Papa Pius IX avertiza in 1871, intr-o scrisoare catre episcopul de Nevers, asupra pericolelor liberalismului teologic: “Nu imi este teama de Comuna din Paris – nu – ma tem in schimb de catolicismul liberal….Am spus-o de mai mult de patruzeci de ori, si o repet acum pentru tine, din dragostea pe care ti-o port. Adevarata pacoste a Frantei este Liberalismul Catolic, care isi propune sa uneasca doua principii la fel contradictorii, precum apa si focul”
Ceva mai tarziu, in 1903, Papa Pius X afirma ca principala datorie a unui papa este sa vegheze asupra puritatii si integritatii doctrinei catolice, modernismul – prin care reprezentantii Vaticanului intelegeau filozofia Iluminismului si regimul politic al Revolutiei Franceze – fiind principalul pericol. Pius X a tradus acest mesaj teologic si ideologic in fapte: a instituit un juramant anti-modern pentru preotii si profesorii catolici, i-a excomunicat pe disidenti, a publicat o encicla impotriva, samd.
Cuvintele lui Pius X despre modelul papal capata sensuri mai ample, daca avem in vedere detaliile alegerii sale. In anul de gratie 1903, prima preferinta a celor 62 de cardinali nu a fost Giuseppe Melchiore Sarto, viitorul papa. Voturile s-au indreptat atunci covarsitor spre Cardinalul Mariano Rampolla del Tindaro, insa acesta a fost impiedicat sa accepte onoarea de a deveni Suveran Pontif. Franz Joseph, imparatul Austriei, detinea privilegiul vetoului si l-a exercitat impotriva lui Rampolla. Argumentele imparatului nu au fost facute publice, dar au devenit mai transparente ulterior, si au avut legatura cu o anumita orientare suspect de iluminista a lui Rampolla.
Ceea ce reiese limpede din aceste povesti este ca atat clerul cat si apropiatii Bisericii Catolice erau constienti in acele momente de existenta unui pericol real al subversiunii din interior a Scanului Papal. Dincolo de batalia ideologica manifesta, traditionalistii Vaticanului au depistat tendintele de infiltrare tot mai subtile ale adversarilor. Programul, de tipul “lungul mars prin institutii”, era unul gramscian “avant la lettre” si va avea de-a face, ulterior, inclusiv cu (ne)condamnarea comunismului. Strategia dusmanilor Bisericii era/este a corupe dogmatic, ecleziologic si moral, in primul rand din interior, dupa cum au dovedit-o din plin si istoriile Bisericilor Ortodoxe din fostele state comuniste. E nevoie si de un Voltaire sau de un buldozer din cand in cand, insa utilitatea unui Papa (sau Patriarh) manipulabil cu greu poate fi supraapreciata. (In alta ordine de idei, de ce s-o fi retras Benedict XVI???)
Lovitura de gratie a survenit odata cu Conciliul Vatican II, cand calul troian al modernismului a fost introdus in inima Bisericii Catolice. Atat adversarii cat si sustinatorii “aggiornament”-ului pica de acord asupra semnificatiei momentului. “Peritus” Edward Schillebeeckx, unul dintre filozofii liberali participanti, isi dezvaluia transant strategia folosita: “am folosit fraze echivoce in timpul Conciliului dar noi stim cum sa le folosim dupa”. Cardinalul dominican Yves Congar, unul dintre teologii importanti prezenti la discutii, a remarcat fericit ca “Biserica a avut, in mod pasnic, propria sa Revolutie din Octombrie”. Directia moderna era explicita in documente precum “Gaudium et Spes”, despre care Cardinalul Ratzinger avea sa spuna ca este inspirat de ereticul evolutionst-marxist Teilhard de Chardin si reprezinta “o impacare oficiala cu noua era inauguarata in 1789”. De altfel, si Cardinalul Suenens declara, cu incantare de asta data, cam acelasi lucru: “Vatican II reprezinta Revolutia Franceza a Bisericii”.
