Am căzut în iadul digital. Un moment de neatenție a fost de ajuns, deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu a fost doar un moment. La o privire mai serioasă, îmi dau seama că era greu de evitat. Nu am ieșit încă din el, dar am urcat vreo două-trei bolgii și zăresc ceva ce s-ar putea numi un purgatoriu.
Pe scurt, ANAF a declarat editura inactivă. Am uitat că mi-a expirat termenul de închiriere pentru sediul social. Eficient și electronic, Registrul Comerțului a sesizat ANAF, iar ANAF mi-a trimis avertizări în SPV, adică în Spațiu Privat Virtual. Nu aveam altceva de făcut decât să observ aceste notificări ale Fiscului pentru a scăpa de încurcături. Doar că notificările vin într-o casetă pe care trebuie să o accesezi pentru a vedea dacă ai primit vreo veste. Dacă nu te-a învățat nimeni că acolo vei primi știri importante pentru tine, atunci Dumnezeu cu mila! Și, în cazul meu, nu m-a anunțat nimeni. Pentru tot felul de alte informații, toate complet irelevante, primesc scrisori de la ANAF, dar în cazul acesta informația electronică s-a dovedit suficientă pentru ei, dezastruoasă pentru mine.
Odată declarat inactiv, nu mai poți emite facturi, ceea ce echivalează practic cu o suspendare a firmei. Nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te cobori în grajdurile birocrației și să încerci să rezolvi problema. Începi de la ONRC, unde depui toate actele digital. Se spune că e mai rapid și convenabil. Așa o fi. Doar că Registrul Comerțului este de fapt blocat în ultimele luni din cauza unei reglementări de schimbare a codului CAEN. Un document care trebuia eliberat în câteva zile întârzie acum o lună. După trei săptămâni de așteptare în van, te duci să vezi fizic ce se întâmplă. Stai jumătate de oră ca să iei un bon de ordine, alături de alți oameni cu probleme similare, antreprenori și avocați ai unor companii. După jumătate de oră la tichet, mai stai o oră până îți vine rândul la biroul de informații. Femeia de la ghișeu e amabilă, răbdătoare, dar îmi explică foarte convingător că sunt copleșiți de numărul mare de dosare. Așa că mă sfătuiește să fac o cerere de urgentare. O fac. Tot digital. E mai eficient. Și aștept.
După câteva zile mă sună o doamnă și mai drăguță de la ONRC, de undeva din provincie. Acolo ajunsese dosarul meu. Îmi spune că lipsesc niște acte, însă, dacă le depun în aceeași zi digital, se rezolvă. Mă apuc să încarc actele pentru a obține izbăvirea. Doar că actele trebuie semnate digital și cu această ocazie constat că, pentru a le semna digital, trebuie să-mi descarc un driver. Altfel e inutil. Vorbesc cu doamna drăguță și îi spun de problemă, oferindu-mă să mă sui în mașină și să i le aduc fizic. Nu se poate, îmi zice ea, pentru că, din moment ce dosarul a pornit digital, atunci totul trebuie să decurgă electronic. Actele se încarcă în programul central, iar de aici sunt repartizate către inspectorul din teritoriu care analizează dosarul. Și trebuie încărcate până la ora 16:00. Înțeleg și mă apuc să descarc driverul ca să merg mai departe. Situația e critică. Sunt suspendat și stau cu ochii în soare de aproape o lună. Cu chiu, cu vai, cu rugăciuni și ajutor nesperat, reușesc să semnez electronic. Acum nu-mi mai rămâne decât să le încarc, dar blestemul digitalizării lovește din nou: a picat serverul ONRC, așa că va trebui să aștept până a doua zi. A doua zi e vineri, ceea ce înseamnă că dosarul va putea fi analizat abia luni. Mai aștept. Luni după-amiază o sun pe doamna drăguță din provincie, care îmi dă vestea cea bună: am obținut actul eliberator.
