Krugman, in cautarea unui… Orson Welles | ![]() |
Critica de film |
Scris de Florin Rusu |
Miercuri, 17 August 2011 11:04 |
Ce m-a frapat (ideea in sine a razboiului ca solutie la rezolvarea problemei cererii agregate si, implicit, a somajului, nu este noua, doar ca asa cum spuneam unor prieteni la o bere, data fiind amplitudinea actualei crize, SUA au nevoie de un razboi cu martienii, unul cu Iranul nu le ajunge) este asemanarea fizica dintre Krugman si Robert de Niro, din Wag the Dog. Si similitudinea cinismului din limbaj. Doar ca Robert de Niro avea nevoie de 11 zile pentru a salva un presedinte, in timp ce Krugman are nevoie de 18 luni pentru a salva si el un presedinte, care risca sa intre in istorie ca primul care a pierdut ratingul AAA al SUA, si o ideologie, care e pe cale sa transforme o criza imobiliara (din 2007 din SUA) intr-una interplanetara.
Insa ceea ce-i sperie cel mai rau pe investitori este incertitudinea a ceea ce vor face guvernele. Ele nici macar nu mai pot aplica solutiile keynesiste clasice. Nu mai pot stimula fiscal economia din cauza datoriilor publice nesustenabile si nu o mai pot stimula nici monetar din cauza faptului ca dobanzile bancilor centrale sunt deja aproape de zero. Noroc cu Krugman, care a gasit solutia salvatoare: inventarea razboiului cu martienii. Albanezii lui de Niro nu sunt suficienti. Ar mai fi existat o sansa, insa probabil ca Krugman l-a blestemat deja pe Obama pentru momentul prost in care a ales sa-l impuste pe Osama. Cata nevoie ar fi avut Krugman, si Statele Unite, de el in prezent. Si de cateva reusite spectaculoase ale teroristului numarul unu al lumii. Capitalul electoral al uciderii lui Osama deja s-a erodat, asa ca in acest moment Obama nu mai are alta sansa decat sa apeleze la solutiile vrajitorului Krugman. Care ar putea pune pe hartie scenariul SF al unei productii de succes. Pornind de la datele existente: avem un presedinte in cadere libera, o economie care incetineste, somaj ridicat, dobanzi zero, si un Congres care ameninta sa taie cheltuielile, inclusiv cele de aparare. Solutia: ne trebuie un regizor! Singurul care a mai facut ceva similar (show-ul radiofonic care a terifiat America pentru o zi -The War of the Worlds), Orson Welles, este mort, din pacate. In plus, nici nu te puteai baza pe el, din cauza atasamentului sau (extrem de zbuciumat, ce-i drept) fata de Shakespeare si Cervantes, implicit de valorile traditionale ale Occidentului, si de privirea sa critica la adresa noului establishment modern (fie ca e vorba de Hollywood sau de Casa Alba). Krugman beneficiaza in schimb de o masina de manipulare a opiniei publice mult mai performanta decat publicatia cetateanului Kane si de progenituri mult mai rasfatate si distuctive decat cea a familiei Amberson. Scenariul conspirationist nu trebuie sa mai fie plasat intr-un mic orasel de provincie, ca in Strainul, ci direct in inima Washingtonului, la Casa Alba. Marea problema a manipularii krugmaniene ar fi perioada de 18 luni, insa presa a demonstrat in repetate randuri (Irak, Afganistan), ca adora participarea la astfel de “evenimente istorice”. Dincolo de investitiile masive in industria de aparare, va fi probabil nevoie de convingerea populatiei de a accepta mutarea in orase subterane, menite a o proteja de armele extem de periculoase ale extraterestilor. Va fi necesara si distrugerea a doua-trei mari metropole americane, dar asta nu este o problema, doar Atlanta a fost stearsa fara niciun motiv (cu exceptia celui propagandistic) de pe fata pamantului, in timpul Razboiului de Secesiune. 18 luni probabil ca nu vor fi suficiente pentru construirea de orase subterane, insa ce conteaza?! Scopul nu este construirea a ceva, ci distrugerea a ceea ce deja exista si angajarea totala a fortei de munca. Trebuie inventate si miscari colaborationiste cu extraterestrii, care sa fie date ca exemplu in vederea coagularii solidaritatii pamantenilor in fata pericolului invadator. Si unde a-i putea gasi comunitati mai potrivite pentru acest lucru decat cele pacifiste, religioase, sau liberal clasice. Nivelul la care s-a ajuns cu aberatiile post-keynessiene (in pofida numeroaselor sale defecte personale si ideologice, Keynes era un pacifist si un adept al finantarii non-inflationiste a cheltuielilor de razboi - este autorul The Economic Consequences of the Peace si al How to Pay for the War) imi aminteste de cea mai acida recenzie a "capodoperei" lui Keynes, „The General Theory of Employment, Interest and Money“, redactata de Joseph Schumpeter: „Rescriind istoria vechiului regim din Franta in cheie keynesiană ar rezulta că Ludovic al XV-lea a fost cel mai luminat monarh. Realizand necesitatea stimularii cheltuielilor, el si-a asigurat serviciile celor mai mari experti în domeniu, precum Madame de Pompadour si Madame Du Barry. «Profesionistii» au trecut la treaba si si-au indeplinit misiunea cu o eficienta de invidiat. Angajarea totala a fortei de munca, maximizarea productiei si o bunastare generala ar fi trebuit sa fie rezultatul eforturilor lor. E adevarat ca in realitate au rezultat saracie, jena si, in cele din urmă, o baie de sange. Dar evident ca asta n-a fost decat o nefericită coincidenta“. |