Indiferent de controversele cardinalilor cu privire la ce revolutie au declansat, ceea ce reiese clar este mutatia radicala in directia secularismului, ecumenismului si comunismului infaptuita de agentii schimbarii din interior a catolicismului.
Transformarile doctrinare si-au spus cuvantul in anii urmatori cand statisticile legate de numarul participantilor la Liturghie, botezuri, preoti, calugari, scoli religioase, etc., au inceput sa dea o imagine exacta a dezastrului. Asta desi pana atunci tendintele erau normale, daca nu chiar incurajatoare. “Am asteptat o noua unitate catolica si, in schimb, am fost expusi la disensiuni care, in cuvintele Papei Paul VI, par sa fi mers de la autocritica la autodistrugere. Am asteptat o noua fervoare, si multi au devenit descumpaniti si plictisiti”, a rezumat situatia trist Cardinalul Joseph Ratzinger.
Suveranii pontifi care s-au succedat apoi au transmis mesaje tot mai confuze si inconsistente catre catolicul obisnuit, probabil singura exceptie fiind actualul rezident al Castelului Gandolfo. De pilda, chiar si un favorit al presei, sau poate tocmai din acest motiv, precum Papa Ioan Paul II, nu a avut mari stanjeneli in a organiza, in 1986, o zi a rugaciunii ecumenice in Assisi alaturi de animisti africani (“voodoo people”) sau zoroastrieni persani, a ingenunchea in fata unei statui budiste sau a pune un simbol asemanator intr-un altar catolic. Inutil sa mai precizez cat de departe suntem de universul lui Toma din Aquino “ Moreover if anyone were to have himself circumcised, or to worship at the tomb of Mahomet, he would be deemed an apostate.”(Summa Theologiae). Ioan Paul doar a pupat Coranul…
In acest context descris mai sus cred ca ar trebui interpretate actiunile si filozofia expuse de Papa Francisc I, care contine trimiteri explicite si implicite catre teologia elberarii. La inceput au fost istoriile de culoare despre mersul cu autobuzul si statul la tigaie, refuzul apartamentului papal, al pantofilor rosii sau absenta de la un concert de muzica clasica. Insa declaratiile au conturat un portret din ce in ce mai clar si nelinistitor. “In aceste zile exista foarte multa saracie in lume si este scandalos, pentru ca avem multe resurse si bogatii, pe care le-am putea da tuturor(….)Toti trebuie sa ne gandim cum am putea deveni putin mai saraci”. Intr-o carte interviu, “El Jesuita”, viitorul Papa Francisc I spunea ca teologia eliberarii are plusurile ei cum ar fi “optiunea preferentiala pentru saraci”, partea mai problematica fiind “deviatia ideologia”. Aceasta deviatie se traduce in limbaj politic prin comunism. Nu ca “optiunea preferentiala pentru saraci” ar fi scutita de un filon distructiv pentru catolicism sau nu ar fi contrara traditiei. Ea e doar o varianta edulcorata de marxism, care interpreteaza actiunile si vorbele Mantuitorului in cheie sociologica.
In opinia Papei Francisc I, daca ar fi sa repete vreuna dintre predicile despre saraci ale Parintilor din sec. II sau III, lumea “ar spune despre mine ca sunt Maoist sau Trotkist”.
Insa revenind la teologia eliberarii, imbratisata limpede de Suveranul Pontif, ea ofera doua mari perspective pentru radicalii din Vatican si de aiurea. In primul rand, reconfigureaza teologic rolul Bisericii, care nu se mai raporteaza cu predilectie la Dumnezeu, ci la popor. “The people” were the source of spiritual revelation and religious authority. What mattered in theology was how “the people” fared here and now, in the social, political, and economic realities of the evolving material world” (Malachi Martin – “The jesuits”). Dumnezeu practic iese incetul cu incetul din discursul catolic, ramanand doar un Isus revolutionar, in sens marxist. Secundar, Vaticanul renunta la viziunea sa “otherworldy” si se orienteaza spre constructia unei noi lumi, aici pe pamant. “The liberation of the new theology, on the other hand, was specifically a freeing from political opression, economic want, and misery here on earth. More specifically still, it was freeing from political domination by the capitalism of the United States” (Malachi Martin, op.cit.)
