Pentru foarte mulți oameni în aceste zile, războiul se întrevede a fi principala amenințare și sursă de neliniște. În mare măsură întemeiat. Însă, prea puțini par să ia în seamă un alt război, mai puternic, care se desfășoară intens și de mai multă vreme în interiorul familiilor: discordia, zâzania, divorțurile, încetarea completă sau parțială a legăturilor dintre neamuri. Acest conflict îi pune pe casnici unul contra altuia, frate contra frate, dar mai ales copii contra părinți. Conform înțelepciunii tradiționale, războaiele contemporan nu sunt altceva decât o oglindire a războiului tuturor contra tuturor, care se desfășoară în familii.
„Dacă vrei să aduci pacea în lume, trebuie mai întâi să instaurezi ordinea în țară. Dacă vrei să instaurezi ordinea în țară, trebuie mai întâi să pui rânduială în familia ta. Dacă vrei să pui rânduială în familia ta, trebuie mai întâi să te cultivi pe tine însuți.”, spunea Confucius. Vorbele sale se pot regăsi peste veacuri și în gândirea unor sfinți ortodocși precum Sf. Macarie de la Optina.
O simplă discuție cu un duhovnic cu oarecare experiență va revela aceeași problemă recurentă: aproapele cel mai aproape i-a devenit omului dacă nu principalul dușman, atunci măcar străinul cel mai străin.
Din acest punct de vedere, înțelepciunea tradițională chinezească privitoare la legătura dintre părinți și copii, așa cum apare într-o carte canonică confucianistă precum Cei 24 de copii model ai Chinei clasice, chiar dacă nu aduce nimic nou față de Ortodoxie, are darul de a lumina mai bine anumite învățături pe care cumva se pare că le-am uitat.
Așadar, ceea ce reiese pregnant din delicatele pericope chinezești este pietatea filială desăvârșită, care de multe ori mișcă însuși Cerurile. Chinezii clasici se comportau cu părinții lor așa cum ne purtăm noi astăzi cu proprii noștri copii. „Devotamentul filial nu însemna doar a le da părinților hrană și îngrijire. Și pentru animale facem aceasta. Ceea ce contează este cinstirea: răbdarea, ascultarea și dragostea arătate părinților zi de zi, fără a face caz de asta.” Roadele diferă. În timp ce grija pentru bătrânii tăi duce la smerenie, pace și bunăvoință, cocoloșirea celor mici duce la un răsfăț insuportabil, îi strică pe copii și ațâță focul vrajbei din casele noastre. Cam ceea ce vedem astăzi că se întâmplă în multe din familiile creștine, ca să nu spunem nimic de celelalte.
Mai mult, școala virtuților înalte sau cel puțin abecedarul indispensabil al curățeniei interioare se deprinde tocmai în relațiile familiale. Pe vremuri, de pildă, unul din testele pe care trebuia să le treacă un candidat la căsătorie era felul în care se comportă cu părinții săi. Dacă era neglijent, nepoliticos sau chiar mai rău, atunci trebuia ocolit. Cine se poartă rău cu ai săi, nu se va putea purta bine cu tine nici dacă ar dori asta.
Virtuțile particulare ale Ortodoxiei, iubirea de vrăjmași, iubirea aproapelui ca pe tine însuți – despre care Mântuitorul spunea că nu există altă poruncă mai mare decât aceasta – nici măcar nu se pot contura sau aproxima fără a fi exersate și practicate în interiorul casei părintești. Toate locurile din Evanghelie în care Hristos vorbește despre „ruptura” dintre om și familia lui trebuie citite ca o depășire a legăturilor familiale, o trecere spre un nivel superior de iubire, smerenie și jertfelnicie, nicidecum ca o anulare a lor.
Din nefericire, după cum remarca frecvent Cuviosul Serafim Rose, în zilele noastre tindem adesea să căutăm și să alergăm după trăirile foarte subtile, fără ca noi să fi dobândit nici măcar cuviința și decența păgânească familială, așa cum e ea exprimată, de exemplu, de copiii model ai Chinei clasice. Astfel, ne consumăm energia în întreprinderi pentru care nu avem absolut niciun fel de pregătire sufletească și duhovnicească. Credem că ne pregătim de Olimpiadă, dar nu facem față nici măcar la un concurs sătesc.
Povestirile chinezești despre devotamentul filial au acest dar de a ne dezmetici din visele noastre trandafirii cu privire la virtuțile deosebite pe care le practicăm, fiind o găleată de apă rece turnată peste capul înfierbântat de autoiluzii duhovnicești. Iar uneori chiar merg mult mai departe de atât.
În cel puțin două povestiri din colecție, apare cazul arhetipal al mamei vitrege care îl asuprește pe copilul tatălui. Mi Jicien, de pildă, era tratat cu sălbăticie de mama sa care i-a dat să poarte în mijlocul iernii un cojoc umplut cu paie, lăsându-l să moară de frig. Dar băiatul, la fel ca și legendarul rege Șun, nu i-a purtat niciun moment pică, ba chiar s-a rugat în genunchi de tatăl său să o ierte pe femeie pentru răutățile făcute. Și, minunea minunilor, bunătatea copilului i-a îmbunat inima mamei sale vitrege, care și-a schimbat apoi viața.
Spre comparație, în multe povestiri clasice occidentale (Alba ca Zăpada, Cei trei pitici, Hansel și Gretel etc.) mama vitregă nu doar că încarnează răutatea pură, dar e pedepsită după o măsură contabilă. Probabil că nu ar fi nepotrivit să ne întrebăm care dintre cele două viziuni asupra dreptății se apropie de perspectiva iubirii de vrăjmași și de tradiția ortodoxă.
Și din acest unghi, Cei 24 de copii model ai Chinei clasice este, așa după cum observa cineva, una dintre puținele cărți foarte subțiri, care odată citite, îți vor schimba felul în care vezi lumea. Cât de important este acest lucru pentru un copil, nu putem decât să ne imaginăm.