Unele întrebări sunt mai valoroase și rodnice decât răspunsurile propriu-zise. Așa, de pildă, când un prieten înțelept m-a întrebat, într-o discuție despre timpurile noastre stricate, dacă eu cred că Mozart, născându-se acum, ar compune aceeași muzică, mi-am dat seama aproape dintr-odată de puterea foarte constrângătoare pe care o au cultura și vremurile în care te naști. Atât în bine, cât și în rău.
Răspunsul la problema cu pricina ar trebui să fie, bănuiesc, evident pentru oricine. Mozart, ca să detaliem, s-a născut într-o familie de muzicieni, într-o epocă strălucitoare – în opinia Părintelui Serafim Rose apogeul creației muzicale laice – într-o lume care avea o concepție înaltă despre artă. E pe cât de facil și romantic pe atât de greșit să vezi în compozitorul austriac un geniu detașat complet de mediul în care trăia, având parte de o educație de elită și de înzestrări peste fire. Educația și înzestrările au fost incontestabile, dar fără modulația culturală impusă de aspirațiile și gusturile Vechiului Regim, nimic din ceea ce recunoaștem astăzi ca fiind mozartian, nu ne-ar mai surprinde plăcut.
Un exemplu și mai concludent îl reprezintă Haydn, contemporan cu Mozart, dar cu origini modeste. Tatăl era rotar, mama bucătăreasă, cu daruri muzicale – cântau împreună frecvent – , însă fără să fie capabili a citi o partitură. Ceea ce nu l-a împiedicat totuși pe Haydn să devină un compozitor de referință, desconsiderat de mulți pe nedrept până recent.
Mai importantă pentru teza noastră este legătura lui Haydn cu muzica populară, un număr considerabil de cercetători fiind de părere că influența creaților „țărănești” se simte în toată opera sa. De pildă, pe când Haydn locuia în Londra, la ușa casei sale a bătut un tânăr ofițer din marina comercială engleză. Urma să plece într-o călătorie cu 80 de oameni în Orientul Îndepărtat, iar aceștia, din cauza plictiselii, deveneau răi, irascibili și îndărătnici. S-a gândit că Haydn i-ar putea compune un cântec plin de veselie, care să lecuiască urâtul vaporenilor și i-a plătit anticipat. Haydn s-a supus și în două ore i-a făcut căpitanului de vas lucrarea cerută, ceea ce l-a încântat pe ofițer.
Unii specialiști s-au lăsat purtați de speculații chiar mai departe, sugerând că nu ar fi exclus chiar ca succesul muzicii lui Haydn să își fi pus amprenta asupra muzicii populare, oamenii simpli preluând și adaptând melodiile compozitorului.
Un lucru e cert: în lumea secolului al XVIII-lea diferențele de gust între vlădică și opincă țineau mai degrabă de nuanțe și subtilități, pentru noi mai degrabă imperceptibile, decât de lumi separate și intangibile. Confucius, încă din Antichitate, clama că elitele sunt ca vântul, iar norodul precum iarba prin care bate vântul.
În aceeași ordine de idei, să amintim și de aranjamentele muzicale realizate pe urmele lui Haydn de Beethoven sau Weber pentru cântece populare britanice. Potrivit standardelor contemporane ele nu ar trece sub nicio instanță la categoria muzicii pop, ceea ce poate certifica oricine le ascultă.
Așadar, e limpede că epoca marchează omul. Sau după cum ar spune cronicarul, nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri.
Odată conștientizat acest fapt, cred că noi, ortodocșii, putem să ne ferim, pe urmele părintelui Serafim Rose, de mai multe pericole.
În primul rând, ar trebui să ne dăm seama că multe din ideile înălțătoare pe care le avem cu privire la viața noastră ortodoxă (înaltă) nu sunt altceva decât idei, fără o legătură prea strânsă cu realitatea, fiind mai colorate de modernitate decât de Ortodoxie. Rugăciunea inimii, deasa împărtășanie, privegheri de toată noaptea, pelerinaje, șamd., nu schimbă fundamental alura și perspectiva noastră funciar modernă. Suntem moderni până în măduva oaselor și a ignora această scădere nu face altceva decât să obnubileze în plus privirea și să strâmbe gândirea. „Trebuie să conștientizăm cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cât de puțin știm și simțim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu doar de sfinții vremilor de mult trecute, ci chiar de creștinii ortodocși obișnuiți de acum o sută de ani sau chiar de acum o generație, și cât de mult trebuie sa ne smerim doar ca să supraviețuim ca ortodocși în ziua de astăzi”, afirmă părintele Serafim Rose.
În același timp ar trebui să ne ferim de a cădea în orice formă de fatalism cultural, care să ne arunce în prăpastia deznădejdii și în comoditatea justificărilor de tipul „astea sunt vremurile”. Deși vremurile sunt rele, mai rele ca niciodată poate pentru viața duhovnicească autentică, suntem chemați totuși să le răscumpărăm. La măsurile noastre, dar pentru a supraviețui spiritual și nu numai e musai să ne dezmeticim cumva. Ortodoxia și modernitatea nu se pot împăca, oricât ne-am strădui să dovedim contrariul.
Credința noastră a sfințit cultura antică și în general cam toate culturile tradiționale, însă nu poate boteza ceea ce o subminează și i se opune prin toate mijloacele, adică modernitatea.
În aceste condiții, orice distanță sanitară față de cultura contemporană, înțeleasă în sensul cel mai larg, ne apropie măcar și un pic de ceea ce ni se cere. De pildă, Părintele Serafim Rose recomanda adesea, ca să ne păstrăm în limitele exemplelor de mai sus, audițiile din clasici, inclusiv ca o pregătire pentru viața duhovnicească. Dar mai important pentru el, era să începem a ținem cu adevărat de Biserica lui Hristos: „Apartenența exterioară nu este suficientă; ceva trebuie să se miște în noi ca să ne facă deosebiți de lumea dimprejur, chiar dacă această lume își zice «creștină» și chiar «ortodoxă»”.