea noastră să accepte că ceva mai măreţ decât omul de azi este în curs de gestaţie pe pământ.”</p>
<p>Asemeni lui Lecomte du Nouy şi, de fapt, asemeni tuturor gânditorilor ce au o concepţie „religioasă” despre evoluţie, Teilhard identifică „Supra-umanitatea” evolutivă cu Hristos, şi invers, îl interpretează pe Hristos în termenii „Supra-umanităţii”:</p>
<p> </p>
<p>„Pentru a putea să fim în stare să ne închinăm ca înainte trebuie să fim în stare să ne spunem nouă înşine, în vreme ce privim către Fiul Omului, nu Apparuit humanitas, ci Apparuit Superhumanitas («a apărut Supra-umanitatea»).”</p>
<p> </p>
<p>Aici gândirea lui Teilhard devine „mistică”, însă el nu afirmă clar dacă personalitatea umană se păstrează în „Supra-umanitate” sau se contopeşte pur şi simplu cu universalul „Supra-Hristos”. Sau, cum zice unul din biografii săi: „Omenirea urmează a atinge un punct de dezvoltare când se va desprinde cu totul de pământ şi se va uni cu Omega... «Un fenomen poate similar morţii, văzut din afară, (scrie Teilhard), dar, în realitate, simplă metamorfoză şi accedere la sinteza supremă».”</p>
<p>„Sinteza supremă”, apogeul procesului evoluţionisto-spiritual, este ceea ce Teilhard numea „Punctul Omega”:</p>
<p> </p>
<p>„Într-o zi, ne spune Evanghelia, tensiunea care se acumulează treptat între omenire şi Dumnezeu va atinge limitele prevăzute de posibilităţile lumii. Atunci va veni sfârşitul. Atunci prezenţa lui Hristos, care se acumulase tăcut în lucruri, se va descoperi brusc - ca o străfulgerare de lumină de la pol la pol. Atomii spirituali ai lumii vor fi născuţi pretutindeni de către o forţă generată de puterile de coeziune proprii universului însuşi şi vor ocupa, fie înăuntrul lui Hristos, fie în afară de Hristos (dar totdeauna sub influenţa lui Hristos), fericirea sau durerea rânduită lor de către structura vie a Pleromei (plinirea lucrurilor).”</p>
<p> </p>
<p>Acest Punct Omega nu este un ţel din afara lumii, ci doar capătul „mişcării universului către ţelul evoluţiei sale”; „climaxul evoluţiei se identifică... cu Hristos cel înviat al Parusiei”. Toţi oamenii, crede Teilhard, trebuie să dorească acest ţel, căci el „este acumularea dorinţelor care trebuie să facă Pleroma să se reverse asupra noastră”. Tot el scrie: „A coopera cu evoluţia cosmică totală este singurul act deliberat care poate exprima în mod adecvat devoţiunea noastră faţă de un Hristos evolutiv şi universal”.</p>
<p>Cu toate acestea, cu sau fără voia omului, Parusia va veni, căci ea este culminarea unui proces natural: „Unica lucrare a lumii este incorporarea fizică a credincioşilor în Hristos, care este de la Dumnezeu. Această sarcină majoră este urmată cu rigoarea şi armonia unui proces natural de evoluţie.”</p>
<p>Bineînţeles că el elimină cu totul orice idei ale creştinismului care au existat până atunci. Creştinismul nu înseamnă ca un individ să încerce a-şi mântui sufletul, ci este întregul celor din lume evoluând printr-un proces natural către Punctul Omega. Creştinii nu ar trebui să se teamă de procesul natural al evoluţiei, crede Teilhard, căci el nu face decât să-i ducă negreşit la Dumnezeu.</p>
<p>„Deşi speriat o clipă de evoluţie, creştinul percepe că ceea ce ea îi oferă nu e nimic altceva decât un măreţ mijloc de a se simţi în mai mare măsură una cu Dumnezeu şi de a se da pe sine mai mult Lui. Într-o natură pluralistă şi statică, dominaţia universală a lui Hristos ar putea, strict vorbind, a fi încă privită ca o putere extrinsecă şi supraimpusă. Într-o lume spiritual convergentă, această energie «hristică» dobândeşte o urgenţă şi o intensitate de o cu totul altă ordine.”</p>
<p>Cu alte cuvinte, Hristos nu stă în afară și spune „Urmează-mi mie”, ci este în interior și ne împinge.</p>
<p>Mai sunt câteva păreri ale lui Teilhard de Chardin care trebuie menţionate. Este interesant că el caută o stare care să ne ducă dincolo de ţelul mort al comunismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el scria că comunismul, fascismul şi democraţia se luptă unele cu altele, dar noi trebuie să trecem dincolo de acestea:</p>
<p> </p>
<p>„Marea sarcină a omenirii moderne este aceea de a-şi tăia o cale de ieşire spre un prag al conştiinţei mai înalte. Fie că sunt sau nu creştini, oamenii însufleţiţi de această convingere alcătuiesc o categorie omogenă. Marele eveniment pe care-l aşteptăm (este) descoperirea unui act sintetic de adorare în care să se alieze şi să se înalţe reciproc pătimaşa dorinţă de a cuceri Lumea şi pătimaşa dorinţă de a ne uni cu Dumnezeu; actul vital, cu totul nou, corespunzând unei noi vârste a Pământului.”</p>
<p> </p>
<p>Se poate vedea că la Teilhard hiliasmul este foarte puternic; New Age-ul îşi face apariţia:</p>
<p> </p>
<p>„În comunism, în orice caz la originile sale, credinţa într-un organism uman universal a atins o măreaţă stare de exaltare... Pe de altă parte, în dezechilibrata sa admiraţie faţă de puterile tangibile ale Universului, el a exclus sistematic din speranţele sale posibilitatea unei metamorfoze spirituale a Universului.”</p>
<p> </p>
<p>Cu alte cuvinte, dacă adaugi comunismului spiritualitate, ai găsit răspunsul. Teilhard continuă:</p>
<p> </p>
<p>„Trebuie să ne unim. Nu din nou în fronturi politice, ci într-o singură mare cruciadă pentru progresul uman... Democratul, comunistul şi fascistul trebuie să se debaraseze de deviaţiile şi limitările sistemelor lor şi să urmărească deplin aspiraţiile pozitive care le inspiră entuziasmul, iar apoi, cu totul firesc, noul spirit va sparge legăturile exclusive ce încă îl ţin prizonier; cele trei curente se vor descoperi contopite în concepţia unei sarcini comune; anume, promovarea viitorului spiritual al Lumii... Funcţia omului este aceea de a construi şi a conduce întregul Pământului... Vom sfârşi prin a pricepe că marele obiectiv urmărit în chip inconştient de către ştiinţă nu este altul decât descoperirea lui Dumnezeu.”</p>
<p> </p>
<p>Iată cum mistica pătrunde drept în miezul ştiinţei. Ştiinţa de azi îşi pierde toate temeiurile; ea a devenit nedeterminată, afirmând un întreg univers de antimaterie, ceea ce-i pune în încurcătură pe savanţi. Totul sfârşeşte în mistică. Teilhard scrie:</p>
<p> </p>
<p>„Singura Unitate cu adevărat naturală şi real umană este Spiritul Pământului... O patimă acaparatoare începe să se arate, care va înghiţi cu totul ori va transforma ceea ce până acum fusese imaturitatea pământului... Chemarea către marea Unire (adică unitatea universală a omenirii) a cărei realizare este singura lucrare aflată acum în desfăşurare în natură... Pornind de la această ipoteză, după care (în conformitate cu descoperirile psihanalizei) Dragostea este energia psihică primară şi universală, oare nu se limpezeşte totul în jurul nostru... ? Simţământul Pământului este irezistibila presiune care va veni la momentul potrivit spre a-i uni (pe toţi oamenii) într-o patimă comună.</p>
<p>Epoca naţiunilor a trecut. Sarcina aflată în faţa noastră, de vrem să nu pierim, este să dăm de-o parte vechile prejudecăţi şi să construim Pământul... Marele conflict din care vom fi ieşit, nu va fi făcut decât să întărească în Lume nevoia de a crede. După ce va fi ajuns la o mai înaltă treaptă de auto-perfecţiune, Spiritul Pământului va experia o tot mai mare nevoie vitală de a adora; din evoluţia universală, Dumnezeu se iveşte în conştiinţele noastre mai măreţ şi mai necesar decât oricând...Când oare a mai existat în Noosferă o nevoie mai urgentă de a găsi o Credinţă, o Speranţă care să dea sens şi suflet imensului organism pe care-l clădim?”</p>
