Am pierdut multe în ultimul sfert de veac, iar o listă exhaustivă ar consuma prea mult timp, ar fi teribil de greu de întocmit și mai presus de toate, nespus de tristă. Citind însă o carte excelentă apărută pe la începutul anilor 2000 la editura Albatros, Însemnările unui eremit de Konstantin Leontiev, mi-am dat seama că unul dintre lucrurile importante dispărute este libertatea de a ne exprima fără complexe, teamă și reținere. Ceea ce mi-a atras atenția cu precădere a fost prefața dezinvoltă a lui Alexandru Paleologu, și oricine o parcurge realizează rapid că asemenea texte nu ar mai putea fi scrise astăzi fără ca autorul să invite implicit la un linșaj moral:
În acest context, a propune publicului românesc de azi o carte a unui slavofil din secolul trecut e un gest cu aerul unui rămășag pierdut. Însuși termenul de slavofil are un iz de habotnicie rusească perfect inoportună. Autorii acestui curent nu prea sunt cunoscuți. Nici pe vremea sovietismului nu erau agreați. Atunci erau recomandați mediocri ideologi occidentaliști revoluționari, de felul lui Dobroliubov și Cernîșevski. Totuși slavofilii, începând cu Homiakov și terminând cu I.S. Aksakov, Danilevski, Leontiev, erau de o desăvârșită cultură apuseană, incomparabil mai fini și mai subtili decât adversarii lor de idei. De fapt, pe dâra lor au mers marii creatori ai culturii ruse, de la Pușkin, Gogol, Dostoievski, până azi, la Aleksandr Soljenițîn și Andrei Tarkovski. Un publicist român din Germania, luându-se după deșteapta modă din ultimii ani de a strâmba din nas când e vorba de Soljenițîn, îl declară pe acesta „panslavist”, „slavofil”, „anti-occidental”, „conservator” rus și gânditor politic mediocru. Soljenițîn însă s-a pronunțat categoric de nenumărate ori împotriva panslavismului, doctrină a expansionismului imperial. Dar slavofil este ca toți marii creatori ruși (inclusiv Lev Tolstoi, cu toată heterodoxia lui). Deși au existat unele interferențe și apropieri, nu prea poate fi vorba de compatibilitate între panslavism și slavofilie (…)
Două exemple de aristocratism spontan și irepresibil, din viața lui Konstantin Leontiev. Primul, la începutul carierei sale consulare, când a lovit cu cravașa pe consulul francez pentru cuvinte ireverențioase la adresa Rusiei. Celălalt mai emoționant și mai creștinesc: soția lui a suferit, înainte de a muri, de o maladie nervoasă, iar el a îngrijit-o cu tandrețe și devotament, până la sfârșit. Apoi, sub îndrumarea duhovnicului său, starețul Ambrosie (care a murit o lună după) s-a călugărit la schitul Optina. (Alexandru Paleologu, 2003)