Una dintre conditiile esentiale ale unei societati libere si infloritoare este existenta unui grup de oameni degrevati de munca, care sa aiba ragazul si conditiile necesare pentru urmarirea unei vieti contemplative. Nu e o clauza care figureaza de obicei in tratatele de filozofie politica contemporana, insa asta nu arata altceva decat masura in care academia s-a indepartat de educatia si practica liberala.
Astfel de oameni liberi sunt din ce in ce mai greu de intalnit astazi. Insa, atunci cand ii intalnesti este imposibil sa nu-i recunosti si sa nu pici sub mirajul lor. Frazele curg fluent, ideile te seduc prin naturalete si originalitate, spiritul razbate chiar si in cele mai banale discutii, argumentele te conving irevocabil, lecturile si referintele sunt spectaculoase de multe ori. De exemplu, o buna parte din succesul initial al lui Horia Roman Patapievici a provenit, cred, tocmai din aceasta senzatie de prospetime intelectuala pe care o transmitea. Nu era integrat in nicio categorie usor de reparat: nu era romancier, nu era filozof, nu era istoric sau politolog si, cu toate astea, reusea sa imbine firesc o multitudine de indeletniciri intelectuale.
In mod natural, acesti “someri” nu sunt specialistii uscati, proveniti din universitatile de stat sau private, si nici nonconformistii de serviciu ai unei lumi in declin. Sunt oameni cu o preferinta de timp ridicata, care si-au construit viata in slujba unui ideal abstract, care au dobandit exercitiul controlului de sine, pentru care independenta nu e o valoare negociabila.
F. A. von Hayek a fost unul dintre putinii teoreticieni liberali care s-a preocupat de evaporarea “leisure class”. “Disparitia aproape completa a acestei clase, precum si absenta ei in cele mai multe regiuni ale Statelor Unite, au dat nastere unei situatii in care clasei proprietarilor – la ora actuala, aproape exclusiv un grup de oameni de afaceri – ii lipseste o conducere intelectuala si chiar o filozofie de viata coerenta si argumentata”, scria economistul austriac, in “Constitutia Libertatii”.
Problema, bineinteles, nu se rezuma la clasa proprietarilor pentru ca de pe urma acestei elite “otioase” se bucura, prin contagiune, toata societatea. La limita, aceasta specie pe cale de disparitie este un model de bun public, iar necesitatea ei reiese cu si mai multa acuitate daca ne uitam la tendinta generala a vietii intelectuale contemporane, compusa, in linii mari, dintr-un dozaj ambiguu de nihilism moral si socialism politic. Majoritatea oamenilor nu au nici ragazul, nici dispozitia si nici inzestrarile cuvenite pentru a-si construi propria viziune asupra lumii. Din acest motiv ei nu fac altceva decat sa foloseasca idei primite de-a gata pentru care un scriitor francez a alcatuit, mai demult, un dictionar. Insa, cand pe piata ideilor singurele oferte disponibile sunt diferite versiuni ale aceleiasi maladii intelectuale, temerile oamenilor neinregimentati, cati vor mai fi, capata dimensiuni considerabile, iar perspectiva vietii comunitare devine intunecata.
Dispretul actual pentru aceasta minoritate este explicabil prin asocierea sa cu Vechiul Regim, prin etica protestanta a capitalismului si prin sensibilitatile egalitariste hranite de Zeitgeistul democratic. Dispretul pentru indeletnicirile contemplative provine, in buna masura, din utilitarismul lui Francisc Bacon si din ironiile iluministe de tipul celei facute de Voltaire pe seama calugarului “care a facut un juramant lui Dumnezeu sa traiasca pe spatele nostru”.
