„Dar era mason!” a fost replica cvasi unanimă a celor cărora le-am destăinuit că voi scrie despre Sadoveanu și Biserica Ortodoxă. Și bineînțeles că Sadoveanu nu a fost doar un mason de rând, ci chiar Mare Maestru al Lojei Naționale, fiind implicat și în luptele sulfuroase din sânul masoneriei. Mai mult, a scris un roman, „Creanga de aur”, considerat cu temei a fi un adevărat manifest masonic. Alexandru Paleologu, la rândul său mason, i-a dedicat marelui scriitor o carte de critică literară, în care citește operele majore ale autorului exclusiv prin grila apartenenței la organizație. Colac peste pupăză, Sadoveanu și-a pus semnătura și pe infamul articol „Lumina vine de la Răsărit” și pe proletcultistul „Mitrea Cocor”, trecând (formal?) de partea comuniștilor, după război, într-o vreme când pușcăriile erau umplute de preoți. Destule motive, deci, pentru a privi cel puțin cu scepticism o legătură post-mortem cu Biserica.
Și totuși…
În apropierea mănăstirii Neamț există un mic schit, Vovidenie, situat într-un splendid peisaj moldovenesc. Acolo, lângă biserică, într-o casă pe cât de frumoasă pe atât de încăpătoare, de boier autentic, cu poartă lucrată în lemn la intrare și un cerdac cu o deschidere spre un iaz pitoresc, înconjurat de dumbrăvi minunate, unde „fânațul miroase a tămâie”, și-a trăit Mihail Sadoveanu cea mai mare parte din ultimii 11 ani de viață. Casa a fost construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu ca palat arhieresc. Trecând pe la Vovidenie, nu poți decât să cazi pe gânduri, căci locul naște numaidecât nu doar reverie bucolică, ci și o pace care trezește reflexe duhovnicești. Situat la câțiva pași de două mănăstiri, nici nu ar avea cum să fie altfel.
Drept pentru care te întrebi, pe bună dreptate, de ce s-a retras tocmai acolo Sadoveanu cel mason. Cum plaiurile nu au grai să răspundă trebuie să începi a cauta răspunsuri, dacă există, prin cărți. Și tot căutând, dai, nu peste foarte multă vreme, de o evocare, făcută de o prietenă a familiei Sadoveanu, și anume reputatul istoric literar Zoe Dumitrescu Bușulenga, călugărită sub numele de Maica Benedicta și înmormântată la mănăstirea Putna. Comentând pe marginea unei lucrări de doctorat despre sacru în opera lui Mihail Sadoveanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga clamează categoric în finalul articolului său: „Cu toată știința sa superioară în materie de sacru, cu tot respectul pentru celelalte religii care apare în operele mai târzii, Sadoveanu a rămas ortodox până la sfârșitul zilelor sale. O afirm fiindcă o știu din locul unde ținea sfat cu călugării, vorbind despre cele tainice, mai cu seamă despre isihasm, despre rugăciunea inimii, departe de ochii lumii și dincolo de inițierile universalizante. Știu că a dorit să fie și îngropat la Neamț și prohodit de monahi. A fost însă altfel…”
Mărturia vine nu doar din partea unei academiciene cu un prestigiu imaculat, ci a unei intime a familiei. După moartea lui Sadoveanu, soția scriitorului, Valeria, s-a stabilit în apropierea mănăstirii Văratic, unde a trăit 30 de ani și a organizat un cerc literar și un grup de rugăciune, la care avea să participe și Zoe Dumitrescu Bușulenga, între cele două doamne legându-se o prietenie trainică. Cel puțin într-un interviu, istoricul literar mărturisea că Văraticul i-a fost descoperit de Valeria Sadoveanu, „draga, foarte draga mea prietenă” care i „l-a lăsat într-o moștenire spirituală”.
Pe urmele maicii Benedicta ajungem la finalul unui alt articol antologic despre Sadoveanu, scris de marele critic Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”: „Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi”, dar „ceea ce îl preocupă din punct de vedere stilistic nu este redarea realistică a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălțarea ei artistică la un nivel care-i dă nu știu ce timbru grav și sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor (s.n.)”. Comparându-l favorabil cu Anatol France, Vianu susține mai departe că „umanismului occidental și păgân al lui Anatol France, format în școala poeților clasici și a filozofilor epicurieni și stoici i se alătură aici un umanism oriental și bizantin, extras și purificat din vechile tradiții poporane și din întinsa literatură teologică a ortodoxiei (s.n.), într-un fel pentru care Sadoveanu stabilește – pare-mi-se – cel dintâi exemplu al literaturii noastre.” Deși apărute în 1941, intuițiile lui Vianu din „Arta prozatorilor români” au rămas în cea mai mare măsură neexplorate.