<p> </p>
<p>Ceea ce vrea să spună aici este că întreaga revoluţie modernă s-a rătăcit. Când ea încercă să clădească un nou Rai, nimiceşte totul; de aceea are nevoie să i se adauge un sens religios; tocmai ceea ce îi furnizează Teilhard. Toate lucrurile vieţii moderne sunt bune, zice el. Adăugaţi-le doar aceasta: ideea că toate ne îndreaptă către o nouă împărăţie spirituală. Teilhard spune în continuare: „În noi, evoluţia Lumii către spirit devine conştientă... Nu putem încă înţelege exact unde anume ne va duce, dar ar fi absurd să ne îndoim că ne duce către un ţel de o valoare supremă.”</p>
<p>Prin aceasta el încearcă a fi proroc, deşi nu este prea sigur încotro se îndreaptă totul.</p>
<p> </p>
<p>„Principiul generator al unificării noastre nu va fi aflat în final într-o unică contemplare a aceluiaşi Adevăr ori în unica dorinţă trezită de către Ceva, ci în unica atracţie exercitată de către un acelaşi Cineva.” „De-aceea, în ciuda tuturor aparentelor improbabilităţi, ne apropiem inevitabil de o nouă eră în care Lumea îşi va arunca lanţurile, spre a se abandona, în sfârşit, puterii afinităţilor ei lăuntrice...</p>
<p>Cu două mii de ani de experienţă mistică [a romano-catolicismului] în urma noastră, contactul pe care-l putem face cu Focarul personal al Universului a câştigat tot aşa de multă bogăţie explicită ca şi contactul pe care-l putem face, după două mii de ani de Ştiinţă, cu sferele naturale ale Lumii. Privit ca un «tip» al dragostei, creştinismul este atât de viu încât, în chiar acest moment, îl putem vedea suferind o extraordinară mutaţie prin ridicarea la o mai fermă conştiinţă a valorii sale universale.</p>
<p>Nu este oare în curs de desfăşurare încă o metamorfoză, ultima, realizarea lui Dumnezeu în inima Noosferei (lumea mentală), străbaterea cercurilor (adică a tuturor sferelor) către Centrul lor comun, apariţia cel puţin a «Teosferei» (atunci când omul şi lumea se vor face Dumnezeu)?”</p>
<p> </p>
<p>Această dorinţă este foarte adâncă în omul modern – aceasta este ceea ce îşi doreşte. Toate sistemele moderne, filosofice, hiliaste sau socialiste, au, în final, ideea că Dumnezeu este eliminat, creştinismul este eliminat, iar lumea este dumnezeiască. Lumea este oarecum trupul lui Dumnezeu, iar omul doreşte să fie un zeu. Omul l-a pierdut acum pe Dumnezeu; Dumnezeu este mort; Supraomul vrea să se nască. Teilhard exprimă dorinţa omului modern pentru ceea ce Dostoievski a înfăţişat în „Marele Inchizitor”. El încearcă să unească latura spirituală cu latura ştiinţifică şi cu o Nouă Ordine care va fi una politică. Este prorocul lui Antihrist.</p>
<p>Iată deci că prin aceasta raţionalismul modern din vremea noastră ajunge la capăt. Raţiunea ajunge, în fine, să se îndoiască de sine sau chiar să se nege. Ştiinţa este răsturnată; ea nu mai ştie ce este materia, ce anume poate cunoaşte şi ce nu poate cunoaşte. Relativismul pătrunde toate sferele. Pentru unii, îndoiala şi relativismul duc la filosofia absurdului.</p>
<p>Se vădeşte că, după ce a trecut prin toate experimentele apostaziei, omul nu poate dezvolta nimic mai mult pentru sine. A încercat totul şi de fiecare dată a fost convins că a găsit, în sfârşit, răspunsul. Însă, făcând aceasta, aruncă peste bord tot mai mult din trecut. Şi tot ceea ce făcea era mereu aruncat peste bord de către generaţia următoare. Acum ajunge, în sfârşit, să se îndoiască chiar de existenţa lumii, de ceea ce este el însuşi. Mulţi oameni se sinucid. Mulţi distrug. Ce i-a rămas omului? Nu i-a mai rămas decât să aştepte o nouă revelaţie. Iar omul modern a ajuns într-o asemenea stare – lipsit de un sistem de valori şi de o religie proprie – încât nu poate decât să accepte orice i se prezintă ca fiind acea nouă revelaţie.</p>
<p>Mâine vom arunca o ultimă privire la perspectivele acestei noi revelații și ale încercării omenirii de a o dobândi.</p>
<p> </p>
<p>Teilhardismul pare a fi făcut o profundă impresie ortodocşilor ruşi „liberali” după traducerea şi publicarea (semnificativă în sine) a cărţii „Fenomenul Omului” la Moscova în 1965 – prima carte a unui „gânditor creştin” (dacă facem abstracţie de volumul propagandistic al lui Hewlett Johnson, „Vicarul Roşu din Canterbury”) care s-a publicat în URSS.</p>
<p>După această apariție editorială, Păr. John Meyendorff de la Mitropolia Americană scria:</p>
<p>„Înţelegerea hristocentrică a omului şi lumii care, după Teilhard, e într-o stare de necontenită schimbare şi străduinţă către «Punctul Omega», adică punctul cel mai înalt al fiinţării şi evoluţiei, identificat de autor cu însuşi Dumnezeu, îl leagă pe Teilhard de profunda intuiţie a Părinţilor Ortodocşi ai Bisericii.”</p>
<p>Încă şi mai clar, editorul (probabil Nichita Struve) periodicului ortodox din Paris, „Mesagerul Mişcării Studenţilor Ruşi Creştini”, scrie:</p>
<p>„Trebuie notat că principala caracteristică a teilhardismului nu este nicidecum acceptarea evoluţiei – faptul nemaifiind de mult o noutate printre teologi şi filosofii religioşi. Miezul învăţăturii gânditorului francez este o nouă abordare a problemei lumii şi creaţiei.” În învăţătura sa despre aceste lucruri Teilhard „doar înfăţişează, într-un limbaj contemporan, învăţătura Apostolului Pavel despre natură, care nu e exclusă din planul Mântuirii”.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Curat cercetător ortodox.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Reflectând la „Missa Lumii”, experienţele lui Teilhard „au fost pentru el ceva de felul unei Liturghii cosmice care se săvârşeşte în chip nevăzut în lume. Aici se află chiar miezul vestirii teilhardiene, care ne readuce uitata, imemoriala înţelegere creştină a universului şi a întrupării Dumnezeieşti. Tocmai ea a luminat pentru Teilhard înţelesul evoluţiei ca mişcare a întregului cosmos către împărăţia lui Dumnezeu şi l-a făcut în stare să depăşească apropierea negativă faţă de lume, adânc înrădăcinată între creştini.”</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Acum vedem cine sunt dușmanii noștri. Mitropolia, primul dintre ei.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Principalul articol „ortodox” despre teilhardism din „Mesager” aparţine unui preot ortodox polonez, Părintele George Klinger şi are titlul „Părintele Teilhard de Chardin şi tradiţia ortodoxă”, în care îl face pe Teilhard Părinte al Bisericii, în tradiția „marilor Părinți Ortodocși” , ca Montanus, Ioachim de Fiore, etc.</p>
<p> </p>
<p>„Părintele Teilhard vorbeşte mult despre rolul cosmic al lui Hristos, al Mediului Divin, şi foarte puţin despre Biserică. Şi în acest caz el este «convergent» cu tendinţele înrudite din teologia ortodoxă... La Părintele Teilhard Biserica se identifică cu lucrarea lui Hristos în cosmos. După părerea Părintelui Teilhard, prin împărtăşirea Sfintelor Taine lumea, sfinţindu-se, devine Trupul lui Hristos... Aceste gânduri sunt poate cele mai profunde lucruri rostite în vremurile recente despre taina centrală a creştinismului.” (Părintele George Klinger)</p>
<p> </p><p><img src="http://karamazov.ro/images/stories/chardin.jpg" alt="chardin" style="float: right;" width="250" height="342" />În continuare, vom privi spre un al doilea creștin evoluționist. Vom face, însă, în treacăt, diverse comentarii pe marginea unor fragmente apărute în același ziar grecesc „Mesagerul Ortodox”. Aici scrie un preot Pr. Anthony Kosturos. Erau doi preoți, iar unul nu auzise niciodată de Filocalia, iar celălalt nu o citise vreodată, dar cu toate acestea cineva i-o recomandase ca fiind o carte bună.</p>