In aceasta interpretare Vaticanul se transforma intr-un imens ONG fara niciun fel de valoare sacramentala, in care pacatele nu mai sunt personale, ci sociale. Iar daca tot transforma Biserica intr-o agentie sociala, atunci inclusiv problema “incalzirii globale”, o conspiratie a ticalosiei indelung documentata, isi poate gasi un adapost teologic.
Bineinteles ca toate problemele invocate (saraci, natura, etc) de Suveranul Pontif pot fi privite din punct de vedere catolic. Insa ceea ce socheaza este absenta temelor centrale din discursul obisnuit al Vaticanului si punerea in practica a unei filozofii complet opuse fata de traditia catolica. De la iezuitii conservatori morali si liberali economic, ca Juan de Mariana , catolicismul a “evoluat” la iezuiti relativisti moral, socialisti economic, precum Jorge Berdoglio. (Nu iau aici in discutie nici natura inerent auto-distrugatoare a ordinului iezuit si nici a catolicismului per se.)
Ceea ce mi se pare relevant, insa, este lectia pe care ar trebui sa o desprinda ortodocsii. Iar asta vine exact in sensul contrar celor sustinute de Cristian Badilita, de pilda, pentru care “simplitatea franciscana incarnata de papa Francisc are, din cate constat, un ecou foarte pozitiv in randul preotilor catolici, al credinciosilor catolici, si ea ar trebui sa nasca macar o « tresarire de orgoliu » si in randul clerului ortodox. Problemele adevarate aici sunt, la ortodocsi, nu la catolici.”
Biserica, dupa cum bine se poate vedea din documentele oficiale ale catolicilor, este amenintata in principal de subversiune si nu in mod primordial de ong-urile multiculturaliste. “Fumul Satanei a intrat in sanctuarul Catedralei Sf. Petru” (Papa Paul al XVI-lea, 1976).
Articolul rezuma foarte bine pasii parcursi pana acum de „profetul” Francisc I. E inspaimantator cat de mult rau a putut face intr-un timp atat de scurt… Probabil ca Vechii Catolici vor fi singurii care nu vor pune botul la reformismul luciferic al „profetului”.
Fie ca va place sau nu, Biserica Ortodoxa a avut din inceput doza ei de „comunism”, si anticapitalism, fiind o Biserica a saracilor si oamenilor lipsiti, precum ne este prezentata in Scriptura, nu a bogatilor. Hristos n-a zis ca „Decalogul veterotestamentar e ce te mantuieste” ci ca a-L iubi pe Dumnezeu si aproapele e tot ce conteaza in viata (inaintea lui Dumnezeu), iar, cum bine remarca Sf. Vasile cel Mare, bogatia insasi inseamna incalcarea poruncii divine si damnare la iad, caci cum poate zice un bogat ce traieste in confort ca implineste porunca divina a iubirii cand oamenii saraci o duc prost?
Desigur, credinta lasa omului decizia de a-ti vinde averea si a o da saracilor (si Dumnezeu pt. neputintele noastre rasplateste pana si un pahar de apa dat unui sarac insutit, ca sa ne faca mantuirea mai usoara), insa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti care o talcuiesc sunt destul de clari in privinta necompatibilitatii bogatiei cu mantuirea (daca nu e sursa de milostenie, e pacat).
Mai este un aspect legat de Crestinismul fundamentat biblic, ce il face incompatibil cu capitalismul, oricat ati dori sa impacati cele doua ideologii diametral opuse: in Crestinism, placerea e pacat, lacomia e pacat, si acumularea de capital, deasemenea, e pacat, indiferent de rationalizari (de ex. „Am acumulat capital pt. evolutia tehnologica a umanitatii”, „Merit averea acumulata pt. ca am muncit cinstit si nu datorez nimanui nimic”, etc). Iubirea de arginti e considerat de Sf. Parinti un pacat mai grav decat curvia, si generator de multe patimi urate, de unde si erezia ideologiei capitaliste.
