De ce au votat romanii din diaspora atat de covarsitor cu actualul partid de guvernamant? De ce intelectualii adora eliminarea presumarii caracterului licit al dobandirii averii? De ce sunt aceiasi intelectuali romani sustinatori ai politicii externe a SUA, inclusiv a unor acte imposibil de justificat moral, precum bombardarea Serbiei? Desi par a nu avea prea multe in comun, intrebarile de mai sus ar putea avea acelasi raspuns: evolutia ideologica a intelectualitatii romane, si nu numai, in ultima jumatate de veac.
In primul rand, asa cum arata si site-urile sau comentariile de pe site-urile autohtone venite de peste hotare, cei care au votat din diaspora nu sunt simplii capsunari, ci persoane cu un statut consacrat in societatea care i-a adoptat, persoane cu studii superioare, intelectuali sau ceea ce Hayek numea “secondhand dealers in ideas”.
Ceea ce-mi aminteste de o petrecere la care am participat in urma cu cinci ani in Washington. O petrecere la care participau mai multi astfel de emigranti la care eram invitat si eu alaturi de doua colege jurnaliste (una dintre ele a emigrat intre timp in Canada, unde sper sa nu aiba o evolutie similara cu cea a gazdelor noastre). Discutiile au evoluat de la situatia interna din Romania la politica externa a SUA si la mult dezbatutul President’s Surveillance Program al presedintelui Bush, demn urmas al Alien and Sedition Acts de pe timpul presedintiei lui John Adams. Nu mica mi-a fost uimirea sa remarc faptul ca, in afara celor trei jurnalisti romani, toata lumea prezenta se declara, cu entuziasm chiar, in favoarea ascultarii neconditionata a telefoanelor, a interceptarii corespondentei si invadarii spatiului privat al cetatenilor americani, inclusiv al lor personal, de catre autoritatile americane. Inutil de precizat ce simpatii politice aveau gazdele noastre, republicane in ceea ce priveste SUA, si pro Alianta DA, mai degraba anti-PSD, in ceea ce priveste Romania (aici preferintele celor 3 jurnalisti romani si cele ale reprezentantilor diasporei convergeau).
Explicatia acestui fenomen am avut-o mai tarziu, citind cartea lui Justin Raimondo “Reclaiming the American Right – The Lost Legacy of the Conservative Movement”. Potrivit lui Raimondo, miscarea conservatoare americana a fost deturnata de neoconservatori. Insa cel mai interesant fenomen este cel al evolutiei ideologice ale neoconservatorilor. Majoritatea ideologilor acestui curent provine din ceea ce se numea stanga anti-stalinista (trotkista si mai apoi social-democrata, liberala in sens american, pentru a se ajunge chiar la o grupare de tipul “liberali in sustinerea lui Ronald Reagan). Fenomenul de “intoarcere a armelor” impotriva Imperiului Raului a fost unul destul de raspandit, in special in perioada dinainte si dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial. Interesant este ca, potrivit lui Raimondo, au existat doua tipuri de dezertari din lagarul ideologic comunist: prima, a stalinistilor, precum Frank Meyer, care s-au lepadat definitiv de Satana si au devenit conservatori pur sange, si cea de-a doua a marxistilor anti-stalinisti, care au preferat o “schimbare la fata” moderata, si care, cu finantarea CIA, au instaurat stanga social-democrata anti-URSS in Europa, si au evoluat pana la stadiul de lideri neoconservatori in SUA. Ambele miscari, si cea europeana si cea americana, aveau in comun lupta impotriva comunismului, dar si dispretul pentru liberalismul clasic si capitalismul de tip laissez-faire. Manifestul lor era testamentul lui Leon Trotski, USSR in War:
“The historic alternative, carried to the end, is as follows: either the Stalin régime is an abhorrent relapse in the process of transforming bourgeois society into a socialist society, or the Stalin régime is the first stage of a new exploiting society. If the second prognosis proves to be correct, then, of course, the bureaucracy will become a new exploiting class. However onerous the second perspective may be, if the world proletariat should actually prove incapable of fulfilling the mission placed upon it by the course of development, nothing else would remain except openly to recognize that the socialist program based on the internal contradictions of capitalist society, ended as a Utopia. It is self evident that a new “minimum” program would be required for the defense of the interests of the slaves of the totalitarian bureaucratic society.”