<p>Așadar, acest părinte avea o rubrică cu întrebări și a primit următoarea întrebare: „Dacă Adam și Eva au fost primii oameni, de unde și-a luat Cain soție? Biserica voastră aruncă vreo lumină asupra acestei probleme?”. Părintele Kosturos a răspuns: „Originea omului este mult prea îndepărtată istoric pentru ca cineva sau vreun grup să ște cum a început totul.” Dar la ce servește atunci Cartea Facerii? „Știința încă se uită după răspunsuri. Cuvântul Adam semnifică pământul. Cuvântul Eva semnifică viața. Din punct de vedere general, însă doar general, teologii noștri tradiționali au fost de părere că noi toți ne tragem dintr-un bărbat și dintr-o femeie... Există însă și alții care cred că umanitatea a apărut în mănunchiuri, câțiva aici, alții dincolo. Niciun teolog nu are un răspuns asupra originii și dezvoltării omului. Răsăritul umanității rămâne o taină.”</p>
<p>Mai încolo, într-un alt răspuns, la o întrebare similară el afirmă: „Poate că există mulți Adami și Eve care au apărut simultan în zone diferite, iar apoi s-au întâlnit. Felul în care omul a fost creat și cum a procreat inițial rămâne o taină. Să nu credeți pe cei ce vă spun altceva. Biserica noastră vă oferă posibilitatea să cugetați la subiectele menționate și să veniți dumneavoastră cu propriile speculații.”</p>
<p>A da un răspuns acestei probleme ridicate este foarte ușor: datorită faptului că Adam și Eva au avut mulți copii care nu sunt menționați în Cartea Facerii. Acesta este doar un rezumat al poveștii. Răspunsul a fost oferit în același ziar de un alt preot. El a fost întrebat mai departe despre o problemă suplimentară: „Cain s-a căsătorit cu propria soră. Nu este ceva împotriva canoanelor Bisericii Ortodoxe?”. Fiind însă începutul timpurilor atunci funcționa o altă lege decât cea sub care trăim noi. În acele timpuri, oamenii trăiau până la 900 de ani, iar umanitatea era foarte diferită de cea de astăzi, chiar și din punct de vedere fizic. Nu ar trebui să fie ceva surprinzător, deoarece pe atunci lumea se afla la începuturi.</p>
<p> </p>
<p>Mai departe vom analiza câteva speculații catolice recente asupra subiectului deoarece ridică probleme pe care le-am întâlnit deja, însă este interesant de văzut ce tip de răspunsuri oferă.</p>
<p>Există un teolog, Karl Rahner, un iezuit, care vine cu o nouă teorie, a „poligenismului”, prin care susține că au existat mai mulți Adami și Eve. El pune două întrebări: „Cum se împacă evoluționismul cu doctrina darurilor suprafirești ale lui Adam?” El era nemuritor. Și „ne putem gândi cu seriozitate că primul om pregătit să evolueze a fost capabil de întâiul păcat?” Răspunsul său a fost următorul: „Oamenii de ştiinţă preferă să considere că hominizarea [adică facerea omului] ar fi avut loc în mai mulţi indivizi - o «populaţie» - mai curând decât într-o singură pereche.” (De fapt, unii savanţi cred acest lucru, iar alţii nu.) El spune că cei ce au săvârşit prima încălcare a poruncii au fost primul grup de oameni recognoscibili („omul originar”):„Se poate ca harul să fi fost oferit grupului originar şi, fiind respins de acel grup prin alegere liberă, dar totuşi influenţându-se reciproc, să fi fost pierdut pentru toată omenirea următoare.”</p>
<p>„Cum anume putea să existe la întâiul om sau grup, cum ne dezvăluie paleontologia, un grad de libertate suficient de mare spre a face cu putinţă o alegere atât de hotărâtoare precum păcatul strămoşesc? Cum putem încerca să împăcăm suprafireasca stare paradisiacă a lui «Adam» (individ sau grup) cu ceea ce ştim despre originile lumii biologice, antropologice şi culturale ?” El dă următorul răspuns:„Nu e uşor să determini cu exactitate unde şi când a devenit o făptură pământeană cu adevărat spirit, şi deci liberă... Putem liniştiţi să luăm în considerare faptul că păcatul strămoşesc a avut loc într-adevăr, dar într-un moment ce nu poate fi determinat ceva mai exact. El a fost «cândva», într-un interval de timp destul de îndelungat, în timpul căruia puteau să fi existat deja mulţi indivizi, capabili să săvârşească fapte condamnabile «simultan»..."</p>
<p>Cu alte cuvinte, toată povestea devine foarte vagă. Este evident că următoarea generaţie de gânditori urmează să înlăture cu totul acest limbaj cu două înţelesuri.</p>
<p>O carte recentă a unui alt iezuit rezumă cât se poate de bine atitudinea „creştinilor luminaţi” faţă de Adam şi Rai. Stephanus Trooster este un iezuit olandez care, în cartea sa „Evoluţia şi învăţătura despre păcatul strămoşesc”, afirmă direct: „Cei ce iau în serios doctrina ştiinţifică a evoluţiei nu mai pot accepta prezentarea tradiţională”. Deci trebuie să găsim „o interpretare relevantă pentru vremea noastră”.</p>
<p> </p>
<p>„Adepţii doctrinei evoluţiei”, zice el, „vizualizează omenirea ca pe o realitate care, în decursul istoriei, s-a maturizat doar foarte treptat până la a atinge treapta conştientizării. Apariţiile sale cele mai timpurii trebuie gândite ca nişte forme tranziţionale ce bâjbâie, apărând în imediata apropiere a nivelurilor extrem de primitive ale existenţei umane. Astfel de forme intermediare primitive de viaţă umană trebuie să fi fost încă contopite cu starea lor animală preistorică... Dar în teoria evoluţionistă nu există loc pentru o existenţă «paradisiacă» a acestui om preistoric. Aşezarea unui om duhovnicesc extrem de înzestrat şi deosebit de privilegiat la începutul vieţii umane pe pământ pare în totală contradicţie cu gândirea ştiinţifică modernă asupra acestui subiect.”</p>
<p> </p>
<p>Desigur, e foarte adevărat. Trooster continuă:</p>
<p> </p>
<p>„Însă acceptarea punctului de vedere modern elimină posibilitatea explicării naşterii răului în lume pe temeiul păcatului săvârşit de primul om. La urma urmei, cum ar fi putut o fiinţă omenească atât de primitivă să fie în stare să refuze propunerea de mântuire a lui Dumnezeu; cum ar fi putut o fiinţă atât de primitivă să fie în stare de ruperea legământului cu Dumnezeu?”</p>
<p> </p>
<p>Întrucât pentru Trooster căderea lui Adam nu este un eveniment istoric, el „explică” existenţa răului dându-i un nume nou: „fenomenul imaturităţii cosmice”. De fapt, Adam nu e un singur om, ci „fiecare om”. Iar Cartea Facerii este „o imagine idealizată [...] a unei lumi fără de păcat; autorul [Facerii] ştie destul de bine că ea nu corespunde realităţii... El n-a intenţionat niciodată cu dinadinsul să spună că starea de har originară a lui Adam şi Eva, în toată puritatea ei, ar fi fost cândva o realitate în istoria omenirii.” Bineînţeles că, dacă crezi în evoluţie, nu are sens să vorbeşti despre Rai. Nu faci decât să-ţi furi căciula încercând să combini două forme de gândire diferite.</p>
<p>Romano-catolicii, mai demult, îşi puneau unele probleme privitoare la a şti când anume începe omul, dacă se acceptă evoluţia. Există mai multe teorii, în funcţie de ceea ce gândim. Nu ştiu ce anume este permis acum, dar în vremurile bune nu prea aveai voie să crezi că sufletul poate evolua din materie. Trebuia să crezi că omului i s-a dat un suflet într-un moment anume, moment în care el a devenit om, şi deci nu a mai fost supus tuturor legilor evoluţiei. Evident, avem de-a face, din nou, cu o oprire într-unul din acele „epicicluri” spre a face ca teoria să corespundă cu propriile credinţe. Fie crezi în evoluţie - în care caz omul este o creatură foarte primitivă, provenită din fiare sălbatice, iar manualele despre evoluţie îţi vor spune că omul are încă fiara înlăuntrul său şi toate ilustraţiile îl arată evoluând dintr-o creatură de tip maimuţă -, fie, dimpotrivă, crezi că omul se trage dintr-o fiinţă mai măreaţă decât suntem noi acum, care a fost, de fapt, un om desăvârşit în felul său şi nesupus stricăciunii. Sfinţii Părinţi ne spun chiar că Adam nu elimina materii fecale. Urma să mănânce din Pomul Vieţii, dar nu se hrănea cum facem noi acum.</p>