De acum ar trebui să fie simplu, îmi spun. ONRC trimite actul la ANAF și ANAF, cu aceeași eficiență digitală cu care m-a inactivat, mă va aduce din nou la viață economică. Aș…
ONRC nu se mai mișcă la fel de rapid, așa că încarc eu documentul mântuitor în SPV pentru a grăbi lucrurile. Și aștept din nou… Și nimic. Fire filosofică, încep să pun întrebări. Nu trece mult până să aflu că și aici e un blocaj din cauza numărului mare de dosare. Digitalizarea a redus numărul de angajați – acum e totul mai simplu – fără să reducă povara deciziilor. Dosarele se depun, poate, mai ușor, dar analiza lor e făcută tot de oameni, drept pentru care paralizia instituțională e inevitabilă. Întârzierile depășesc luna. Mai aflu că, pentru a deveni din nou activ, trebuie să ai toate actele în regulă. Nu e suficient doar actul pentru care ai fost suspendat. De pildă, dacă nu ai depus o declarație acum cinci ani, atunci, până nu-ți rezolvi și acea problemă, rămâi în aer. Chiar dacă declarația respectivă e urmarea unei erori a Fiscului. Se întâmplă. Și softurile cele mai bune dau erori.
Dau și la ANAF peste doamne drăguțe. Fac tot ce pot ca să mă ajute, dar digitalizarea le pune și lor probleme. Programele nu pot fi ocolite și nu cunosc priorități. Unde sunt legi și computere nu e tocmeală. Dar ceva, ceva se mai poate face. Trebuie să mai plătesc niște impozite. Nu stau pe gânduri și mă arunc pe primul ghișeu. Plătesc fără să mă uit. Ajuns acasă, aflu că mai am și alte impozite de plătit. E joi după-amiază și mă grăbesc ca dosarul să fie analizat vineri, zi scurtă. Plătesc din nou fără să stau pe gânduri, ba aleg și opțiunea urgent, ca să meargă cât mai rapid. Vineri la prânz, nimic. Nu se vede nicio plată. Sâmbătă, nici atât. Duminică e duminică și probabil că programele au, la rândul lor, zile de repaus. Rămâne să verific luni dimineața, când poate zeii digitalizării se vor îndura de mine.
Nu știu cum se va termina această odisee birocratică. M-am bucurat să văd că încă există oameni, chiar și în spatele unor ecrane și birouri. Ticurile mele libertariene m-ar face să spun că de vină e exclusiv statul și, într-adevăr, birocrația are o inerție și o anchilozare constitutivă. Dar astăzi problema reală o constituie algoritmii. Recent a trebuit să stau cu un telefon în mână și să-mi încadrez fața într-un dreptunghi tremurător pentru a mă autentifica la o bancă privată. Mai făcusem același lucru pentru niște bilete de avion. Și multe altele… În trecut, când intrai în legătură cu statul, te exasperau oamenii. Acum am început să-i privesc ca pe niște arhangheli și tresar de fericire când pot să vorbesc cu o persoană, fie ea și mai antipatică, nu cu un robot. Ba chiar am impresia de multe ori că și lor le place mai mult decât statul în ecran.
Acest necaz, insignifiant la scara suferinței umane, mi-a adus aminte de o întâmplare povestită de Julien Green. „La perceptor, o doamnă bătrână îi spune funcționarului: «Am venit să vă spun că nu mai vreau să plătesc impozite. Sunt săracă și sunt bolnavă, așa că, gata, nu mai vreau». Funcționarul o întreabă cum o cheamă și-i spune să aștepte o clipă, se duce și vorbește cu cineva într-o încăpere alăturată și se întoarce: «Foarte bine, doamnă, nu veți mai plăti impozite. – Dar vreau o scrisoare de la Fisc ca să fiu sigură. – O veți avea mâine.» Cu siguranță că în cer au răsunat câteva acorduri de harpă neobișnuite!”