Romano-catolicismul nu poate fi denumit Crestinism (decat in cercul ateilor, agnosticilor s.a.m.d.) pt. ca Il inlocuieste pe Hristos si Evanghelia Sa cu rationalismul uman si cu legalismul moral si social. Nu are nimic mistic (adica dumnezeiesc/transcendent) in el (tot ce a avut a pierdut pe masura departarii de Ortodoxie); asadar e irelevanta ideologia politico-economico-sociala a papilor
Btw nu vreau sa spun ca Crestinismul Ortodox e comunist, asta e o erezie intrucat comunismul a fost dat anatemei de Biserica Ortodoxa in 1917 prin Sfantul Tihon din Zadonsk, patriarhul Rusiei (cine e interesat poate cauta pe google mai multe legat de anatema cu pricina). Sustin doar ca e o idiotenie sa incerci sa legi credinta ortodoxa de ORICE ideologie.
Fie ca traieste in comunism sau capitalism, fie ca promoveaza idei socialiste ori libertariene in conducerea societatii, omul va fi judecat de Dumnezeu dupa principiul dragostei de Dumnezeu (care e absoluta) si de aproapele (care nu poate depasi sau echivala dragostea divina, caci e pacat sa iubesti faptura mai mult). (I)Moral(itate)a capitalista, sau (lipsa de) morala comunista sunt irelevante la Judecata Divina, deci nu ar trebui sa intereseze pe un crestin, caci ambele sunt in egala masura anticrestine.
Desigur, omul e cel ce face diferenta – un crestin nu va avea probleme implinind Legea divina in nici un sistem.
@dan…articolul isi propunea doar o referinta marginala la binomul piata libera/socialism. si e o distinctie mai subtila intre piata libera si capitalism. cel din urma se bazeaza pe acumularea de capital, celalalt nu. vezi, de pilda, amishii care imbratiseaza piata libera dar nu sunt capitalisti. pbl papei francisc este nu ca vb predilectie saracilor, ci apelul la redistributie fortata si transformarea saracia intr-o categorie marxista, de unde si comparatiile cu mao. e un mesaj revolutionar categoric de transformare a lumii.
Ninel, mes revolutionar pb devine inteligibil abia scotand din paranteze The Papal Revolution, macar la nivelul legalist al lui Berman, daca nu mai in adancime, cu Bradshaw, Romanides, Azkoul, Kelley, etc. Ca sa v. si de ce nu-i inscriem pe Parinti cu ridicata la cuibul lui Antonie de Padova, Toma de Kempis, Ignatiu de Loyola, et al: „Putin aluat dospeste toata framantatura. Aluatul catolic al trufiei, al primatului papal in Biserica, a dospit tot catolicismul cu trufie, fatarnicie, nedreptate, schizofrenie, fanatism, rautate, inversunare impotriva impotriva Ortodoxiei si ortodocsilor, neimpacare, dogme mincinoase, nascocite nu spre proslavirea, ci spre pangarirea Bisericii lui Dumnezeu, spre batjocorirea adevarului ei si spre din ce in ce mai mare instrainare de Hristos si de Biserica Lui” (Sf Ioan de Kronstadt). Dan, anatematisirea comunismului e legata de numele Cuv. Pat. Mc. Tihon Belavin: http://www.orthodox.net/russiannm/hieromartyr-tikhon-patriarch-of-moscow-and-all-russia.html
Privim cu neliniste la Conciliul Ecumenic Ortodox din 2016 – tare cred ca nu vom fi deloc ocoliti de fumul satanei
cat despre Francisc, era de la inceput suspect cum de:
a. Abdica un Papa nepopular – pur si simplu
b. vine unul cu alura de pop-star, mass-media si mainstreamul lesinand la fiecare aparitie..