Criticul literar rus Dmitri Merejkovski s-a făcut purtătorul de cuvânt al multor figuri literare și chiar preoțești atunci când l-a atacat, fără argumente și dovezi, pe Părintele Matei Konstantinovski și l-a învinuit pentru faptul că i-a omorât sufletul și apoi trupul lui Nikolai Gogol.
Povestea în linii mari e binecunoscută, arderea celui de-al doilea volum din romanul „Suflete moarte”, dar detaliile ei rămân mai degrabă neclare și invită frecvent la interpretări pripite.
Nikolai Gogol a fost una dintre cele mai enigmatice figuri ale literaturii ruse, iar personalitatea sa, oricum foarte contradictorie, a fost terenul de bătaie al celor două mari curente care au străbătut veacul al XIX-lea rus: Ortodoxia și modernismul. Născut într-o familie care păstra aparențele tradiției, dar care punea mai mult preț pe idolatrizarea copilului (singurul băiat într-o familie cu patru fete), Gogol s-a afirmat ca un scriitor satiric de anvergură, câștigându-și o reputație binemeritată în urma unor capodopere precum „Revizorul”, „Căsătoria” și „Suflete moarte”.
Întâlnirea cu Aleksandr Pușkin, marele bard al Rusiei, convertit la idealurile ortodoxiei și monarhiei tradiționale, a fost decisivă în viața sa. Pușkin i-a schimbat lui Gogol perspectiva asupra artei, arătându-i că frumosul nu poate exista fără bine, iar pentru a fi un bun poet trebuie să fii mai întâi un om bun, idei anatemă în ochii romantismului și realismului literar. „Geniul și răul sunt incompatibile”, susținea Pușkin, iar Gogol a luat cuvintele acestea cât se poate de în serios.
O altă întâlnire revelatoare, în aceeași direcție, a fost cea cu Părintele Matei Konstantinovski, un preot de țară timid și evlavios, a cărui față se învrednicea de o lumină aparte în timpul predicilor și după Sfânta Liturghie, un om modest, dar și un critic onest al cărților lui Gogol.
Din lista evenimentelor hotărâtoare pentru marele scriitor nu putea lipsi nici mănăstirea Optina, acolo unde a ajuns la imboldul gânditorului slavofil, Ivan Kireevski. Gogol a făcut trei pelerinaje la Optina, iar atmosfera de evlavie și rugăciune l-a impresionat profund. „Înainte de a ajunge la Optina, Gogol și tovarășul său de călătorie s-au hotărât să lase trăsura și să meargă pe jos ultimele două mile până la mănăstire. Pe drum s-au întâlnit cu o mică țărăncuță care avea un coșuleț cu fragi și au vrut să cumpere. Fata, văzând că sunt pelerini, a refuzat să ia banii spunând că nu se cuvine să ia de la pelerini. Uimit de acest fapt, Gogol avea să remarce că mănăstirea împrăștie buna-cuviință în oameni.”
În cursul celei de-a doua vizite la Optina, Gogol îl va întâlni pe starețul (Sf.) Macarie, care îi va lăsa o impresie puternică și cu care va purta mai multe conversații ziditoare. Tot în timpul vizitelor la Optina, acolo unde se va afla un exemplar din „Suflete moarte” cu o recenzie a Sf. Ignatie Briancianinov adăugată, Gogol va citi și Sf. Isaac Sirul despre care avea să spună că regretă că l-a descoperit atât de târziu. Pe scurt, mănăstirea a lăsat o amprentă indelebilă asupra scriitorului, până într-acolo încât Sf. Varsanufie de la Optina, ucenicul Sf. Macarie, povestea despre o legendă conform căreia nu cu mult timp înainte de moarte, Gogol avea să-și mărturisească regretele unui prieten: „Cât am pierdut, cât de mult am pierdut…”/ „Ce? Ce ai pierdut?”/ „Că nu m-am făcut călugăr! De ce nu m-a primit Părintele Macarie la mănăstire!?”. Această legendă a fost confirmată în bună măsură de sora scriitorului, Anna Vasilievna, care i-a spus unui biograf că fratele său visa să se stabilească la Optina.
Revenind la „Suflete moarte”, Gogol a scris prima parte și singura publicată din acest roman gândit ca o trilogie, în anul 1842, și în timp ce critica literară progresistă a văzut în această poveste o prezentare realistă, „demitizatoare”, a Rusiei, Pușkin avea să exclame „O, Doamne! Cât de tristă e Rusia noastră!”. Sf. Varsanufie de la Optina avea să comenteze că „întregul roman nu e altceva decât o colecție sufocantă și întunecată de josnicii și micimi”.
Gogol plănuia ca în al doilea volum să arate omul rus (ortodox) în toată frumusețea și splendoarea lui, dar a doua parte însă nu avea să mai apară niciodată, deși Gogol a scris-o de două ori. Prima oară a ars manuscrisul în 1845, sub motivația că „nu m-am născut să creez o epocă literară. Am o misiune mai simplă și privește ceea ce ar trebui să facă fiecare om. Munca mea privește sufletul meu. ”
A reluat ulterior munca la roman și după un efort titanic de cinci ani avea să termine partea a doua din „Suflete moarte” în 1851. Cei care au avut ocazia să citească romanul, precum criticul slavofil Ivan Avsakov au fost copleșiți de măreția scrierii și l-au comparat pe autor cu Homer. Cu toate acestea, Gogol avea să ardă și această versiune. Profesorul Ivan Andreev explică astfel gestul scriitorului: „Din anii de maturizare duhovnicească, în sufletul lui Gogol a luat naștere și a tot crescut dorința de a arde ultima sa creație și de a tăcea apoi. Arderea manuscrisului a fost marea luptă duhovnicească a lui Gogol, pe care a vrut să o ascundă nu doar de oameni, ci și de el însuși.”
Pentru Sf.Varsanufie, explicația acestui gest ținea de aceleași coordonate: „Simțind că nu-i stă în putere să dea viață în imagini idealului hristic care trăia cu toată plinătatea în sufletul său, a fost dezamăgit de opera sa. Și acesta e motivul pentru care a ars al doilea volum din Suflete moarte.”
Conform acestor interpretări credibile, în ochii lui Gogol mântuirea propriului suflet prețuia infinit mai mult chiar și decât o glorie literară binemeritată, ceea ce l-a făcut vrednic de un sfârșit creștinesc.