Trecem astfel dinspre biografie spre operă, pe care majoritatea o recunosc ca fiind exemplară pentru definirea duhului românesc (Lucian Blaga, de pildă, citea când se afla în străinătate Sadoveanu pentru a-și ostoi dorul de țară), dar aproape nimeni, după cum se lamenta justificat Zoe Dumitrescu Bușulenga, nu o apropie de Ortodoxie. E paradoxal din multe puncte de vedere, dar în special pentru că e greu de înțeles cum ar putea să fie redat atât de bine duhul unui popor, fără ca scriitorul să exprime ceva substanțial din credința lui. De asemenea, e greu de înțeles cum ar putea face același lucru vorbind o limbă autentică, liturgică, care aproape se vorbește pe sine și își conține propriile sensuri. Potrivit aceleiași Zoe Dumitrescu Bușulenga, Sadoveanu s-a apropiat de limba vechilor cazanii „și a învățat să vadă lumea și oamenii” după ce a crescut în credința monahilor de la Neamț. „El vine dintr-o lume arhaică, de gândire tradițională, misterioasă, a satului românesc, pe care s-a grefat creștinismul, dându-i frumusețea, trăirea și smerenia Ortodoxiei.”
Glasul acestei Ortodoxii se aude răspicat în multe locuri din opera sadoveniană, chiar dacă ele au trecut cu totul neobservate sau sunt ocultate. Să luăm, de pildă, capodopera unanim recunoscută „Baltagul”, apărută în anul 1930, la puțină vreme după schimbarea calendarului, cu tot cortegiul de probleme și tulburări survenite, roman unde apare o critică fără rest a inovației. Spune astfel Vitoria Lipan:
„-Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea şi sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el câteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră. În drumul meu eu întăi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întăi nunta şi pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie şi altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare: că, după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile — numărând zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost câşlegi.
— He-hei! au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata nevastă de la Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. El săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părţi de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins.
— N-aveţi grijă, a răspuns munteanca că şi cei de la Tarcău îs cu legea veche.”
Un alt episod prea puțin comentat din „Baltagul” privește finalul memorabil al cărții, cu precădere pocăința sinceră a criminalului Bogza care imploră repetat (de trei ori) iertarea văduvei și a feciorului, deși nu mai are nimic de câștigat pe lumea aceasta, dar totul de pierdut pe cealaltă:
„Părinte, vorbi el (Bogza – n.n.) iar, cu neliniște, să nu mă leși să mor așa. Pune asupra mea patrafirul și cetește-mi deslegarea. Mă rog de nevasta asta și de feciorul ei, să mă ierte.”
Fragmentul este deosebit de puternic și are conotații evanghelice mai mult decât transparente, relevând acea libertate și căință cu deosebire prețuite și evidențiate în tradiția ortodoxă, și care contribuie în bună măsură la prestigiul operei lui Dostoievski, de pildă.
O nuvelă elogiată de critică, chiar și de cea recentă, este „Bordeienii”, unde Sadoveanu descrie lumea unor marginali, a unei lumpen-țărănimi, în care două tipuri masculine se confruntă violent. Conflictul dintre Niță Lepădatu și Sandu Faliboga pare că se îndreaptă spre un deznodământ previzibil și penibil, doar pentru a fi deturnat de instinctele creștinești ale lui Lepădatu, care în duelul cu Faliboga refuză să-și exercite până la capăt superioritatea fizică. Originea mărinimiei nu-i scapă lui Faliboga, fost hoț și în acel moment satrap pe moșia unui boier: „Măi, Niță (…) măi, tu ești om tare – de parc-ai venit din ținuturile astea de unde sunt multe biserici și mulți popi… Tu ai altfel de inimă…Tu ești om cu milă și cu durere, cum n-am fost eu!”
