Pașoptismul iacobin

În galeria figurilor importante ale pașoptismului românesc ar fi greu de identificat un personaj mai caracteristic decât Cezar Bolliac. O mare parte dintre participanții de seamă la tulburarea secolului s-au distins ori aveau să o facă și prin alte îndeletniciri. Bălcescu a scris pagini relevante de literatură istorică, Ion Ghica s-a remarcat ca memorialist și diplomat, Bolintineanu a rămas în istorie ca poet, Ion Heliade Rădulescu a creat școală și pagini intrate în canonul literaturii etc.

Bolliac nu a avut nicio ocupație statornică, nici înainte, nici după evenimentele anului 1848. Poeziile sale, cu toată strădania unui critic reputat precum G. Călinescu, sunt pasabile, iar celelalte încercări culturale nu prezintă interes decât pentru a dezvălui gândirea epocii. În politică nu a reușit să se impună, iar în alte domenii în care și-a încercat mâna, cum ar fi arheologia, a stârnit zâmbete îngăduitoare. Singurul său țel, focul lăuntric, patima vieții sale a reprezentat-o revoluția. Desigur, asta dacă nu luăm în calcul jurnalismul. Dar, în cazul lui, presa nu a fost altceva decât continuarea revoluției cu alte mijloace. Din acest punct de vedere, doar C.A. Rosetti îi poate sta alături cu succes.

Prin natura lor, revoluțiile au darul de a face să iasă la iveală oameni fără căpătâi, aventurieri, declasați, carieriști, figuri agitate, dornice să răspândească în lume dezordinea propriului suflet și să-și domolească neliniștea interioară. Iar ’48-ul românesc nu face excepție. Într-un acces rar de autocunoaștere și sinceritate, Bolliac avea să mărturisească: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicitate…”. Și mai toate pentru revoluție, am putea adăuga noi.

Originile sale, cel puțin din perspectiva paternității, rămân neclare. Tatăl său, despre care nu se știe mai nimic cert, l-a abandonat cel mai probabil la naștere ori chiar dinainte. Ulterior, mama s-a recăsătorit cu un mic boier, Petrache Peretz, cu o stare materială satisfăcătoare, dar fără anvergură nobiliară. Făcea parte din „oamenii noi”, după cum l-a caracterizat un biograf favorabil. Totuși, copilăria nu i-a lăsat umbre apăsătoare. Frisoanele revoluționare le-a dobândit nu neapărat din casă, deși frații săi vitregi vor lua la rândul lor parte la zaveră, cât din cultura vremii, îmbibată de socialism utopic și romantism. Educația sa, la fel de misterioasă, în afara frecventării unor cursuri sporadice la Sf. Sava, a fost probabil cea a unui român tipic pentru condiția sa socială în acele vremuri.

Mărturia peremptorie a ideilor care îi animau gândirea se găsește, pe lângă lirică, într-un articol programatic intitulat Poezia, care tratează mai puțin probleme de estetică și mai mult chestiuni de reformă socială și politică. „Reformă” e un eufemism, pentru că Bolliac, inspirat de protocomunismul francez, propune o adevărată răsturnare a ordinii omenești: „Unde este cea d-întâi inegalitate socială? – În sclavia femeii. Emancipația ei dară este cel întâi element contributor la viața cea nouă. O emancipație întreagă, completă (…) – iar nu acea emancipație mijlocită, necompletă, dată de cristianism și cavalerism și menținută cu dreptul de slăbiciune de la generozitatea omului.” Revoluționarul nu are niciun dubiu cu privire la cauza răului: „Nimic nu izolează mai mult pe om în societatea actuală și îl face mai egoist decât familia și interesele de familie rău înțelese.” Soluția se impune, așadar, de la sine: „Să emancipeze dar poezia pe femeie, să dea libertate amorului; să desființeze toate iluziile pe care se mai reazimă viața cea religioasă și politică a omului, să desființeze orânduielile poliției cerești întinse peste viață și toată justiția secretă”. Până și recenzenții lui Bolliac din perioada comunistă ocoleau astfel de pasaje ori le citau stingheriți. Asta deși revoluționarul susținea entuziast comunismul funciar: „Să facă staturile libere și proprietatea comună a populilor, ca un product al tuturor membrilor statului și care product va crește neîncetat prin activitate, prin organismul viu al societății.”

Astfel de idei pluteau în aerul epocii, încărcat de miasme franțuzești, vestind presupusa apropiere a raiului pe pământ. Pentru impunerea lor lucrau societățile secrete dominate de pașoptiști ca Bolliac. În 1830, pe când avea 17 ani, se înrolează în miliția pământenească, unde are norocul sau ghinionul să intre sub influența lui Ion Cîmpineanu, animatorul uneia dintre primele organizații revoluționare din Țara Românească, deși nu dintre cele mai radicale. Cumva paradoxal, Bolliac avea să fie arestat în 1840 și surghiunit la mănăstire pentru participarea sa la un alt complot, cel condus de Mitiță Filipescu, în care, după toate mărturiile, implicarea sa a fost mai degrabă neglijabilă.

