Dostoievski nu a dus lipsă de adversari ideologici atât în Rusia cât și în afara ei, dar puțini au reușit să fie la fel de incisivi și relevanți precum Konstantin Leontiev, unul dintre cele mai interesante personaje apărute din Rusia țaristă, într-o epocă și un loc ce deborda de originali. Aristocrat din naștere, medic de formație, apoi diplomat de carieră (a fost pentru o perioadă consul la Tulcea), scriitor rafinat, inclus în istorii exclusiviste ale literaturii ruse, supranumit în epocă „cel mai reacționar om din Rusia”, considerat cu mai mult sau mai puțin temei un Nietzsche slav, afemeiat notoriu până într-acolo încât și-a adus soția dincolo de pragul nebuniei, fiu duhovnicesc al Sf. Ambrozie de la Optina și trecut la Domnul ca monah, Leontiev s-a arătat un încăpățânat, dar în primul rând inteligent oponent al multora din teoriile susținute de Dostoievski în romanele sale.
Spre deosebire de mulți dintre critici, Leontiev îl contestă pe Dostoievski de pe poziții tradițional-conservatoare, ceea ce face mai mult decât interesante observațiile sale, mai ales cu privire la viziunea asupra claselor sociale, a aristocrației și țărănimii.
După cum e probabil bine cunoscut, Dostoievski are în romane, cu precădere în celebrul discurs despre Pușkin din anul 1880, o perspectivă aproape idilică asupra mujicului rus, pe care-l vede în opoziție cu intelighenția occidentalizată, ca fiind depozitarul sfintelor valori ale Ortodoxiei și salvatorul spiritual al Rusiei. Țăranul rus este „purtător de Dumnezeu” prin smerenia, simplitatea și credința sa curată. La el primează nu sărăcia materială, ci bogăția spirituală, esența creștinismului fiind asimilată prin secole de suferințe. De aici izvorăște o capacitate de jertfă și o dragoste împreună pătimitoare, care pot conduce la o frăție universală în această lume. Prin comparație, nobilimea, are parte în scrierile lui Dostoievski de un tratament mai sever, multe dintre personajele sale negative provenind din rândul acestei clase sociale (Stavroghin, Versilov ș.a.) sau aflându-se sub influența directă a unor aristocrați.
Cu toate acestea, după cum remarcă Leontiev, Dostoievski e departe de caricaturizări și diviziuni maniheiste, nu judecă lumea după originea socială, astfel că în finalul unui roman, „Adolescentul”, în care abundă boierii „anormali” sau „dezaxați”, romancierul afirmă prin gura unui personaj: „Și totuși, aristocrația e necesară!”.
În opinia lui Leontiev, „instinctul corect, adânc rusesc, i-a șoptit lui Dostoievski că este nevoie de aristocrație rusească, că este nevoie de o categorie specială de oameni, mai rafinați și mai autoritari decât alții, cu un înalt spirit cavaleresc (sentimentul onoarei) mai degrabă bine educați decât școliți ș.a.”
Impresia generală rămâne, însă, aceea că Dostoievski, până în ultima clipă a vieții, și-a pus speranțele în smerenia și celelalte virtuți specifice ale mujicului rus. Iar pentru Leontiev acest lucru reprezintă o eroare majoră.
Argumentul său e pe cât de simplu, pe atât de convingător și plauzibil: „Mai devreme sau mai târziu, (…) clasa țăranilor și, în general, a celor ce trudesc se va supune ideilor sau gusturilor claselor mai cultivate și mai bogate”. Cu alte cuvinte, dacă aristocrația se va prăbuși, dacă elitele țării vor sucomba sub presiunea modernizării și a occidentalizării, atunci nu va fi decât o chestiune de timp până când restul populației va purta aceeași amprentă culturală. „Încotro se va îndrepta curentul de idei al celor mai evoluați și influenți bărbați, într-acolo, mai târziu, îi vor urma și femeile și poporul.” Odată ce nobilimea rusă a luat calea nihilismului, a decadenței și relativismului moral, țărănimea a copiat fidel acest model, iar rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate.
Leontiev exprimă un punct de vedere în fond extrem de tradițional și foarte răspândit în Antichitate. Confucius, de pildă, susținea că „virtutea omului superior este precum vântul, iar virtutea omului de rând este precum iarba. Când vântul bate peste iarbă, ea se îndoaie negreșit”. Cicero, făcându-se ca de multe alte ori ecoul grecilor, afirma că „atunci când viața și obiceiurile nobililor se schimbă, se schimbă și moravurile cetăților. Cu atât mai mult rău aduc republicii conducătorii vicioși, pentru că ei nu doar că adună vicii în ei înșiși, ci le revarsă în întreaga cetate; și fac rău nu doar pentru că ei înșiși sunt corupți, ci și pentru că îi corup pe ceilalți, dăunând mai mult prin exemplul lor decât prin păcatul în sine.”
Pe urmele romanticilor, s-a împământenit teoria că există în țărănime, în omul simplu, necorupt de civilizație, un rezervor aproape inepuizabil de virtuți, iar Dostoievski a suferit la rândul său această influență. Doar că, așa cum se poate constata astăzi atât în Biserică cât și în afara ei, căderea elitelor urbane a antrenat la scurt timp o decădere pe măsură „la țară”, astfel încât micile insule de normalitate mai pot fi găsite mai degrabă în interstițiile orașului, satul devenind doar oglinda celor mai kitsch și dureros de penibile tendințe contemporane, de la alimentație și vestimentație până la ritual.
Așadar, disputa dintre cei doi gânditori are o miză mai amplă decât un simplu episod, fascinant oricum, din istoria ideilor, și privește strategiile personale și colective de a răspunde presiunii nivelatoare a modernizării. Din acest punct de vedere, ideea că poate exista vreo salvare la sat sau aiurea, în afara cultivării și formării unor elite naturale educate, dar în primul rând moral-nevoitoare, ba chiar ascetice, se dovedește un simplu vis utopic. Ca și pandantul său, periculos și mult mai prezent, acela al unei domnii a intelectualilor, tehnocraților sau algoritmilor.