Numai ca, pentru a te putea lupta cu un regim birocratic totalitar, mijloacele oferite de statul liberalo-capitalist, cu accentele lui “obsedante” pe un constitutionalism strict, erau insuficiente. Unul dintre strabunicii miscarii neoconservatoare moderne, James Burnham, declara deja sfarsitul capitalismului si inceputul Revolutiei manageriale. Lumea se orienta catre centralizare, catre o conducere planificata a economiei, politicii si societatii. Si era singura sansa a Occidentului impotriva Imperiului Rosu. “Singura alternativa la Imperiul Sovietic este un Imperiu american”, sintetiza Burnham Noua Ordine Mondiala pe care o propunea. Imperiu construit dupa modelul medieval, al unui rege cu numerosi vasali loiali (cam cum arata NATO in prezent). Pentru a invinge un regim birocratic totalitar era nevoie de un alt regim birocratic, mai putin totalitar, sperau neoconservatorii, la fel de eficient si militarist precum era primul. Marea lor problema a fost insa sfarsitul Razboiului Rece. Pentru a mentine noul regim birocratic, care evident nu avea de gand sa renunte la privilegiile castigate, era nevoie de inventarea de noi dusmani: terorismul, islamismul, comunismul in ascensiune in Lumea a Treia sau infuenta sporita a comunistilor mascati din statele foste comuniste. Asa se face ca, in Romania, o tema importanta a oricarei campanii electorale este pericolul revenirii comunistilor (PSD si nu numai) la putere si nu dezbaterile ideologice. Priza pe care acest subiect il are inca in randul populatiei, mai ales a diasporei, arata ca evolutia ideologica a intelectualitatii romane se apropie de cea a comunistilor anti-stalinisti din SUA. Si nici nu e de mirare, pentru ca in Romania nu au existat comunisti stalinisti, ci numai profitori ai sistemului. Noua clasa exploatatoare al lui Trotski, birocratia totalitara, era, in Romania si nu numai, nu stalinista, ci profitoare si chiar clevetitoare. Ion Iliescu e un exemplu facil de dat, dar la fel erau si cei care au cerut azil politic in Occident. Niciunul nu era liberal clasic, ci mai degraba comunist anti-stalinist, un visator al unei societati comuniste cu fata umana. Vladimir Tismaneanu este cel mai bun exemplu in acest sens, el s-a transformat intr-un neoconservator care vede la orice pas pericolul comunismului.
PS: Interesanta, din aceasta perspectiva, este si evolutia ideologica a unor partide din Romania. PUR a dat tonul, trecat fara nicio problema de la stanga la dreapta, preluand chiar si numele de partid Conservator, urmat de PD-L, care peste noapte a sarit din Internationala Socialista in tabara neoconservatoare.
Pentru neoconi Islamismul NU este un pericol, din contra, un prieten de nadejde si chiar, pentru unii lideri ai acestei platforme neofasciste [cu ramificaţii in ue] un aliat important demn de păstrat necondiţionat in NATO. Turcia, aflată in plin proces de islamizare, este un astfel de aliat ce ilustrează politica duplicitară a Occidentului neocon sau neofascist faţă de Islam. De asemenea, coteriile şi relaţiile comerciale cu teocraţiile cele mai tiranice ale Islamului demonstrează contrariul teoriei tale.
2. Mai mult, politica de împăciuire şi declaraţiile reiterate frecvent ale ultimilor 2 preşedinţi americani prin care Islamul este asigurat de prietenia Americii [obama a mers pînă la a pretinde că este datoria lui să combată stereotipurile negative faţă de islam] şi totodată i se pune in vedere cetăţeanului american că nu are voie să considere islamul drept inamic. mai mult, a fost tolerată sau impulsionată rescrierea istoriei, într-o notă favorabilă islamului, şi a fost preluată la nivel guvernamental, pe nemestecate, noţiunea inventată de ismalişti de ‘islamofobie’ pentru a băga pumnul in gură criticilor acestui cult al morţii.