Cu toate acestea, radicalizarea sa era completă. Gr. H. Grandea povestește că, deja pe la 1831, Bolliac i-ar fi propus să arunce în aer palatul domnesc pentru a scăpa de domnitor și de toată familia suveranului. „Ce tot umblă Heliade și Câmpineanu să pregătească revoluția prin școli? Până când cei din școli să ajungă bărbați, boierii ne dau pe gârlă”, ar fi spus el.

În general, istoricii au tratat cu îngăduință acest episod, punându-l pe seama nonconformismului, romantismului sau a temperamentului coleric al poetului. Chiar dacă ignorăm alura de Rică Venturiano, există în această mărturisire a lui Bolliac ceva grăitor pentru dimensiunea pașoptistă. Fără să fie neapărat original, Bolliac se dovedește captivant prin latura sa de portavoce necenzurată a duhului revoluționar pur-sânge.

Decapitarea, la figurat și la propriu, a monarhului nu era o găselniță locală sau vreo figură de stil. Cu doar 30 de ani înainte, iacobinii francezi ghilotinaseră fără scrupule familia regală franceză. În timpul „monarhiei din iulie” din Franța, între 1830 și 1848, adică exact în perioada în care cei mai mulți pașoptiști se aflau la Paris, regele Ludovic-Filip de Orléans a supraviețuit la șapte tentative de asasinat. Alecu Russo i-a închinat chiar o poezie unuia dintre atentatori, Louis Alibaud, descoperită ulterior de autoritățile elvețiene. De asemenea, cu doar șase ani înainte ca Bolliac să-și manifeste pornirile regicide, o parte dintre decembriștii ruși, ridicați sub conducerea lui Pavel Pestel împotriva țarului Nicolae I, plănuiseră asasinarea întregii familii imperiale. Pentru ei, aceasta era singura cale prin care nu doar scăpau de împărat, ci putea fi evitată pentru totdeauna o restaurare a monarhiei creștine. Planul nu a fost dus la îndeplinire decât peste aproape o sută de ani, dar mai importantă pentru discuția noastră a fost prezența în Țările Române a decembriștilor și a ideilor lor, prin intermediul societăților secrete și al trupelor de ocupație rusești.

Lăsând la o parte influențele plauzibile, documentele publicate cu prilejul arestării conspiratorilor de la 1840 nu ar trebui să lase loc de îndoieli. Conjurații, din care făcea parte și Bălcescu, adunați sub conducerea lui Mitiță Filipescu, ar fi urmat să vină la București în fruntea unui grup mare de 600 de plăieși, să ucidă familia domnului și să „surpe guvernul”.

Planul a fost dejucat, dar, în 1848, în timpul Revoluției, unul dintre frații lui Bolliac, Grigore Peretz, încearcă să-l asasineze pe domnitorul țării, Gheorghe Bibescu, trăgând asupra lui cu pistolul. Atentatul nu a reușit și trebuie spus, în apărarea lui Bolliac, că nu a fost de acord cu această tentativă, chiar dacă motivele sale erau strategice: se temea să nu compromită mișcarea. Pe de altă parte, C.D. Aricescu afirmă că uciderea domnitorului ar fi fost susținută de către C.A. Rosetti, dar ceilalți membri ai comitetului revoluționar s-ar fi opus. Ulterior, la 19 iunie, din casa din București a tatălui său vitreg, Petrache Peretz, se încearcă uciderea maiorului legitimist Locusteanu, mai cunoscut astăzi în calitate de memorialist. Să mai amintim doar că, la scurtă vreme după începutul exilului său, la București circula zvonul că, pe vremea când era vornic al Capitalei, în timpul revoluției, Bolliac plănuise să arunce în aer palatele boierilor. De fapt, se pare că era vorba de „o sumă de puști ruginite” pe care revoluționarul le-a pus „fără căderea slujbei, într-o pivniță unde-și avea cancelaria”. Ca o notă marginală, în timpul Comunei de la Paris, revoluționarii au aruncat în aer, cu praf de pușcă, Palatul Tuileries.

Semnificativă în acest context este atitudinea sa față de dușmanii revoluției: „Mai mult, boierii noștri, în loc să lucreze uniți, au făcut fracții, au legat și obidit pe opinicari, în loc să-i ajute să se elibereze, au știu să turuie din gură, de la înălțimea balcoanelor, predicând iertarea creștină față de ciocoii gulerați și multe alte parascovenii de soiul acesta (s.n.).” Salvarea libertății, adică a revoluției, putea fi realizată, în opinia lui Bolliac, prin „hotărâre, statornicie și sânge”. Făcea în acest sens și un jurământ „pe sângele lui Crist și pe sânta Evanghelie” să o apere, luptându-se „până la cea din urmă a lor picătură de sânge” (s.n.).

Astfel, „eliberarea de tiranie” pașoptistă și, în general, revoluționară conținea un inevitabil program de asasinate și o violență ritualică pe care ar fi greșit să o subestimăm. Doar ca un fapt poate întâmplător, dar sugestiv în felul său, să amintim că uciderea primului-ministru al României, Barbu Catargiu, pe 8 iunie 1862, s-a petrecut la doar o zi după ce a interzis sărbătorirea evenimentelor de la 1848.

Distribuie articolul

Facebook X Substack WhatsApp E-mail

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *