Ca în fiecare vară (și iarnă) predomină în știri apocalipsa climatică, indiferent de starea actuală a vremii. Nu ducem lipsă de contraargumente sănătoase împotriva acestei isterii venale și putem recomanda cel puțin o carte solidă care combate alarmismul. Dar un remediu foarte punctual și eficient îl reprezintă recursul la un fragment din proza splendidă a lui Mihai Sadoveanu, un scriitor înrădăcinat în traidiție, cu picioarele pe pământ, mare iubitor de natură și suficient de sceptic față de progresul lumii moderne.
„Sfintele sărbători care au trecut aduc poporului nostru tihnă și bucurie după îndelungata muncă agricolă. De asemeni aduc o satisfacție de altă natură, după un post de cinci săptămâni. În sfârșit, se adaugă datinile Anului Nou – datini luminate și bucurate rămase din epoca veche când anul începea la 1 martie. Altfel și la 1 martie, în regiunile noastre de meteorologie anarhică, la apropierea echinocțiului se amestecă austrul cu crivățul, zilele calde cu gerurile, vâltorile zăporului cu înghețuri de cremene.
Niciun autohton de la Carpați nu poate afirma că a apucat ierni identice. Nu seamănă o lună și un anotimp al anului cu o lună și un anotimp al altui an. Ați apucat și domniile voastre ca și mine ierni înfricoșate de șase luni, în care termometrul nu s-a urcat la +1 °. Așa țin eu minte iarna din 1907-1908 la Folticeni. La 6 octombrie a căzut definitiv zăpada, după ce mai fusese o lapoviță cu îngheț la 14 septembrie (e vorba de calendarul vechi – n.K.). A ținut iarnă în putere până la 4 martie. În ianuarie fuseseră geruri de -20°; iar la 4 martie, la amiază dezgheț total, lichidare pripită, cu +20°. În douăzeci și patru de ore o diferență de 40°. Ținând samă de atâtea și atâtea alte lucruri și împrejurări, să nu se mai mire nimeni de firea acestui neam plin de neprevăzuturi și extreme. Influența mediului cosmic se traduce în vorbire obișnuită că suntem copiii cerului și pământului nostru.
Într-un an – înaintea războiului celălalt – mă aflam tot la Folticeni, în livada mea de meri, la 9 iunie (stil vechi) și cercetam roada. Erau merișoarele cât aluna. Către ora 11, ziua însorită deodată s-a înnegurat și dinspre munte a venit furtună: termometrul a scăzut brusc la +9°. După ce s-a luminat iar, am văzut în valea Moldovei zăpadă. Ninsese bine până într-un loc care se cheamă Movila lui Răzvan.
Nu mult după război, își mai aduc aminte unii ieșeni că într-o iarnă n-am avut nici îngheț, nici viscole, nici zăpadă. Cerul era înalt și siniliu ca la țărmul Mediteranei; vremea de secetă. Iarnă goală – urmată de an sărac în holde.” (Iarnă și lupi din volumul Vechime)