Bucureștiul nu abundă în locuri publice unde să te simți cu adevărat eliberat de vacarmul și zgura unei metropole. E un oraș în bună măsură mutilat de comuniști, brutaliști și afaceriști, presupunând, desigur, că toate aceste categorii pot fi distinse cu o claritate carteziană. Ici-colo mai supraviețuiesc oaze de frumusețe urbană autentică, străzi cu un farmec vetust și grădini care te duc cu gândul la un sat mai mare, toate creații ale unor alte vremuri și oameni. Dar nu sunt multe. Așa-numitele proiecte de „regenerare urbană” apărute în ultimii ani trădează mai degrabă ambițiile politice și orgoliile artistice ale unor hipsteri decât pasiunea și grija pentru „un oraș greu de iubit”.
Cu toate acestea, capitala se bucură de Muzeul Satului, unul dintre cele mai frumoase muzee în aer liber din Europa. Sentimentul de sufocare și stresul agasant se evaporă aici aproape imediat. Treci într-o cu totul altă lume. Nici dacă ar fi doar atât nu ar fi puțin, dar proiectul lui Dimitrie Gusti are multe merite, printre care poate cel mai important este acela de a etala din plin splendoarea civilizației rurale românești. Deși un muzeu, adică un depozitar de lucruri moarte, Muzeul Satului degajă o vitalitate sănătoasă, care reflectă viziunea creatorului său, ce nu și-a dorit o instituție „etnografică” și „romantică”, ci înfățișarea unor „lucruri adevărate”. Coerența și diversitatea stilistică a caselor și artefactelor sunt uluitoare, dar mai presus de toate impresionează frumusețea lor. Nu poți să nu te gândești cu admirație la tipul de viață pe care o duceau astfel de oameni – orientată cu precădere spre veșnicie –, care îi făcea să creeze și să fie înconjurați de obiecte cu o matrice stilistică inconfundabilă. Nimic din ceea ce vezi nu îți lasă vreo clipă impresia de mizerie și sărăcie lucie, deși cu siguranță lumea aceea dispărută nu era un rai al confortului și bunăstării. Dar în același timp ești cuprins de sentimente mai apăsătoare reflectând la dispariția completă a simțului estetic în satele românești de astăzi. Și de-ar fi doar atât…
De-a lungul anilor, spre deosebire de alte instituții similare, Muzeul Satului a reușit să-și păstreze un profil nealterat de implanturi nefirești. Fiecare plimbare pe aleile sale îți oferă o senzație de plăcută familiaritate, dată atât de loc, cât și de conștiința statorniciei sale. Te afli într-un parc care evocă un trecut de o frumusețe cuceritoare și nu îți trebuie nimic altceva.
Așa că nu mică mi-a fost mirarea când, recent, într-o minunată zi de toamnă, mi-a sărit în ochi imediat ce am pășit pragul muzeului o creație de tablă roșie (oțel Corten), lepădată parcă în fugă de o navă extraterestră. Un stativ rudimentar cu patru picioare susținea o coloană la capătul căreia se găsea o morișcă. Toate din fier. În fața acestui minimalism tehnic abilitățile hermeneutice au sucombat. Din fericire am descoperit o notiță informativă, grăitoare din multe puncte de vedere. Lucrarea se numea Red Giraffe, iar autorul Cătălin Oancea. Explicația însoțitoare ne vorbea într-o primă frază fără predicat despre O lume imaginară de forme colorate ce contrastează cu griul și monotonia orașului, ce aduc un nou tip de viață, de locuire, ce parazitează și revitalizează spațiul exterior. Iar mai departe, în același limbaj aproximativ, aflam că Forme abstracte ele (sic) decupează spațiul și îl organizează, ajung să îl definească, migrează deseori și surprind privitorul, sunt o poartă ce te transpune în altă lume, una a culorilor și a formelor neregulate, a jocului. Pe același suport există și o traducere în engleză a textului, dar nu și a titlului lucrării, ceea ce ar putea sugera că lucrarea se adresează cu precădere vizitatorilor străini. Greu de spus…
Ce e sigur e că avem de-a face cu un jargon care te amețește, în măsura în care încerci să prinzi vreun înțeles. De pildă, nu e deloc limpede cum spațiul poate fi în același timp „parazitat” și „revitalizat”, și nici cum lumea aceasta de „forme colorate” contrastează cu „griul și monotonia orașului”. Culoarea țipătoare a sculpturii nu schimbă cu nimic imaginea dezolantă de artefact industrial, după cum nici blocurile comuniste din oraș vopsite în culori țipătoare nu câștigă mare lucru printr-o cosmetizare cromatică. În pofida pretențiilor, ambele par să izvorască din aceeași imaginație și din același ethos.