<p> </p>
<p>În Convorbirea cu Motovilov, Sfântul Serafim din Sarov are o întreagă secţiune asupra stării lui Adam: cum că el nu era supus vreunei daune sau vătămări; era neatins de stihii, nu putea fi înecat etc. Este interesant că în Evul Mediu Thomas de Aquino îşi pusese tocmai aceste întrebări, încercând să dea un răspuns: care era starea lui Adam, elimina el oare materii fecale, cum se face că nu putea fi vătămat? El dă explicaţii amănunţite. Întâi de toate, el zice că Adam elimina materii fecale, fiindcă nu putem crede că ar fi fost alcătuit dintr-un alt material decât suntem noi acum. În al doilea rând, nu a fost nicicând vătămat şi era invulnerabil la înecare nu fiindcă acestea ar fi fost cu neputinţă, ci fiindcă Dumnezeu aranjase să-i ia din cale toţi bolovanii, ca râul să nu crească prea mult etc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a orânduit lumea aşa cum se cuvine, încât Adam umbla cu băgare de seamă şi nu i s-a întâmplat niciodată să se rănească. Dar Ortodoxia crede că firea noastră întru început era nemuritoare.</p>
<p>Avva Dorothei spune aceasta în chiar primul capitol al cuvintelor sale, unde ne înfăţişează chipul lui Adam, întâiul om, spre a ne da o idee despre lucrul pentru care trebuie să ne străduim şi la care să ne întoarcem. Ni s-a dat să trăim veşnic în trup, şi iată cum era el la început. Numai după ce am căzut, ne-am pierdut acea fire şi acea stare blagoslovită în care Adam îl vedea pe Dumnezeu. Ortodoxia susţine că starea nemuritoare a omului în Rai era chiar firea sa. Acum firea noastră este schimbată. Atunci eram în chip potenţial nemuritori; acum suntem preschimbaţi în fiinţe muritoare, adică muritori cu trupul.</p>
<p>Dimpotrivă, catolicii învaţă că starea omului în Rai a fost o stare suprafirească, că, în realitate, omul era exact aşa cum îl ştim acum – om muritor – dar Dumnezeu i-a dat un dar suplimentar, o stare specială de har. Când a căzut, nu a făcut decât să cadă din acel har suplimentar care îi fusese adăugat; prin urmare, firea sa nu a fost schimbată. Dar Ortodoxia susţine că însăşi firea noastră s-a schimbat şi a decăzut prin cădere. Hristos este noul Adam; în El suntem reaşezaţi în firea noastră dintâi.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Iar aici se află întreaga cheie a problemei.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Hristos este noul Adam, iar în El noi suntem restaurați în vechea noastră natură.</p>
<p> </p>
<p>Unii Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, au pus problema: de ce, dar, nu ne-am făcut îndată nemuritori atunci când Hristos a murit şi a înviat? Sfântul Simeon spune că a fost astfel pentru ca noi să nu fim mântuiţi cu sila: avem încă de împlinit propria noastră mântuire. Iar zidirea aşteaptă ca noi să ne împlinim propria mântuire, când şi ea se va ridica la starea în care era înainte de cădere – de fapt, chiar la o stare mai înaltă.</p>
<p>Toate aceste lucruri sunt pline de taine; ele sunt mai presus de noi, dar totuşi ştim destule despre ele de la Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon are un lung paragraf despre starea omului înainte de cădere. Întreaga zidire, spune el, era nestricăcioasă, la fel ca omul, şi numai după cădere făpturile au început să moară. La venirea noii lumi, cer nou şi pământ nou (Apoc. 21, 1), atunci cei blânzi... vor moşteni pământul (Mat. 5, 5). Ce fel de pământ este acela? Este pământul pe care-l vezi chiar aici, numai că va fi ars şi refăcut, astfel încât toate făpturile să fie nestricăcioase. Iată după ce anume tânjeşte întreaga zidire, după ce suspină făpturile. Când Sfântul Pavel spunea că s-au supus deşertăciunii (Rom. 8, 20), înseamnă că au fost supuse stricăciunii prin căderea omului.</p>
<p> </p>
<p>Dobzhansky</p>
<p> </p>
<p>Vom analiza acum un alt creștin evoluționist înainte a de ajunge la marele profet al vremurilor noastre. Acesta este, vai, un om de știință ortodox rus. Numele său este Theodosius Dobzhansky și trăiește în Davis, California, din câte am auzit. El predă genetica și continuă să facă experimente cu muște de fructe pentru a demonstra evoluționismul. El s-a născut în anul canonizării Sf. Theodosie al Cernigovului, ca răspuns la rugăciunile părinților săi și din acest motiv a fost botezat astfel. Din nefericire a devenit un apostat. A emigrat în America în anii ‘20 și de atunci este american.</p>
<p>El a fost cu totul interzis în Rusia Sovietică, deşi savanţii sovietici ştiau despre el. Odată, când la o reuniune ştiinţifică din Rusia s-a prezentat din greşeală un film unde apărea şi el, toţi savanţii au aplaudat, iar filmul a fost retras. El e socotit ca inexistent, o non-persoană, fiindcă a părăsit Rusia. Dar el însuşi gândeşte ca un comunist.</p>
<p>Deşi a fost botezat ortodox, când i-a murit soţia a incinerat-o, a luat cenuşa şi a împrăştiat-o în munţii Sierras. Pe cât se poate vedea, el nu merge niciodată la biserică; este cu totul în afara religiei. Cu toate acestea, pentru părerile sale evoluţioniste creştine, i s-a acordat un doctorat onorific în teologie de către Seminarul Ortodox „Sfântul Vladimir" din New York, în 1972. În acelaşi timp, el s-a adresat celei de-a doua Conferinţe Teologice Internaţionale a Societăţii Teologice Ortodoxe din America, la care participau toţi „teologii” renumiţi ai feluritelor organizaţii ortodoxe. Ideile sale despre evoluţie, despre care el şi mulţi reprezentanţi oficiali ai ortodoxiei americane par a crede că reprezintă un punct de vedere „ortodox", sunt înfăţişate în două publicaţii ortodoxe, „St. Vladimir 's Theological Quarterly” şi „Concern”. Într-un articol căruia i s-a făcut multă publicitate şi care a fost rezumat fără comentarii de multe periodice ortodoxe din America, „Evoluţia: metoda specială de creaţie a lui Dumnezeu" (Concern, Primăvara, 1973), Dobzhansky acuză de „hulă” pe oricine este împotriva teoriei evoluţiei. În articol el spune:</p>
<p>„Selecţia naturală e un proces creativ orb... Selecţia naturală nu acţionează după un plan prestabilit.”</p>
<p>Dobzhansky observă extraordinara varietate a vieţii de pe pământ, numind-o „excentrică şi inutilă.” El spune: „Să fabrici o multitudine de specii ex nihilo (din nimic), iar apoi să le laşi pe cele mai multe să se stingă - ce operaţie lipsită de sens ! [...] Ce rost are să ai vreo două sau trei milioane de specii trăitoare pe pământ ?... Oare Creatorului îi ardea de glumă ? Oare Creatorul... ne joacă feste ?” „Nu”, judecă Dobzhansky:</p>
<p> </p>
<p>„Diversitatea organică devine totuşi raţională şi de înţeles dacă Creatorul a creat lumea vie nu printr-un capriciu gratuit, ci prin evoluţie propulsată de selecţia naturală. Este greşit a socoti creaţia şi evoluţia ca alternative care se exclud reciproc.”</p>
<p> </p>
<p>Prin aceasta vrea să spună că, de fapt, nu contează dacă este sau nu un Dumnezeu. El spune că Dumnezeu face două sau trei milioane de specii prin intermediul selecţiei naturale. Este acesta un lucru mai puţin naiv decât a spune că a creat felurile originare dintr-o dată ?</p>
<p>Dobzhansky e plin de obişnuitele idei ale creştinismului liberal și anume că Facerea este simbolică, că conştientizarea omului este cauza tragicei lipse de sens din lumea de astăzi şi că singura ieşire este ca omul să-şi dea seama că poate coopera cu această întreprindere a creaţiei, căci participarea la această întreprindere îl face pe omul muritor parte a proiectului veşnic al lui Dumnezeu. Şi adaugă:</p>