Spre deosebire de limbajul actual, care incarca pozitiv notiuni precum “munca”, in vocabularul anticilor, dupa cum remarca Joseph Piper, conceptul era desemnat prin “ascholia” care s-ar traduce literal prin “absenta tihnei”. Fapt semnificativ pentru vechii greci, acelasi cuvant, ”scholia”, (care in engleza, dar nu numai, a dus la cuvantul “scoala”) desemna atat tihna, cat si institutia de invatamant. De asemenea, la romani cuvantul pentru munca- “neg-otium”, care in romana, de pilda, a dus la cuvantul negot, este compus tot dintr-o negatie a cuvantului care in latina insemna ragaz. Pentru Aristotel ragazul reprezenta o conditie vitala pentru viata contemplativa care, in ultima instanta, era doar un alt nume pentru fericire. Bernard Bosanquet a rezumat splendid conceptia anticilor: “Ragazul reprezenta pentru antici expresia suprema a intelectului. Nu era munca; nici pe departe recreere. Era travaliul mintii prin care, cu ajutorul gandurilor importante, al artei si poeziei care ne ridica deasupra noastra, prin efortul inalt al inteligentei, prin religie, obtinem din cand in cand o strafulgerare a ceva care nu ne poate fi luat, o unitate reala si centrala in univers; si care ne face sa ne simtim ca, indiferent ce s-ar intampla cu viata noastra efemera, viata merita traita deoarece are un contact real si sensibil cu ceva care are o valoare eterna”.
Deja in sec. XVIII, la inceputurile modernitatii, inegalitatea si “inutilitatea” minoritatii neproductive sub specie materiala erau contestate dupa cum reiese din explicatiile pe care Dr. Johnson simte nevoia sa i le ofere lui James Boswell: ”(…) mankind are happier in a state of inequality and subordination. Were they to be in this pretty state of equality, they would soon degenerate into brutes; they would become Monboddo’s nation; – their tails would grow. Sir, all would be losers were all to work for all: they would have no intellectual improvement. All intelectual improvement arises from leisure;”
Cu toate acestea, chiar si un secol mai tarziu, se pot intalni o sumedenie de “vieti particulare onorabile” aureolate de realizari stiintifice sau artistice impresionante, iar nume precum Lord Acton sau de Tocqueville survin firesc in minte. Iar daca ne gandim la exemple mai putin fericite, Karl Marx ne poate furniza materie de meditatie pentru tentatiile sinucigase ale acestei clase. Si ar fi foarte naiv sa ne gandim ca o clasa care beneficiaza de timp liber ar produce doar lucruri benefice sau nu ceda tentatiilor de reverie romantica.
In prezent, insa, suntem departe de extremitatea idilica a vagabondajului sentimental. Triumful Molohului democrat, alaturi de arsenalul sau, compus din inflatie si impozite, a condus la ruina aceste clase. Iar solutia etatista prin excelenta a fost stipendierea creatorilor prin diverse uniuni si asociatii profesionale, o reteta sigura de faliment intelectual si moral. Astfel, orice refugiu de independenta creatoare si gandire libera a fost strivit, ceea ce a dus la un inspaimantator conformism intelectual.
In fata aceste ofensive, singura terapie ramane asceza personala, restrangerea confortului, ingradirea dorintelor, sacrificiul unor obiective mai lumesti, dedicatia totala pentru un ideal imposibil de prins in standardele utilitariste ale modernitatii. Cati pot face acest pas nu este greu de estimat, insa este evident ca sperantele libertatii si vietii bune se leaga de existenta acestor oameni.
Imediat mi-a venit in minte Steinhardt si referirea lui la „muncile iadului”. In loc de chinuri reale cu foc si smoala, te pomenesti ca stai la birou 24/7 toata vesnicia.