Sadoveanu nu se rezumă în „Bordeienii” doar la a înfățișa un conflict pasionat și temperamental între două caractere tari, ci surprinde schimbarea formidabilă care se produce în sufletul amândurora, fără a introduce, pe de altă parte, tonuri melodramatice. Într-o secvență mișcătoare prin dramatism, Niță Lepădatu este salvat de la moarte de Faliboga, pentru ca mai apoi să dea mărturie atât pentru credința lui Faliboga cât și pentru propriile ispite: „De nu era Faliboga, vezi dumneata – eu muream în cumpăna aceea. Eu niciodată n-am avut credință într-însul, dar avea și el inimă bună!… Fac o dată pe an praznic creștinesc, pentru odihna lui… Poate nu mai trăiește; s-a fi dus și el unde ne-om duce cu toții.”
Semnificativ e cu precădere acel „avea și el inimă bună”, care trădează o convingere subiacentă că toți suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și că în noi se dă o permanentă luptă între bine și rău. În același sens, Lepădatu reia, înainte de fragmentul citat mai sus, autocaracterizarea lui Faliboga care se vede pe sine ca fiind „un om pidosnic”.
Într-un microroman, „Demonul tinereții”, a cărui acțiune se desfășoară la schitul Vovidenie, Sadoveanu înfățișează convertirea unui alt tâlhar la rânduiala ortodoxă, deși zbaterea interioară nu mai e la fel de puternică și pare stimulată parțial de frica represiunilor legale.
O capodoperă din care răzbat aceleași sonorități e „Ochi de urs”, creație bineprimită de comentatori, chiar dacă, din nou, s-a evitat o linie de interpretare creștină. La prima vedere, nuvela e un exemplu clasic de triumf al destinului inconturnabil asupra individului, un leit motiv oarecum perenialist. Culi Ursake, personajul principal, cade în deznădăjde după moartea soției, survenită, crede el, ca urmare a unor semne prevestitoare cărora nu li se poate sustrage și pe care tinde să le absolutizeze, împingându-se astfel spre o surpare interioară completă. În cele din urmă, cu ajutorul mamei sale, își redobândește libertatea interioară, nădejdea și smerenia. „Cu toate cărțile lui din raft și cu toate însușirile lui de polițist, Ursake înțelese că n-are ce și de ce să judece. Era vai de sufletul lui; căci erau acum asupra sa trei muieri. Lui nu-i trebuia, însă, decât aceea pe care de mai de mult o dorea, printr-o viclenie ce nu era a femeilor bătrâne, ci a lui Dumnezeu, cel care își are scrise vicleniile sale sfinte în toată zidirea sa.”
Altfel, „Ochi de urs”, ca de altfel toată creația lui Sadoveanu, se distinge prin remarcabile descrieri ale naturii, care dau cumva seama de prezența necontenită a energiilor (necreate ale) lui Dumnezeu. Nu e nici adorare romantică și în fond panteistă a naturii, nu e nici natura rece, străină și ostilă omului, bună doar pentru a fi exploatată și cucerită. Dumitru Stăniloae a scos în evidență această semnificație a naturii în opera lui Sadoveanu: „Peisajul românesc e îmbrăcat într-un „har” cuceritor, strălucitor, indefinibil (evităm cuvântul „vrajă” care are un sens de fatalitate), pe care l-au sugerat un Eminescu şi un Sadoveanu, un har care înalţă sufletul românesc într-o zonă mai presus de simpla natură, de natura obiect al analizei ştiinţifice. Totul este frumos în acest peisaj sau totul este gătit de sărbătoare, căci frumosul are sens de sărbătoare şi de comuniune fericită în concepţia poporului român.”
Merită amintit în acest context și interpetarea lui Lucian Blaga, care se aplică perfect, credem, felului în care vede Sadoveanu peisajul românesc: în „viziunea organică a ortodoxiei românești, întreaga natură e Biserica lui Dumnezeu”.
Desigur că există multe teme în opera scriitorului român (critica civilizației moderne, elogiul tradiției, prezența concretă în romane a preoților și călugărilor etc.) care manifestă o sensibilitate tradiționalistă sau conservatoare indiscutabilă, dar am preferat să decelez lapidar doar câteva dintre motivele strict ortodoxe. Nu afirm că ele ar fi predominante sau majoritare, ci doar că joacă un rol deloc insignifiant în vasta operă a lui Sadoveanu.
Rămâne ca fiecare cititor să descopere prin lectură proprie cât se susține o astfel de perspectivă. Neîndoielnic e însă că lectura lui Sadoveanu reprezintă o întâlnire cu un mare scriitor și cu un creator de limbă, care a „reconstituit universul” românesc.