<p>„Cea mai curajoasă şi cea mai apropiată de izbândă încercare de a face acest lucru - de a coopera cu planul veşnic al lui Dumnezeu - a fost cea a lui Teilhard de Chardin.”</p>
<p> </p>
<p>Teilhard de Chardin</p>
<p> </p>
<p>Îl vom analiza acum pe ultimul evoluţionist, marele „proroc” evoluţionist al vremii noastre: Teilhard de Chardin. A murit în 1955, pe când avea 70 de ani, cred.</p>
<p> </p>
<p>Student: A fost îngropat în New York State.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: A fost un preot iezuit francez, „teolog” şi paleontolog, care a fost prezent la descoperirea multora dintre marii „oameni” fosili din secolul nostru. Împreună cu încă două persoane, a luat parte la „descoperirea” fraudulosului Om de Piltdown.</p>
<p>El a descoperit dintele care fusese vopsit. Nu se ştie dacă a fost părtaş la această faptă. Pentru fabricarea Omului de Piltdown a fost acuzat unul din ceilalţi doi oameni, iar participarea lui Teilhard de Chardin a fost muşamalizată. Dar se ştie, din cărţile anterioare, că el a fost cel care a descoperit dintele.</p>
<p>Teihard a fost prezent la noile descoperiri ale Omului de Java, care întâmplător, au fost încuiate toate într-un cabinet de undeva din Olanda, şi nu s-a mai dat voie să fie cercetate. A fost prezent la multe dintre descoperirile legate de Omul de Pekin, deşi nu chiar de la început. A fost, de asemenea, prezent atunci când fosilele Omului de Pekin au dispărut. Astfel că nu ne-au mai rămas nici un fel de fosile din Omul de Pekin; există doar desene şi machete. Pe deasupra, Teilhard a fost principalul responsabil de interpretarea tuturor descoperirilor. Cum el însuşi spune:</p>
<p>„Am avut marele noroc, neobişnuit într-o carieră ştiinţifică, de a mi se întâmpla să fiu chiar acolo când... au ieşit la lumină descoperiri cruciale în istoria oamenilor fosili!”</p>
<p>El alcătuieşte din toate acestea dovada evoluţiei umane. Nu vom examina această dovadă acum, ci vom spune doar că este foarte nesigură.</p>
<p>Un scriitor evoluţionist, F. Clark Howell (autorul cărţii „Early Man”), spunea:</p>
<p>„Una dintre principalele dificultăţi este aceea că fosilele umane cu adevărat semnificative sunt excepţional de rare: tot ceea ce s-a descoperit până acum se poate îndesa într-un sicriu mai mărişor. Toate celelalte trebuie atribuite altor fiinţe.”</p>
<p>Şi nu ştim nici măcar ce legătură au aceste fragmente unele cu altele.</p>
<p>Teilhard de Chardin era şi savant şi „mistic”. Surprinzător nu este atât faptul că era o combinaţie a celor două (la urma urmei, era iezuit), ci, mai curând, faptul că este destul de respectat atât de către teologi – teologi romano-catolici, dar, de fapt, şi de mulţi aşa-zişi teologi ortodocşi -, cât şi de către oamenii de ştiinţă.</p>
<p>Cartea sa „Fenomenul Omului” are o introducere scrisă de Julian Huxley, nepotul faimosului contemporan şi adept al lui Darwin, T.H. Huxley. Julian Huxley este un evoluţionist ateu absolut. El nu poate fi întru totul de acord cu încercarea lui Teilhard de a împăca evoluţia cu catolicismul, dar, în principiu, este de acord cu filosofia lui.</p>
<p>Ajungem astfel la un subiect pe care l-am discutat anterior: speranţa omului că religia se va contopi cu ştiinţa. Primii oameni de ştiinţă din Apus, în momentul naşterii ştiinţei moderne, în Renaştere, aveau cu toţii orientare mistică. Erau saturaţi de filosofia pitagoreică. Giordano Bruno (1548-1600), socotit premergătorul ştiinţei şi filosofiei moderne, a fost un mistic panteist. El credea că întreaga lume este Dumnezeu, că Dumnezeu este sufletul lumii şi că „Natura este Dumnezeu în lucruri”. Filosofia sa combina religia şi ştiinţa într-o unică viziune panteistă.</p>
<p>În veacul al nouăsprezecelea, prorocul socialist Saint-Simon spunea că a venit timpul când nu numai ordinea socială va fi o instituţie religioasă, ci ştiinţa şi religia vor merge împreună, iar ştiinţa nu va mai fi atee. Teilhard de Chardin era genul de gânditor pe care îl căuta el: cel care să aducă laolaltă ştiinţa şi religia. Tot în veacul al nouăsprezecelea, filosoful american Ralph Waldo Emerson vorbea cam despre acelaşi lucru. Confruntat cu o stare în care credinţa omului fusese despărţită de cunoaştere din pricina iluminării moderne, el chema la restaurarea unităţii în om, vorbind despre cum putem readuce laolaltă credinţa şi cunoaşterea. În eseul său „Despre natură” el spune:</p>
<p>„Pricina pentru care lumea e lipsită de unitate, zăcând sfărâmată şi în grămezi, este dezunirea omului de sine însuşi. El nu poate fi naturalist până ce nu împlineşte toate cererile spiritului. Dragostea este în aceeaşi măsură una dintre cerinţele sale, pe cât şi percepţia... Adânc pe adânc cheamă, dar în viaţa prezentă nuntirea nu se săvârşeşte. Sunt oameni nevinovaţi ce slujesc lui Dumnezeu după tradiţia părinţilor lor, dar simţământul datoriei nu s-a întins încă la toate facultăţile lor. (Adică îşi fac datoria faţă de propria religie, dar nu urmează cu conştiinciozitate ştiinţa şi filosofia.) Şi există naturalişti răbdători, dar care-şi îngheaţă subiectul sub glaciala lumină a înţelegerii. (Adică despart filosofia de religie.) (...) Dar când un gânditor credincios, hotărât să desprindă fiecare lucru de relaţiile personale şi să-l vadă în lumina gândirii, va aprinde, în acelaşi timp, ştiinţa cu focul celor mai sfinte simţăminte, atunci Dumnezeu va ieşi din nou la iveală în creaţie.”</p>
<p>Tot Teilhard de Chardin este „prorocul” care făgăduieşte să împlinească aceste aşteptări, care descoperă că ştiinţa şi religia sunt, încă o dată, compatibile.</p>
<p>În revistele „St. Vladimir's Theological Quarterly” şi „Concern”, Theodosius Dobzhansky rezumă ceea ce a încercat să facă Teilhard de Chardin în cărţile sale. Teilhard, spune el, descrie trei stadii prin care a trecut dezvoltarea evolutivă, folosind propriii termeni tehnici:</p>
<p>„Întâi are loc cosmogeneza, evoluţia naturii neînsufleţite; în al doilea rând, biogeneza, evoluţia biologică; şi în al treilea rând, noogeneza, dezvoltarea gândirii umane.”</p>
<p>Teihard vorbeşte şi despre „sfere”: „biosfera”, sfera vieţii, şi „noosfera”, sfera gândirii. El spune că întregul glob este pătruns de o reţea a gândirii pe care o numeşte „noosfera”. „Până aici", continuă Dobzhansky, „Teihard stă ferm pe o temelie de fapte demonstrabile. Spre a-şi completa teologia naturii el se avântă apoi într-o prorocie întemeiată pe credinţa sa religioasă. El vorbeşte despre «convingerea, cu totul de nedemonstrat pentru ştiinţă, că universul are o direcţie şi că ar putea - iar, dacă suntem credincioşi, că ar trebui cu adevărat - să ducă la un fel de desăvârşire ireversibilă».”</p>
<p>Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evoluţia:</p>
<p>„Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, şi căruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare şi a fi veridice. Evoluţia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evoluţia.” Adică, în gândirea lui Teilhard - pe care o urmează o mulţime de oameni, fie că sunt creştini, atei sau orice altceva - evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei, inclusiv religia.</p>
<p>Pe scurt învățătura lui Teilhard de Chardin este următoarea.</p>
<p>Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern”, şi tocmai de aceea este aşa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc”, chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte „mistic”, viitorul „la care speră orice gânditor de astăzi” (în afară de creştinii ortodocşi conştienţi).</p>
