Nu cunosc vreun criteriu mai relevant pentru așezarea interioară a omului decât muzica pe care o ascultă. Nu este un standard matematic și pot exista excepții notabile, dar, de cele mai multe ori, funcționează cu o precizie uluitoare pentru a determina starea sufletească a cuiva. Este relevant atât ceea ce îți place cât și, mai ales, ceea ce îți repugnă, ce nu poți suporta, ce te aduce la paroxismul plictiselii și neliniștii.
Sinologul Simon Leys povestește cum, aflându-se într-o cafenea obișnuită, cu oameni care sporovăiau vrute și nevrute, într-o atmosferă degajată, a trăit o epifanie. La radioul din bar se auzea înșiruirea binecunoscută de cântece pop, complet indistincte pentru cel care nu este pasionat de gen. Doar că, la un moment dat, calupul ordinar a fost întrerupt ca din senin de cvintetul pentru clavecin al lui Mozart. Și de unde toată lumea pălăvrăgea neabătut și fără complexe, peste cafenea s-a așternut o liniște stânjenitoare. Nimeni nu mai spunea nimic, iar oamenii au devenit dintr-o dată îngrijorați, neștiind ce să facă sau să spună. Situația a fost salvată de un curajos care s-a îndreptat hotărât spre radio și a schimbat postul regăsind aceleași bucăți pop nedefinite. Ca prin minune, oamenii și-au recăpătat suflul, figurile detașate și preocupările relaxate. Nu mai era nimic care să le tulbure deprinderile frivole.
Leys merge mai departe și vede în acest episod o respingere a frumuseții, o „insultă intolerabilă resimțită de mediocritate” și nu am de gând să-l contrazic. Dar, la un nivel mai primar, este vorba pur și simplu de imposibilitatea de a gusta din liniștea și așezarea unei ordini mai înalte.
O știu foarte bine din propria experiență și o poate confirma oricine a mers la biserică după anii de tinerețe, când minutele se scurg exasperant, când aștepți rugăciunile de final foindu-te fără încetare, iar prezența acolo pare un sacrificiu demn de cei mari mucenici, capabilă, în mintea neofitului, să răscumpere grele păcate. Nu este doar plictiseală, este o alcătuire sau, mai bine spus, o nedesăvârșire internă care nu te lasă să pătrunzi în acea lume, deși simți cumva că este mai plăcută și mai atrăgătoare decât cea din care vii.
Muzica, la fel ca mersul la slujbe, îți cere un efort care nu este neapărat tehnic, deși nu contest că pot exista oameni care să guste ambele experiențe ca virtuozitate, fără un mare câștig sufletesc, însă. Totuși, efortul de a ajunge să apreciezi muzica de calitate (clasică, în esență) este, în primul rând, unul de ordonare a sentimentelor, de deprindere a justelor sentimente, de a simți ceea ce trebuie să simți. Cu alte cuvinte, este, în primul rând, un exercițiu al virtuților, iar muzica îți ilustrează amplu de ce segmentările etic/estetic au sens – dacă au – doar într-un orizont modern. Pentru omul Tradiției, Adevărul, Binele și Frumosul merg întotdeauna împreună.
Pe de altă parte, aprecierea muzicii înalte nu este doar o consecință a nevoințelor sufletești, ci poate chiar ajuta considerabil în această luptă cu sinele căzut. Altfel spus, relația nu este într-o singură direcție. La fel cum muzica proastă corupe simțirea, în același fel muzica bună o poate educa. Cineva, de pildă, povestea cum a fost nevoit să schimbe canalul muzical din mașină și din casă pentru a-i oferi o educație muzicală mai răsărită copilului. Nu a făcut-o din plăcere, ci din nevoie. Cu timpul, însă, a ajuns să nu se mai poată dezlipi de acest tip de muzică și să resimtă orice intruziune pop ca insuportabilă și, mai mult, să dobândească o liniște pe care nu o avea înainte de acest exercițiu impus.
Acum, dacă avem în vedere antropologia tridimensională ortodoxă (trup, suflet, duh) nu ar trebui să scăpăm din vedere nicio clipă că muzica, cel puțin cea clasică, rămâne întotdeauna pe palierul sufletesc. Din punctul nostru de vedere, adică al celor îmbibați de miasmele modernității, problema o reprezintă greutatea pe care o avem în a ne ridica măcar și la acest nivel. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de problemă și încercăm să împăcăm lucruri incompatibile (vedeți câți preoți români cunoscuți NU recomandă rockul!).
Părintele Serafim Rose povestea o întâmplare survenită cu un tânăr pelerin, care petrecuse mai multă vreme într-o altă mănăstire din America și care a venit la Platina pentru a discuta probleme foarte rafinate despre rugăciunea lui Iisus, monahismul adevărat, Sfinții Părinți șamd. În timp ce se plimba pe lângă mănăstire, Părintele Serafim a observat cum tânărul asculta rock, se legăna în ritmurile muzicii și pocnea din degete. S-a dus la el și l-a întrebat dacă nu simte vreo contradicție între muzica pe care o ascultă și duhul Părinților, însă tânărul nu a sesizat nicio cacofonie în gusturile sale: „Nu, nu e nicio contradicție. Când vreau ceva duhovnicesc, pun caseta cu Bătrânul.”