Din nefericire, Red Giraffe nu era singura creatură stranie de pe ulițele muzeului. Exponate din același registru stilistic, variații minore pe aceeași temă, purtând semnătura aceluiași sculptor, au fost amplasate în fața mai multor case tradiționale. Într-un loc două ecrane ruginii, montate pe același suport cu patru picioare, se privesc unul pe altul, în timp ce în altă parte, o cameră de supraveghere gigantică, albastru cobalt – sau e oare un telescop? – te stingherește, chiar dacă știi că e doar o sculptură. După cum bine se preciza în micul panou informativ, spațiul e „decupat” și suntem „transpuși într-o cu totul altă lume”, dar nicidecum una a satului.
La o căutare rapidă aflăm că prezența sculpturilor moderne se datorează, paradoxal, unui moment aniversar: 90 de ani de la înființarea Muzeului Satului. Prin urmare, te întrebi ce justifică apariția unor creații moderniste din oțel în cadrul unui muzeu dedicat satului și meșteșugurilor tradiționale?
Potrivit catalogului, artistul „folosește patina naturală a materialului (…) pentru a crea volume care se integrează direct în peisaj sau în spațiul urban”. Totuși, oricine poate vedea lesne că exponatele se potrivesc în decorul satului românesc ca nuca-n perete. Afirmațiile sunt scandaloase în raport cu realitatea, iar familiaritatea cu verbiajul criticii de artă contemporane nu le face mai convingătoare.
Însă problema fundamentală rămâne rostul acestor opere într-un peisaj pe care îl subminează prin însăși ființa lor.
Nu putem decât să speculăm. La un prim nivel de interpretare, acest mariaj contra naturii poate fi înțeles ca o încercare de sincronizare și de deschidere a muzeului către avangardă, avangarda fiind, de altfel, linia artistică oficială. La fel cum filarmonicile colaborează azi pe scară largă cu DJ, probabil că și diriguitorii Muzeului Satului s-au gândit să introducă un strop de noutate în decorul satului tradițional. Se mai atenuează unele complexe și se mai câștigă, teoretic, puncte în ochii opiniei publice care contează.
Dar această intruziune agresivă, cel puțin din punct de vedere estetic, într-un spațiu guvernat de măsuri tradiționale ilustrează, fără să excludă un oportunism administrativ, o caracteristică fundamentală a modernității, și anume impulsul uniformizator. Pare că mentalul contemporan nu poate suporta diferența, alteritatea și individualitatea și din acest motiv se străduie să reducă totul la un numitor comun, de la clădiri până la credințe. Iar atunci când nu le poate șterge cu totul, subminarea lor se impune ca o soluție de rezervă. Cuburile de sticlă și beton înfipte în inima unor cartiere vechi pe care le desfigurează iremediabil reprezintă un exemplu definitoriu, le fel cum sunt și construcțiile de oțel plasate într-un muzeu al materialelor naturale.
Nu în ultimul rând, Muzeul Satului întrupează, prin înfățișarea unei lumi în care diversitatea și frumusețea se regăsesc la tot pasul, croită după alte rosturi, un reproș implicit la adresa timpurilor noastre și a întregii ideologii a progresului și din acest motiv trebuie stricat.
Marele eseist Simon Leys povestește că, într-o zi, în timp ce se afla într-o cafenea, muzica banală a radioului a fost întreruptă brusc de acordurile cvintetului pentru clarinet de Mozart. Câțiva dintre cei aflați acolo, care până atunci nu dăduseră nicio atenție fundalului sonor, au tresărit și după câteva momente de nedumerire s-au dus și au schimbat postul.
„Adevărații filistini nu sunt oameni incapabili să recunoască frumusețea; dimpotrivă, o recunosc mult prea bine. Îi detectează prezența oriunde, imediat, și cu un instinct la fel de infailibil ca al celui mai sensibil estet — însă tocmai pentru a se putea năpusti asupra ei pe loc și a o distruge, înainte ca aceasta să apuce să prindă rădăcini în imperiul lor universal al urâtului”, comenta trist Leys.