Filmul lui Cristian Mungiu risca sa enerveze,fara discriminare, pe toata lumea cu idei infipte bine in minte. Ateii vehementi nu vor gasi obuze prea grele pentru a trage o noua salva, iar crestinii se vor simti lezati, fara doar si poate, doar prin simpla selectie a subiectului. Nu ca extremele s-ar suprapune neaparat. Insa pentru multi, cei aflati departe de angajamente existentiale radicale, in termeni moderni, bineinteles, “Dupa dealuri” va fi vazut ca un film echidistant, de bun-simt, “o viziune realista” asupra societatii si Bisericii. Or eu cred ca nu este asa si am sa incerc sa explic de ce.
In primul rand, nu poate exista o formula “value free” de tratare artistica a unei teme. Asta nu inseamna imediat ca toata arta e ideologie, ci ca este important sa distingem, in masura in care putem, presupozitiile autorului, filozofia propusa, publicul sedus, contextul narativ. Toate acestea sunt independente de valoarea artistica, cel putin pe termen scurt.
La Mungiu subtextele nu reies cu una, cu doua, la iveala, dar daca ne uitam mai atent la pelicula, incep sa ne sara in ochi.
Filmul nu se adreseaza “fanaticilor”, ci “caldiceilor”, oameni suspendati intre optiuni de viata mai angajante, cei care practica uzul ratiunii critice peste tot, mai putin in cazul ratiunii insesi. De la bun inceput se poate observa o anumita stereotipie a imaginii Bisericii; in tabla aflata pe poarta manastirii troneaza schiop maxima “crede si nu cerceta”, o vorba apartinand lui Celsus, un pagan anticrestin din sec. II, dar bun de inchiriat la ocazie si azi pentru o poanta anti-bisericeasca. Sigur ca ne putem baza pe “se non e vero e ben trovato”, insa exista atat de multe instante in film sub care putem folosi scuza aceasta (relatia dintre cele doua tinere, “mami” si “tati”, etc), incat riscam sa intram intr-o dimensiune complet fabulatorie.
Asadar, regizorul nu isi propune sa faca o caricatura iluminista a calugariei. E suficient de matur artistic si intelectual incat sa evite capcana unui pamflet cinematografic. Dar asta nu inseamna ca suntem scutiti de innuendouri anticlericale consistente, care merg de la cliseele verbale ale maicilor, pana la chestionari “decisive” rostite de nebuna intru lesbianism, Alina, “de ce nu au voie femeile in altar?”. Ai senzatia suparatoare, pe alocuri, ca autorul isi propune sa ne arate mai degraba o copie a imaginii pe care o are despre calugarie un intelectual crescut la scoala gandirii noi si mai putin “imaginea reala a subdezvoltarii noastre, de la saracia manastirii si pana la ursul urias de plus cu care Alina umbla prin casa parintilor sai de imprumut, un urs mare cat toate jucariile pe care nu le-a avut cand era mica.. “
Pentru a descoperi spectatorul tinta, Voichita reprezinta personajul cheie. Fiinta neintegrata decisiv in rutina manastarii, cu o sensibilitate aparte si un trecut trist, ea isi pastreaza distanta critica, rationala fata de personajul colectiv al maicutelor, subsumat lui “mami”. Si implicit asupra staretului la care se raporteaza, de cele mai multe ori, doar emotional.
Cateva excese metaforice ale regizorului cred ca sprijina aceasta interpretare. De pilda, in discutia purtata in fata lumanarilor cu parintele, in cadrul de fundal se poate vedea limpede in dreptul clericului inscriptia “morti”, in timp ce plecarea tinerei ne dezvaluie destinatia personajului, “vii” (pentru lume?). In acelasi sens, finalul debordeaza de simboluri, de la vestimentatia Voichitei eliberata de rasa monahala si imbracata cu puloverul Alinei, pana la figura ei remarcabil de cooperanta in grupul de maici anchetate. Tot in acelasi registru poate fi citita si fuga, la un moment dat, din ingradirea manastirii.
Metocul nu e populat cu inchizitori ortodocsi fanatizati, insa nici nu trece testul acceptabilitatii contemporane. E o institutie poate mai blanda decat celelalte (politia, spitalul) dar le fel de inadecvata problemelor omului modern. In fata absurdului vietii are raspunsuri nepotrivite, fara upgrade, ba chiar destul de problematice. Manastirea poate fi un excelent azil pentru femei cu probleme personale sau adapost pentru nevoiase, insa rateazea clar misiunea sa spirituala.