Povestea acestui tânăr vorbește, în primul rând, despre compartimentalizarea vieții noastre moderne, în care avem un sine distinct pentru fiecare situație socială, iar orice unitate a persoanei este spulberată. Când mergem la biserică suntem ortodocși, când ne întâlnim cu prietenii din afară suntem seculari, când ascultăm muzică, ascultăm ce se întâmplă se ne placă, de regulă o prostie șamd.
După cum remarca un prieten, această fragmentare are rădăcini adânci, iar oamenii nu mai văd niciun fel de implicații în duhul anumitor forme artistice. Secționează chirurgical litera de duh și se așteaptă ca lucrurile să meargă neabătut, la fel de bine ca întotdeauna. Nu se va întâmpla asta.
Nu demult, de exemplu, Mănăstirea Vatopedu din Sf. Munte lansa un album de balade rock cu versuri creștine. „Câtă vreme mesajul este ‘ok’, muzica și etosul ei nu mai contează” pare a fi noua deviză. Desigur că forma și fondul sunt inextricabil legate și orice încercare de a dovedi contrariul eșuează lamentabil (încercați să puneți Psalmi pe rock sau pe hip hop).
În China clasică, ritmurile muzicale erau etalonul prin excelență pentru a afla starea lumii, până într-acolo încât se spune că un conducător își trimitea armata să prevină o revoltă doar ascultând muzica cântată în popor. În zilele noastre, te surprinde mai puțin sălbăticia muzicii, cât lipsa de atenție acordată ei sau, dimpotrivă, apărarea până în pânzele albe a sălbăticiei muzicale. Oamenilor ori nu le pasă ce ascultă, ori sunt atât de prinși de niște gusturi discutabile încât caută să-și raționalizeze slăbiciunile.
Muzică reflectă, însă, așezarea sufletului, iar așezarea sufletului reflectă, din punct de vedere politic, lumea. Nu întâmplător, în „1984”, prolii ascultau melodii stupide, cvasiidentince, compuse de un aparat, alternate cu unele cântece „de ură”, „lătrate”, „care semănau mai degrabă cu răpăit de tobe”.
Încă nu am auzit de cineva bine rânduit sufletește, dar cu preferințe muzicale la zi. Dar se poate să mă înșel și eu, iar lumea modernă să reușească a invalida ce era evident pentru oricine până nu demult.
Mă preocupă şi pe mine acest subiect şi chiar am încercat să-mi ordonez câteva gânduri despre asta într-un comentariu pe blogul propriu, bineînţeles exprimate la un nivel mult mai rudimentar. Şi eu m-am auto-exilat pe tărâmul muzicii clasice (uşoare) cu ceva timp în urmă, după care am revenit, pentru a fi la zi cu trendingul youtube, oricât de străin ar fi acest top de preferinţele mele. Dar rabd cu stoicism, săptămânal, tot playlistul propus, de la Dani Mocanu, Culiţă Sterp, sesiuni Urbanist, Şatra Benz, lino golden şi alte „creaţii” străine cu totul de duhul ortodox. Fac asta dintr-un sentiment de îndatorire (civică?) faţă de spaţiul muzical al culturii de masă pe care simt că ortodocşii au abandonat-o cu totul, cu consecinţe dintre cele mai grave. Mi-am pus şi problema aceasta a complementarităţii, mai cu seamă când, obişnuindu-mă să ascult chestii pentru care anterior aş fi spart radioul, am ajuns să văd un fel de ingenuitate în toată strădania asta a lor vădit antihristică.
Au ajuns să-mi fie oarecum.. simpatici şi atunci m-am întrebat în ce măsură aşezarea mea sufletească influenţează această simpatie, în linia afirmată în articolul dvs. În cele din urmă am ajuns la concluzia că simpatia este pentru oameni, în niciun caz pentru creaţiile lor, dar pe care le ascult cu mult mai puţină îndârjire acum decât o făceam la început.
Faţă de toate acestea, eu am ajuns să caut şi să apreciez mult sinceritatea artistului în raport cu creaţia sa, chiar dacă e de slabă calitate.
Mi-ar plăcea să aruncaţi o privire peste ce am scris în speranţa că, poate, veţi considera util să formulaţi o părerea:
https://theodosie.ro/2019/06/08/melodia-saptamanii-alexandra-ungureanu-feat-skizzo-skillz-mamuca/#comment-95
Doamne, ajută!