3.Să pomeneşti de bombardarea Serbiei, in beneficiul imediat al islamului aflat in plină expansiune in balcani, in acelaşi text cu o presupusă teză a antislamismului de care s-ar face vinovaţi neoconii ţine de o logică politică de-a dreptul contorsionată. In realitate ortodocşii au picat de fraieri in urma pactului mizerabil dintre metodiştii klanului clinton şi islamiştii aşa-zişi moderaţi realizat cu concursul amicilor din peninsulă, cea arabă, ofcorz. Metodiştii au primit teren pentru prozelitism, iar islamul a primit 2 ţări cu perspectivă islamistă, respectiv 2 voturi noi la onu. Şi, nu in ultimul rînd, inepţia de vînzoleală afgană, că război nu putem să-i spunem, in care SUA şi partenerii săi au susţinut halucinant Frontul Salvării Islamice, respectiv o alianţă formată din 7 partide, toate islamiste, formaţiune redenumită pentru uz occidental in Alianţa Nordului şi prezentată drept o minune a democraţiei asiatice.
Totuşi, nu cred că Vladimir Tismăneanu nu e un liberal sincer. Toată opera lui e dedicată figurilor liberalismului clasic, precum şi promotorilor libertăţilor civile din Sud-Estul Europei.
@florin…tie iti pare ca vreun liberal ar putea sustine vreodata asa ceva: „Mi se pare suprarealist faptul ca oameni ce se pretind analisti seriosi pot ignora ca in raport cu piratii, cu cei care ameninta insasi existenta civilizatiei, legea inceteaza sa mai fie universala. In situatii de acest gen, umanitatea are dreptul sa se apere, fara a mai recurge la tribunale, procurori si avocati”????
@ eunuke: logica contorsionata pe care o denunti apartine neocons-ilor. Nu uita ca dusmanul e inventat si drept urmare poate fi oricine. In aceasta logica, exista islamisti buni (ce accepta „democratia”, cel putin in rel internationale) si islamisti rai, asa cum au existat comunisti buni (trotskisti) si comunisti rai (stalinisti), teroristi buni (cei pe care-i finantau impotriva URSS) si teroristi rai (aceiasi, care au intors armele impotriva SUA), dictatori buni (colaborationisti) si dictatori rai. Singurul criteriu nu este unul consecvent ideologic, ci tine de pozitia pe care „ceilalti” o adopta fata de rolul de jandarm al lumii al noului imperiu. „Cine nu e cu noi e impotriva noastra! Cu cat mai multi cu atat mai bine pentru ca-i putem convinge mai pe supusii nostri ca barbarii sunt la portile cetatii”.
http://original.antiwar.com/justin/2011/09/06/islamist-neocons/
http://original.antiwar.com/justin/2011/07/26/the-return-of-the-neocons-prodigal-son/
Sint de acord cu teza dusmanului imaginar transformat in liant irational al maselor si implicit in parghie politica pentru masurile anti-libertati; dar acest tip de propaganda nu este nici inventia, nici apanajul neoconilor. fascistii si bolsevicii s’au folosit si ei din plin de metode de persuadare in masa in vederea inducerii unor false dihotomii, proces adiacent confiscarii moralei publice [binele comun devenind un atribut esential al Partidului].
Dar, niciodata, in istoria recenta, Islamul nu a reprezentat un pericol in discursul politicienilor americani, nici democrati nici neoconi, iar anti-islamismul a fost o arie utilizata doar in prima faza a razboiului din Irak, iute abandonata ulterior [din moment ce prietenia lor cu monarhiile islamiste era flgranta]; ‘dusmanul’ din Balcani, in pofida evidentelor nu a fost identificat in randul miscarilor islamice, ci in tabara slavofona, ortodoxa, nationalista.
Exista insa un pericol real in practicarea obstinata a unui asemenea discurs creator de fictiune inflamatoare menita sa de-socializeze si concentreze etatist morala: incapacitatea guvernamentala de a mai convinge publicul de existenta unui inamic real [sindromul Petrica sa’i zicem]. La polul opus al propagandei de razboi imaginar, dar in mod paradoxal un efect al acesteia, se afla capcana pacifismului ce se naste in societatile democratice ca o reactie la politicile demonizatoare ale guvernului.
Societatea civila evoluata este capabila sa deceleze in discursul oficial elemente de fantastic, discrepante, erori logice, si tentatia inerenta a totalitarismului. Cu atat mai mult cu cat un stat nu este cuprins in mod vadit de razboiul material pe care’l proclama, iar senzatia de pace este atotputernica la nivel societal. Ca atare opozitia fata de guvern se transforma in opozitie fata de razboi, iar conflictul fiind fictiv, pacea aparata de intelectuali va cobori si ea in fictiune.