<p>Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i atrage pe „creştini” şi le dă o „religie” celor necredincioşi).</p>
<p>Propriile cuvinte ale lui Teilhard nu lasă nici o urmă de îndoială că, mai presus de orice, era îndrăgostit pătimaş de lume, de pământ:</p>
<p>„Lumea (valoarea, infailibilitatea şi bunătatea ei) – care, când totul a fost spus şi făcut, este primul, ultimul şi singurul lucru în care cred. Acum pământul mă poate prinde în giganticele sale braţe. Poate să mă umple cu viaţa lui, ori să mă întoarcă în ţărâna sa. Se poate împodobi pentru mine cu toate farmecele, cu toate grozăviile, cu toate tainele. Mă poate îmbăta cu mireasma realităţii şi unităţii sale.”</p>
<p>După cum relatează cu exactitate unul dintre biografii săi, el credea că „de-acum mântuirea nu mai trebuia căutată în «lepădarea de lume», ci în «participarea» activă la construirea ei”. A abandonat în chip conştient „învechitele” forme ale credinţei creştine în favoarea celor noi, secularizate. El dispreţuia „toate acele basme dulcege despre sfinţi şi mucenici! Care copil normal ar vrea să-şi petreacă veşnicia într-o tovărăşie atât de plicticoasă?” Credea că „ceea ce ne lipseşte tuturor într-un fel sau altul în acest moment este o nouă definiţie a sfinţeniei.”</p>
<p>El scria: „Lumea modernă e o lume în evoluţie; prin urmare, conceptele statice ale vieţii spirituale trebuie regândite iar învăţătura clasică a lui Hristos trebuie reinterpretată.”</p>
<p>Avem aici reflectarea aruncării peste bord a vechiului univers newtonian. Teilhard vrea să pună şi creştinismul în aceeaşi categorie, fiindcă şi el e legat de clasicul mod de gândire static. Acum avem un nou mod de gândire; prin urmare, aşa cum avem o nouă fizică, trebuie să avem şi un nou creştinism.</p>
<p>Dar filosofia lui Teilhard nu e o simplă secularizare a creştinismului; viziunea sa cea mai puternică şi mai influentă este cea a spiritualizării lumii şi a activităţii lumeşti. Teilhard nu era doar îndrăgostit de lume şi de orice „progres modern” şi dezvoltare ştiinţifică; ceea ce îl deosebeşte este faptul că dădea acestor lucruri o semnificaţie „religioasă” aparte. El scria:</p>
<p> </p>
<p>„Atunci, Doamne, chiar e adevărat ? Pot eu, ajutând la răspândirea ştiinţei şi libertăţii, să sporesc densitatea atmosferei divine, în ea însăşi şi pentru mine: acea atmosferă în care mi-am dorit întotdeauna să mă scufund ? Prinzându-mă de pământ, mă fac în stare a mă ţine mai aproape de tine... Fie ca energiile lumii, stăpânite de noi, să se închine înaintea noastră şi să primească jugul puterii noastre. Fie ca rasa umană, ajunsă la o mai deplină conştiinţă şi la o mare putere, să ajungă a se grupa în organisme bogate şi fericite în care viaţa va fi mai bine întrebuinţată, aducând însutită dobândă.”</p>
<p> </p>
<p>Pentru el, Dumnezeu poate fi aflat numai în mijlocul lumii:</p>
<p> </p>
<p>„Nu vorbesc metaforic când spun că, străbătând până la capăt lungimea şi lăţimea şi adâncimea lumii în mişcare, omul poate ajunge la experierea şi viziunea dumnezeului său.”</p>
<p> </p>
<p>El declară că</p>
<p> </p>
<p>„a trecut vremea când Dumnezeu putea pur şi simplu să se impună pe Sine din afară, ca stăpân şi proprietar al moşiei. De-acum înainte lumea va îngenunchea numai înaintea centrului organic al propriei evoluţii.”</p>
<p>„Creştinismul şi evoluţia nu sunt două viziuni de neîmpăcat, ci două perspective destinate a se acomoda şi a se completa una pe alta.”</p>
<p>„Evoluţia a ajuns, ca să zicem aşa, să toarne sânge proaspăt în perspectivele şi aspiraţiile creştinismului”</p>
<p>„Pământul... mă poate face să cad în genunchi în aşteptarea a ceea ce se coace în sânul său... El a devenit pentru mine, dincolo de el însuşi, trupul celui ce este şi al celui ce vine.”</p>
<p> </p>
<p>Oricât de mare pare a fi ruptura teilhardismului cu unele aspecte ale romano-catolicismului ultramontanist, nu poate fi nici o îndoială că el este în profundă armonie şi exprimă admirabil cel mai adânc curent „spiritual” al Romei apostate: folosirea „nelumescului” în scopuri lumeşti, hiliaste sau, după expresia Papilor recenţi, „sanctificarea lumii”. Înlăuntrul romano-catolicismului, teilhardismul este o nouă „revelaţie”, aproape la fel de îndreptăţită şi de „tradiţională” precum revelaţia din urmă cu câteva secole a „Sfintei Inimi a lui Iisus”, care ea însăşi a inspirat una dintre meditaţiile „mistice” ale lui Teilhard într-un monolog cu Dumnezeu:</p>
<p> </p>
<p>„Cu două veacuri în urmă, Biserica ta (adică cea romano-catolică) a început să simtă deosebita putere a inimii tale... Dar acum (ajungem a fi) conştienţi că scopul tău principal când ne-ai descoperit inima ta a fost acela de a face în stare dragostea noastră să scape de constrângerea prea îngustei, prea precisei, prea limitatei imagini a ta pe care ne-am plăsmuit-o pentru noi înşine. Ceea ce desluşesc în pieptul tău este doar un cuptor de foc; şi cu cât îmi aţintesc privirea asupra văpăii sale, cu atât mai mult mi se pare că de jur împrejurul său contururile trupului tău se topesc şi se dilată peste măsură, până ce singurele trăsături pe care le pot distinge în tine sunt cele ale feţei lumii ce a izbucnit în flăcări.”</p>
<p> </p>
<p>„Revelaţia Sfintei Inimi”, în această concepţie, este deci doar pregătirea pentru încă mai universala revelaţie a „evoluţiei” din vremea noastră.</p>
<p>Nu am analizat în detaliu misticii catolici, dar fără îndoială că dacă ne-am fi uitat cu atenție am fi descoperit acolo tot felul de paralele cu ceea ce se petrece în această lume științifică, raționalistă. Toți se pregătesc pentru un singur lucru: chiliasmul.</p>
<p>Evoluţia este, pentru Teilhard, un proces care implică „construirea trupului cosmic al lui Hristos în care toate lucrurile sunt unite cu Dumnezeu”. Fiu credincios al Bisericii Romano-catolice, Teilhard îşi exprimă viziunea unirii lui Dumnezeu cu lumea în termenii teologiei latine, oferind o „nouă dezvoltare” a gândirii catolice, ceva asemănător dezvoltării Inimii Sacre în pietate, prin şocanta idee a „Transsubstanţierii” pământului, despre care a scris când s-a aflat în deșertul chinez, lângă Gobi. El are un articolaș intitulat „Liturghia Lumii”, scris după ce a săvârșit liturghia în deșert.</p>
<p> </p>
<p>„Pe măsură ce omenirea asimilează lumea materială, iar Ostia asimilează umanitatea noastră, prefacerea euharistică depăşeşte şi completează transsubstanţierea pâinii de pe altar. Pas cu pas ea invadează irezistibil universul... Materiile sacramentale sunt alcătuite de totalitatea lumii, iar răstimpul creaţiei este perioada necesară pentru consacrarea ei.” În procesul evoluţiei „Trupul lui Hristos” se alcătuieşte în lume - nu Hristosul ortodoxiei, ci „Hristosul universal” sau „Supra-Hristos”, pe care Teilhard îl defineşte ca „sinteza dintre Hristos şi univers”.</p>
<p>Acest „Hristos evolutiv” va duce la unirea tuturor religiilor: „Convergenţa generală a religiilor asupra unui Hristos universal, satisfăcător pentru toate în mod fundamental: iată care îmi pare a fi singura convertire posibilă a lumii şi singura formă în care religia viitorului poate concepută.”</p>
<p>Pentru el, creştinismul nu este unicul Adevăr, ci doar „un tip emergent al evoluţiei”, supus schimbării şi prefacerii ca orice altceva din lumea „evolutivă”. La fel ca Papii mai recenţi, Teilhard nu doreşte să „convertească” lumea, ci doar să-i ofere papalitatea ca pe un fel de centru mistic al căutării religioase a omului, un supra-denominaţional oracol delfic.</p>
<p>Iată cum îi rezumă părerile unul dintre admiratorii săi: „Dacă creştinismului (...) îi este dat, într-adevăr, să fie religia de mâine, există o singură cale pe care poate nădăjdui să ajungă la măsura marilor tendinţe umanitare de azi şi să le asimileze; iar aceasta este prin axa, vie şi organică, a catolicismului său centrat asupra Romei.”</p>
<p>În vreme ce universul „evoluează” către „Trupul lui Hristos”, omul însuşi atinge apogeul dezvoltării sale evoluţioniste: „Supra-umanitatea”. Teilhard scrie: „Evidenţa obligă raţiunea noastră să accepte că ceva mai măreţ decât omul de azi este în curs de gestaţie pe pământ.”</p>
<p>Asemeni lui Lecomte du Nouy şi, de fapt, asemeni tuturor gânditorilor ce au o concepţie „religioasă” despre evoluţie, Teilhard identifică „Supra-umanitatea” evolutivă cu Hristos, şi invers, îl interpretează pe Hristos în termenii „Supra-umanităţii”:</p>
<p> </p>
<p>„Pentru a putea să fim în stare să ne închinăm ca înainte trebuie să fim în stare să ne spunem nouă înşine, în vreme ce privim către Fiul Omului, nu Apparuit humanitas, ci Apparuit Superhumanitas («a apărut Supra-umanitatea»).”</p>
<p> </p>
<p>Aici gândirea lui Teilhard devine „mistică”, însă el nu afirmă clar dacă personalitatea umană se păstrează în „Supra-umanitate” sau se contopeşte pur şi simplu cu universalul „Supra-Hristos”. Sau, cum zice unul din biografii săi: „Omenirea urmează a atinge un punct de dezvoltare când se va desprinde cu totul de pământ şi se va uni cu Omega... «Un fenomen poate similar morţii, văzut din afară, (scrie Teilhard), dar, în realitate, simplă metamorfoză şi accedere la sinteza supremă».”</p>
<p>„Sinteza supremă”, apogeul procesului evoluţionisto-spiritual, este ceea ce Teilhard numea „Punctul Omega”:</p>
<p> </p>
<p>„Într-o zi, ne spune Evanghelia, tensiunea care se acumulează treptat între omenire şi Dumnezeu va atinge limitele prevăzute de posibilităţile lumii. Atunci va veni sfârşitul. Atunci prezenţa lui Hristos, care se acumulase tăcut în lucruri, se va descoperi brusc - ca o străfulgerare de lumină de la pol la pol. Atomii spirituali ai lumii vor fi născuţi pretutindeni de către o forţă generată de puterile de coeziune proprii universului însuşi şi vor ocupa, fie înăuntrul lui Hristos, fie în afară de Hristos (dar totdeauna sub influenţa lui Hristos), fericirea sau durerea rânduită lor de către structura vie a Pleromei (plinirea lucrurilor).”</p>
<p> </p>
<p>Acest Punct Omega nu este un ţel din afara lumii, ci doar capătul „mişcării universului către ţelul evoluţiei sale”; „climaxul evoluţiei se identifică... cu Hristos cel înviat al Parusiei”. Toţi oamenii, crede Teilhard, trebuie să dorească acest ţel, căci el „este acumularea dorinţelor care trebuie să facă Pleroma să se reverse asupra noastră”. Tot el scrie: „A coopera cu evoluţia cosmică totală este singurul act deliberat care poate exprima în mod adecvat devoţiunea noastră faţă de un Hristos evolutiv şi universal”.</p>
<p>Cu toate acestea, cu sau fără voia omului, Parusia va veni, căci ea este culminarea unui proces natural: „Unica lucrare a lumii este incorporarea fizică a credincioşilor în Hristos, care este de la Dumnezeu. Această sarcină majoră este urmată cu rigoarea şi armonia unui proces natural de evoluţie.”</p>
<p>Bineînţeles că el elimină cu totul orice idei ale creştinismului care au existat până atunci. Creştinismul nu înseamnă ca un individ să încerce a-şi mântui sufletul, ci este întregul celor din lume evoluând printr-un proces natural către Punctul Omega. Creştinii nu ar trebui să se teamă de procesul natural al evoluţiei, crede Teilhard, căci el nu face decât să-i ducă negreşit la Dumnezeu.</p>
<p>„Deşi speriat o clipă de evoluţie, creştinul percepe că ceea ce ea îi oferă nu e nimic altceva decât un măreţ mijloc de a se simţi în mai mare măsură una cu Dumnezeu şi de a se da pe sine mai mult Lui. Într-o natură pluralistă şi statică, dominaţia universală a lui Hristos ar putea, strict vorbind, a fi încă privită ca o putere extrinsecă şi supraimpusă. Într-o lume spiritual convergentă, această energie «hristică» dobândeşte o urgenţă şi o intensitate de o cu totul altă ordine.”</p>
<p>Cu alte cuvinte, Hristos nu stă în afară și spune „Urmează-mi mie”, ci este în interior și ne împinge.</p>
<p>Mai sunt câteva păreri ale lui Teilhard de Chardin care trebuie menţionate. Este interesant că el caută o stare care să ne ducă dincolo de ţelul mort al comunismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el scria că comunismul, fascismul şi democraţia se luptă unele cu altele, dar noi trebuie să trecem dincolo de acestea:</p>
<p> </p>
<p>„Marea sarcină a omenirii moderne este aceea de a-şi tăia o cale de ieşire spre un prag al conştiinţei mai înalte. Fie că sunt sau nu creştini, oamenii însufleţiţi de această convingere alcătuiesc o categorie omogenă. Marele eveniment pe care-l aşteptăm (este) descoperirea unui act sintetic de adorare în care să se alieze şi să se înalţe reciproc pătimaşa dorinţă de a cuceri Lumea şi pătimaşa dorinţă de a ne uni cu Dumnezeu; actul vital, cu totul nou, corespunzând unei noi vârste a Pământului.”</p>
<p> </p>
<p>Se poate vedea că la Teilhard hiliasmul este foarte puternic; New Age-ul îşi face apariţia:</p>
<p> </p>
<p>„În comunism, în orice caz la originile sale, credinţa într-un organism uman universal a atins o măreaţă stare de exaltare... Pe de altă parte, în dezechilibrata sa admiraţie faţă de puterile tangibile ale Universului, el a exclus sistematic din speranţele sale posibilitatea unei metamorfoze spirituale a Universului.”</p>
<p> </p>
<p>Cu alte cuvinte, dacă adaugi comunismului spiritualitate, ai găsit răspunsul. Teilhard continuă:</p>
<p> </p>
<p>„Trebuie să ne unim. Nu din nou în fronturi politice, ci într-o singură mare cruciadă pentru progresul uman... Democratul, comunistul şi fascistul trebuie să se debaraseze de deviaţiile şi limitările sistemelor lor şi să urmărească deplin aspiraţiile pozitive care le inspiră entuziasmul, iar apoi, cu totul firesc, noul spirit va sparge legăturile exclusive ce încă îl ţin prizonier; cele trei curente se vor descoperi contopite în concepţia unei sarcini comune; anume, promovarea viitorului spiritual al Lumii... Funcţia omului este aceea de a construi şi a conduce întregul Pământului... Vom sfârşi prin a pricepe că marele obiectiv urmărit în chip inconştient de către ştiinţă nu este altul decât descoperirea lui Dumnezeu.”</p>
<p> </p>
<p>Iată cum mistica pătrunde drept în miezul ştiinţei. Ştiinţa de azi îşi pierde toate temeiurile; ea a devenit nedeterminată, afirmând un întreg univers de antimaterie, ceea ce-i pune în încurcătură pe savanţi. Totul sfârşeşte în mistică. Teilhard scrie:</p>
<p> </p>
<p>„Singura Unitate cu adevărat naturală şi real umană este Spiritul Pământului... O patimă acaparatoare începe să se arate, care va înghiţi cu totul ori va transforma ceea ce până acum fusese imaturitatea pământului... Chemarea către marea Unire (adică unitatea universală a omenirii) a cărei realizare este singura lucrare aflată acum în desfăşurare în natură... Pornind de la această ipoteză, după care (în conformitate cu descoperirile psihanalizei) Dragostea este energia psihică primară şi universală, oare nu se limpezeşte totul în jurul nostru... ? Simţământul Pământului este irezistibila presiune care va veni la momentul potrivit spre a-i uni (pe toţi oamenii) într-o patimă comună.</p>
<p>Epoca naţiunilor a trecut. Sarcina aflată în faţa noastră, de vrem să nu pierim, este să dăm de-o parte vechile prejudecăţi şi să construim Pământul... Marele conflict din care vom fi ieşit, nu va fi făcut decât să întărească în Lume nevoia de a crede. După ce va fi ajuns la o mai înaltă treaptă de auto-perfecţiune, Spiritul Pământului va experia o tot mai mare nevoie vitală de a adora; din evoluţia universală, Dumnezeu se iveşte în conştiinţele noastre mai măreţ şi mai necesar decât oricând...Când oare a mai existat în Noosferă o nevoie mai urgentă de a găsi o Credinţă, o Speranţă care să dea sens şi suflet imensului organism pe care-l clădim?”</p>
<p> </p>
<p>Ceea ce vrea să spună aici este că întreaga revoluţie modernă s-a rătăcit. Când ea încercă să clădească un nou Rai, nimiceşte totul; de aceea are nevoie să i se adauge un sens religios; tocmai ceea ce îi furnizează Teilhard. Toate lucrurile vieţii moderne sunt bune, zice el. Adăugaţi-le doar aceasta: ideea că toate ne îndreaptă către o nouă împărăţie spirituală. Teilhard spune în continuare: „În noi, evoluţia Lumii către spirit devine conştientă... Nu putem încă înţelege exact unde anume ne va duce, dar ar fi absurd să ne îndoim că ne duce către un ţel de o valoare supremă.”</p>
<p>Prin aceasta el încearcă a fi proroc, deşi nu este prea sigur încotro se îndreaptă totul.</p>
<p> </p>
<p>„Principiul generator al unificării noastre nu va fi aflat în final într-o unică contemplare a aceluiaşi Adevăr ori în unica dorinţă trezită de către Ceva, ci în unica atracţie exercitată de către un acelaşi Cineva.” „De-aceea, în ciuda tuturor aparentelor improbabilităţi, ne apropiem inevitabil de o nouă eră în care Lumea îşi va arunca lanţurile, spre a se abandona, în sfârşit, puterii afinităţilor ei lăuntrice...</p>
<p>Cu două mii de ani de experienţă mistică [a romano-catolicismului] în urma noastră, contactul pe care-l putem face cu Focarul personal al Universului a câştigat tot aşa de multă bogăţie explicită ca şi contactul pe care-l putem face, după două mii de ani de Ştiinţă, cu sferele naturale ale Lumii. Privit ca un «tip» al dragostei, creştinismul este atât de viu încât, în chiar acest moment, îl putem vedea suferind o extraordinară mutaţie prin ridicarea la o mai fermă conştiinţă a valorii sale universale.</p>
<p>Nu este oare în curs de desfăşurare încă o metamorfoză, ultima, realizarea lui Dumnezeu în inima Noosferei (lumea mentală), străbaterea cercurilor (adică a tuturor sferelor) către Centrul lor comun, apariţia cel puţin a «Teosferei» (atunci când omul şi lumea se vor face Dumnezeu)?”</p>
<p> </p>
<p>Această dorinţă este foarte adâncă în omul modern – aceasta este ceea ce îşi doreşte. Toate sistemele moderne, filosofice, hiliaste sau socialiste, au, în final, ideea că Dumnezeu este eliminat, creştinismul este eliminat, iar lumea este dumnezeiască. Lumea este oarecum trupul lui Dumnezeu, iar omul doreşte să fie un zeu. Omul l-a pierdut acum pe Dumnezeu; Dumnezeu este mort; Supraomul vrea să se nască. Teilhard exprimă dorinţa omului modern pentru ceea ce Dostoievski a înfăţişat în „Marele Inchizitor”. El încearcă să unească latura spirituală cu latura ştiinţifică şi cu o Nouă Ordine care va fi una politică. Este prorocul lui Antihrist.</p>
<p>Iată deci că prin aceasta raţionalismul modern din vremea noastră ajunge la capăt. Raţiunea ajunge, în fine, să se îndoiască de sine sau chiar să se nege. Ştiinţa este răsturnată; ea nu mai ştie ce este materia, ce anume poate cunoaşte şi ce nu poate cunoaşte. Relativismul pătrunde toate sferele. Pentru unii, îndoiala şi relativismul duc la filosofia absurdului.</p>
<p>Se vădeşte că, după ce a trecut prin toate experimentele apostaziei, omul nu poate dezvolta nimic mai mult pentru sine. A încercat totul şi de fiecare dată a fost convins că a găsit, în sfârşit, răspunsul. Însă, făcând aceasta, aruncă peste bord tot mai mult din trecut. Şi tot ceea ce făcea era mereu aruncat peste bord de către generaţia următoare. Acum ajunge, în sfârşit, să se îndoiască chiar de existenţa lumii, de ceea ce este el însuşi. Mulţi oameni se sinucid. Mulţi distrug. Ce i-a rămas omului? Nu i-a mai rămas decât să aştepte o nouă revelaţie. Iar omul modern a ajuns într-o asemenea stare – lipsit de un sistem de valori şi de o religie proprie – încât nu poate decât să accepte orice i se prezintă ca fiind acea nouă revelaţie.</p>
<p>Mâine vom arunca o ultimă privire la perspectivele acestei noi revelații și ale încercării omenirii de a o dobândi.</p>
<p> </p>
<p>Teilhardismul pare a fi făcut o profundă impresie ortodocşilor ruşi „liberali” după traducerea şi publicarea (semnificativă în sine) a cărţii „Fenomenul Omului” la Moscova în 1965 – prima carte a unui „gânditor creştin” (dacă facem abstracţie de volumul propagandistic al lui Hewlett Johnson, „Vicarul Roşu din Canterbury”) care s-a publicat în URSS.</p>
<p>După această apariție editorială, Păr. John Meyendorff de la Mitropolia Americană scria:</p>
<p>„Înţelegerea hristocentrică a omului şi lumii care, după Teilhard, e într-o stare de necontenită schimbare şi străduinţă către «Punctul Omega», adică punctul cel mai înalt al fiinţării şi evoluţiei, identificat de autor cu însuşi Dumnezeu, îl leagă pe Teilhard de profunda intuiţie a Părinţilor Ortodocşi ai Bisericii.”</p>
<p>Încă şi mai clar, editorul (probabil Nichita Struve) periodicului ortodox din Paris, „Mesagerul Mişcării Studenţilor Ruşi Creştini”, scrie:</p>
<p>„Trebuie notat că principala caracteristică a teilhardismului nu este nicidecum acceptarea evoluţiei – faptul nemaifiind de mult o noutate printre teologi şi filosofii religioşi. Miezul învăţăturii gânditorului francez este o nouă abordare a problemei lumii şi creaţiei.” În învăţătura sa despre aceste lucruri Teilhard „doar înfăţişează, într-un limbaj contemporan, învăţătura Apostolului Pavel despre natură, care nu e exclusă din planul Mântuirii”.</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Curat cercetător ortodox.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Reflectând la „Missa Lumii”, experienţele lui Teilhard „au fost pentru el ceva de felul unei Liturghii cosmice care se săvârşeşte în chip nevăzut în lume. Aici se află chiar miezul vestirii teilhardiene, care ne readuce uitata, imemoriala înţelegere creştină a universului şi a întrupării Dumnezeieşti. Tocmai ea a luminat pentru Teilhard înţelesul evoluţiei ca mişcare a întregului cosmos către împărăţia lui Dumnezeu şi l-a făcut în stare să depăşească apropierea negativă faţă de lume, adânc înrădăcinată între creştini.”</p>
<p> </p>
<p>Pr. G: Acum vedem cine sunt dușmanii noștri. Mitropolia, primul dintre ei.</p>
<p> </p>
<p>Pr. S: Principalul articol „ortodox” despre teilhardism din „Mesager” aparţine unui preot ortodox polonez, Părintele George Klinger şi are titlul „Părintele Teilhard de Chardin şi tradiţia ortodoxă”, în care îl face pe Teilhard Părinte al Bisericii, în tradiția „marilor Părinți Ortodocși” , ca Montanus, Ioachim de Fiore, etc.</p>
<p> </p>
<p>„Părintele Teilhard vorbeşte mult despre rolul cosmic al lui Hristos, al Mediului Divin, şi foarte puţin despre Biserică. Şi în acest caz el este «convergent» cu tendinţele înrudite din teologia ortodoxă... La Părintele Teilhard Biserica se identifică cu lucrarea lui Hristos în cosmos. După părerea Părintelui Teilhard, prin împărtăşirea Sfintelor Taine lumea, sfinţindu-se, devine Trupul lui Hristos... Aceste gânduri sunt poate cele mai profunde lucruri rostite în vremurile recente despre taina centrală a creştinismului.” (Părintele George Klinger)</p>
<p> </p>