Chamfort a rezumat astfel programul și practica Revoluției Franceze: „Fii fratele meu sau te omor!”. În cazul său, din nefericire, butada s-a dovedit nu doar spirituală, ci și profetică, deoarece moralistul a sfârșit tragic sub domnia terorii.
Păstrând proporțiile, replica aceasta îmi vine în minte de fiecare dată când intru într-un loc public și o persoană necunoscută mi se adresează la singular, chiar și atunci când eu folosesc pluralul de politețe. Nu mă consider nici pe departe atât de important sau de solemn — sau cel puțin așa îmi place să cred. Nici nu am ajuns încă la vârsta filosofului, deși nu mai sunt departe de ea. În plus, acest tip de familiaritate debordantă se manifestă chiar și în relația cu persoane mult mai venerabile și impunătoare. Așadar, problema pare să nu țină doar de o sensibilitate personală, deși mărturisesc că simt o plăcere nu întru totul nevinovată atunci când accentuez formulele de politețe în aceste conversații informale.
Astfel de situații sunt din ce în ce mai frecvente și, deși adesea le găsesc hazlii, mă pun pe gânduri: dincolo de familiaritatea lor aparent inofensivă, ele trădează o explozie egalitară și, pe cale de consecință, o sărăcire a relațiilor cotidiene.
Originea acestui comportament este ideea că toți suntem egali. Nu doar în fața legii, nici măcar a lui Dumnezeu, ci, mai important, în manifestările noastre cele mai vizibile și superficiale. Mic sau mare, bun sau rău, educat sau analfabet, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat: nicio diferență nu mai pare să justifice reguli de conduită sau maniere distincte. Toate acestea sunt privite ca relicve ale unei lumi demult apuse, în care opresiunea și discriminarea constituiau norma, iar ierarhiile ascundeau o apăsare continuă. Aflați acum în paradisul democratic, am devenit cu toții egali și nu mai există nimic care să ne diferențieze. Sufletele își vorbesc nestingherite, într-o încercare (evident sortită eșecului) de a redobândi o presupusă naturalețe originară și o fericire pe măsură.
Atacul asupra manierelor și a limbajului a debutat în forță odată cu revoluțiile moderne, iar degradarea a continuat progresiv, până când, undeva după Primul Război Mondial, balanța s-a înclinat decisiv în favoarea vulgarității.
Într-unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, Marea Iluzie de Jean Renoir, conflictul dintre lumea tradițională și cea egalitar-democratică este surprins într-o scenă memorabilă. Locotenentul cu origini proletare Maréchal, interpretat de Jean Gabin, devine nemulțumit de răceala și distanța socială pe care le păstrează aristocratul căpitan de Boëldieu (Pierre Fresnay), în ciuda faptului că împart aceeași celulă de prizonieri de război de un an și jumătate: „Sunt optsprezece luni de când suntem împreună și încă ne vorbim cu «dumneavoastră».” Cu calmul său aristocratic genuin, Boëldieu îi răspunde fără condescendență: „Le spun «dumneavoastră» mamei mele și soției mele. Asta nu împiedică sentimentele.”
În centrul disputei se află atât o prăpastie culturală și de clasă, cât și două viziuni radical diferite asupra funcției limbajului și a rolului convențiilor sociale. Pentru unul, acestea împiedică desfășurarea firească a sentimentelor umane; pentru celălalt, nu o împiedică, chiar dacă nu o facilitează explicit. În spatele formulei de politețe se află atât buna creștere, cât și o perspectivă asupra unei lumi în care totul, dar mai ales omul, își are locul său. E o lume structurată și îmblânzită de reverențe care fac viața respirabilă și, de cele mai multe ori, de-a dreptul plăcută. Nu degeaba spunea Talleyrand că acela care nu a trăit în Vechiul Regim nu știe ce-i dulceața vieții.
Aplatizarea convențiilor lingvistice și sociale distruge farmecul conversației cotidiene și erodează importanța prieteniei și a familiarității reale. Ceea ce înainte le era rezervat prietenilor, casnicilor și neamurilor — adresarea personală — se transformă într-un bun public, exploatat nemilos și degradat până la nerecunoaștere. Când orice străin ți se adresează pe numele de botez sau te tutuiește, valoarea adresării personale scade vertiginos. Când toată lumea îți este atât de apropiată și dragă, de fapt nu ai cu adevărat pe nimeni lângă tine. Trăim atât o inflație monetară, cât și una sentimentală.
Nu există nimic cu adevărat liber în această cruciadă împotriva bunelor maniere. Se întâmplă frecvent, de pildă, să vezi adulți care îi corectează pe rarii copii care li se adresează cu pluralul politeții, cerându-le să li se adreseze la singular. E drept că aici intervine și dorința multora de a se considera pururea tineri și deschiși la minte, dar se manifestă, implicit sau inconștient, și un dispreț față de ordinea și eleganța oferite de buna-cuviință. Cu toate acestea, încă mai pot fi întâlniți, ce-i drept, destul de rar, oameni care li se adresează părinților cu „dumneavoastră”, semn că această schimbare a survenit relativ recent la noi.
Pentru marele filosof politic conservator Edmund Burke, iacobinii francezi au atacat în primul rând manierele. Acestea „sunt ceea ce supără sau alină, corup sau purifică, înalță sau înjosesc, ne fac barbari sau ne rafinează printr-o lucrare constantă, stabilă, uniformă, insensibilă, tot așa cum respirăm”.
Acesta este unul dintre motivele, chiar dacă nu cel mai important, pentru care merită să prețuim viața în Biserică. E un loc în care distincțiile, ierarhiile și limbajul își păstrează, chiar dacă palid, ceva din vigoarea de altădată. Iar privilegiul de a ne mai putea pleca genunchii și de a spune „Sărut mâna, Sfinția voastră!” nu ar trebui subestimat.