„Crede si nu cerceta” este esenta crestinismului in acceptiunea lui „paganului anticrestin Celsus”. Si are fundamentele biblice. Iar 99% din cei se declara crestini functioneaza dupa acest principiu.
Fa un experiment: spune-i unui preot „deschis la minte” ca, in urma citirii Bibliei, ai ramas cu impresia ca Yehova e un dobitoc sinistru. Daca te intreaba care pasaje creaza aceasta impresie ai dreptul sa ramai in turnul tau de fildes.
[quote name=”Logosfera.ro”]”Crede si nu cerceta” este esenta crestinismului in acceptiunea lui „paganului anticrestin Celsus”. Si are fundamentele biblice. Iar 99% din cei se declara crestini functioneaza dupa acest principiu.
[/quote]
Prietene, sunt si eu curios unde anume in Biblie ai gasit acest „crede si nu cerceta” ? Nu de alta, dar asertiunea aceasta e ceva de-a dreptul incredibil, tinand cont ca sunt, nu doar pasaje, ci si carti intregi in Biblie (vezi cartea Proverbelor lui Solomon) care contrazic flagrant asa ceva si afirma cu tarie cunoasterea si intelepciunea.
Dar, bineinteles, asta cu „crede si nu cerceta” face parte din sloganiada si gargara ateista, care arunca in zeflemea niste cuvinte prinse dupa ureche si pe care cultivatii de wikipedia le repeta papagaliceste…ca ce sa faca si ei.
Daca e vorba nu doar de cunoastere in general, ci de simtul moral in principal, insasi ideea de „pacat originar” e una imorala, pentru ca nu considera pacatul un rezultat exclusiv al actiunii individuale, cum ar fi normal. Insasi Yahve judeca umanitate colectiv, si o distruge prin Potop, aratand cine e cu adevarat imoral.
„Crede si nu cerceta” e practic o sinteza a ideii care a stat la baza „pacatului originar”. Adam si Eva au fost pedepsiti de ‘mniezau pentru ca au mancat din pomul cunoasterii:
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
Geneza 3:5-7
„Crede si nu cerceta” e practic o sinteza a ideii care a stat la baza „pacatului originar”. Adam si Eva au fost pedepsiti de ‘mniezau pentru ca au mancat din pomul cunoasterii:
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
Geneza 3:5-7
[quote name=”Alex Nicolin”]”Crede si nu cerceta” e practic o sinteza […]
[/quote]
Despre pomul cunoasterii (fara nicio rezerva) este vorba, sau, asa cum scrie si in versetul pe care tu singur l-ai citat, de pomul cunoasterii BINELUI SI RAULUI, deci de un anumit tip de cunoastere?
In plus, nu este vorba de o incalcare legalista a unei „legi” exterioare, formulata avocateste de catre Dumnezeu, urmata de o pedeapsa la fel de „juridic” data. Este vorba de o eroare care a antrenat o decadere ontologica a omului, a fiintei sale intrinseci.
Scrierile patristice, de vreo 2000 de ani incoace, contin numeroase explicatii ale acestui episod biblic, despre cum trebuie el inteles, insa, evident, amatorii de slogane si de vorbit dupa ureche din „blogosfera” nu sunt catusi de putin interesati de explicatii, de intelegere sau macar de un minim de curiozitate. Singurul lor scop e „demolarea”
„Tehnica a fost încercată mai întâi în secolul al XVII-lea[…]. In această perioadă, doar o singură organizaţie catolică, Societatea lui Isus, a adus mai multe contribuţii în ştiinţă decât toţi detractorii materialiști (ai Bisericii) la un loc, dar aceștia din urmă sunt cei care au intrat în istorie – şi sunt acolo până astăzi – în calitate de campioni ai rațiunii ştiinţifice în lupta împotriva obscurantismului.”(Spirala tăcerii şi banalizarea crimei-Olavo de Carvalho )
[quote name=”Insasi Yahve[/quote]
Te-o fi supărat pe dumneata Yahveh dar cu gramatica limbii române ce ai avut?
Lui Alex Nicolin m-am adresat.