Toate lucrurile pe care le intalnim ne schimba. Sa pretinzi ca poti pasi prin noroi fara sa te murdaresti e fie naiv fie ipocrit. Si totusi … intre cea mai inalta muzica, fie ca vorbim de preferata Parintelui Serafim Rose, „Ich hab genug” al lui Bach, ori de muzica psaltica ascultata doar ca muzica, si cea mai patimasa muzica de petrecere ori cel mai plin de ura si razmerita rock, exista puncte comune. Si una si alta actioneaza asupra sufletului si a societatii. Patimile josnice se pot transmite si prin muzica clasica, si aspiratia dupa altceva, chiar daca un altceva care aduce mai degraba a anti-Hrist, ori a sucub(a) si in muzica folk, rock sau chiar de petrecere.
Chiar muzica psaltica poate fi vehicul pentru mandrie. Muzica este un limbaj prin care sufletul vorbeste sufletelor, cu bunele si cu relele din el si din ele. Iar sufletele au nevoie sa se intalneasca de la suflet la suflet, mai ales cand nu au ajuns inca, asa cum suntem cei mai multi care pierdem timpul pe net, sa se gaseasca in duh. Depasirea raului din noi, din ceilalti si din muzica tine 1%, la nivel de ascetic, de alegerile pe care le putem face „ascetic”, si 99% de darul lui Dumnezeu. Doar in Duhul si in duh se poate depasi in lumea aceasta neputinta, murdaria si rautatea care se ascunde sau se arata in si prin fiecare dintre noi. Iar la sfarsit ramane: „O, Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă mai desăvârşit să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.”
Mai intai am incercat sa deslusesc afirmatia:
„…avem în vedere antropologia tridimensională ortodoxă (trup, suflet, duh… ”
Ce inseamna „antropologie ortodoxă” (urmand apoi precizarea „tridimensională”? Am cautat in doua carti, fundamentale pentru intelegerea Crestinismului – doar Ortodoxia (cu mintea:
„Invatatura de credinta crestina ortodoxa” (are 291 pagini) – binecuvantata de IUSTINIAN, Patriarhul României
si „Invatatura Ortodoxa” – BOR (are 542 pagini)
Nu exista cuvantul “antropologie”.
Nici macar o data nu este mentionat!
Am gasit „Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe” in lucrarea Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu:
“Cele trei aspecte la care ne-am referit sunt urmatoarele:
– omul creat dupa chipul lui Dumnezeu; (n.n. – apare o similitudine cu eroarea iudaica “teoria tunicilor din piele”…)
– restaurarea omului in Hristos [si:]
– Biserica – spatiu al mantuirii subiective.”
… nici aici nu am gasit “lista” din articol, „trup, suflet, duh”!
Totusi, am continuat, cu succes:
1. „Mărturisirea ortodoxă” (1, XVIII; ed. cit., p. 36) ne învață: „Iar apoi l-a făcut Dumnezeu pe om, îndoită alcătuire, din suflet – nematerial și înzestrat cu judecată – și din trup material, ca să se cunoască din aceasta că El Însuși este Făcătorul celor două lumi, al celei materiale și al celei imateriale. Iar din această pricină omul se numește și lume mică [microcosm – n. n.], fiindcă poartă în sine chipul lumii celei mari [al macrocosmului – n. n.]”.
2. Sufletul – dupa asemanarea Sfintei Treimi – este minte, ratiune si duh. (Calist Catafygiotul); deci duhul este suflet, nu e „dimensiune” intr-o tri-dimensionalitate, este „aspectul” cel mai putin descoperit al sufletului.
… Ca si Duhul Sfant, duhul nostru coboara in regiunile constiente si subconstiente ale vietii noastre de suprafata, de contact cu lumea vazuta, numai dupa ce ne-a pregatit ratiunea pentru primirea Lui.
Admitand ca exista si un subconstient pentru bagajul intunecos ce-l purtam cu noi, socotim ca este potrivit sa utilizam termenul de transconstient, sau de supraconstient pentru regiunea unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului care este chiar regiunea prin care intra in suflet energiile divine.
3. … concepția întreitei alcătuiri, permițînd și paralelismul ispititor cu întreita dumnezeire (în virtutea „chipului și asemănării”, la care ne vom referi într-un subcapitol separat), pare să-și facă din nou loc la teologii ortodocși mai recenți. – „Teologia mistică și dogmatică” – Răzvan Codrescu
–––––––––
Astfel, avem doua parti: trup si suflet, strans „legate” si dimpreuna facute.
Datorita incarcaturii emotionale primita prin ascultarea de muzica se resimte si sufletul dar si trupul.
Muzica Bisericii se adreseaza supraconstientului, toate celelalte muzici se adreseaza constientului si subconstientului.
Muzica Bisericii inseamna aici a Bisericii Ortodoxe, singura purtatoare de credinta crestina mistica.
Ceva interesant la minutul 4 in conferinta Maicii Siluana: https://www.youtube.com/watch?v=kxeYnKlnZeE.