Apropos de Horia Roman Patapievici, el are un eseu despre isteria muncii si „otium cum dignitate”, unde plaseaza originea „aflarii in treaba” in monahismul crestin. „o data cu idealul sfantului, ideea nociva a performantei intra ca o carie in constitutia echilibrata a facultatilor omenesti”
Originea aflarii in ‘treaba odihnitoare’ sau in ‘odihna pururea miscatoare’ e probabil intr-adevar imputabila delimitarii chipului lui Dumnezeu in om de mastile absolutului impersonal (neo)platonic sau augustino-scolastic (cu emanatiile de resort & ‘ordinele feudale’ corespunzatoare, cf. James Kelley etc). Piper & Co. nu ne scot numaidecat la odihna cea buna, ma tem. Cum zicea parca Staniloae, viata in Hristos nu lasa lasa loc de plictiseala contemplatiei statice, dar nici recaderilor recurente cu care – pana la videodromul iezuit – se mai amagea origenismul ca rupe monotonia: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/ispita-celui-i-pare-124590.html (Ispita celui ce i se pare ca sta / Alexandru), http://porphyrius.files.wordpress.com/2010/08/http___www-theandros-com_motionrest.pdf (The Pair Movement-Rest in Plotinus and Maximus the Confessor /
Viglas) http://www.myriobiblos.gr/texts/english/christou_maxim.html#40_top (Maximos Confessor on the Infinity Of Man / Christou)…
Articolul e contrafactual. In ziua de azi avem chiar mai multi pierde-vara pe spinarea altora, decat am avut vreodata in trecut. Pentru ca acum, datorita avansului stiintific si tehnologic, putem produce mai mult, muncind mai putin si in proportie mai mica. Pe mine chiar ma deranjeaza ideea de a plati taxe, pentru ca in universitati unii sa stea toata ziua si sa se gandeasca la nemurirea sufletului. Daca vor s-o faca, s-o faca pe banii unor sponsori voluntari, sau satisfacand cerintele pietei si castingand bani de la cei pe care ii servesc.
@alex unde ai vazut tu in articol vreo pledoarie pentru subventia unui pierde vara? cat despre contrafactual cred ca, fiind mai grabit sa critici decat sa citesti ce critici, ideea articolului se referea la o anumita clasa disparuta azi, la inregimentarea etatista a ganditorilor liberi, la constrangerile informale pe care trebuie sa le suporte cineva independent
Pai si cine a creeat acei „pierde-vara” daca nu intocmai sistemul capitalist bazat pe promovarea patimilor lumesti celor mai josnice?
Asta in timp ce a distrus prin inovatie si concentrarea mijloacelor de productie in mainile catorva multe slujbe independente si mestesuguri cu care se indeletniceau oamenii alta data.
Teoria „asistatilor social” e o propaganda mincinoasa care nu se gaseste in fapt – poate cu exceptia Suediei si statelor nordice care au un sistem de protectie sociala bine pus la punct. Dar in marea parte a tarilor din lume, daca nu muncesti (sau nu ai in familie oameni care sa o faca) mori cu zile.
O buna parte din meseriile contemporane (conceperea jocurilor pe calculator, telecomunicatiile, retelele de socializare, distractiile etc) isi bazeaza existenta pe o piata de pierde-vara.
Cam ipocriti capitalistii astia – ei creeaza probleme sociale si apoi tot ei dau vina pe victimele din a caror vicii isi duc traiul.
@dan, capitalistii ar zice ca a da vina pe piata pentru meseriile pe care le face posibile e ca si cum ai da vina pe postas pentru vestile proaste. Ca piata mediaza si coordoneaza intre cerere si oferta, dar ca nu stabileste preferintele actorilor, pe care se bazeaza in ultima instanta si una si alta, si la care ar trebui sa-ti faci drum prin persuasiune, pentru a deveni relevant. Ca daca te plangi de altceva decat de ineficienta persuasiunii nu te plangi de capitalism. Iar daca vrei ‘sa silesti preferintele’ prin alte mijloace esti nemarturisit (dar competitiv-degenerativ) parte a problemei. Buba capitalismului este nu ca e rau, ci ca nu poate exista decat pe hartie: capitalismul in teorie e invariabil fascism degerativ in practica (ca si perechea sa dialectica, socialismul). Dar chiar si cei care observa intamplator vreo jumatate din aceasta propozitie (ca Chomsky) in general raman datori cu jumatatea cealalta, cu demonstratia si, bineinteles, cu o iesire sanatoasa din dialectica..
@Cristi
Un sistem care are nevoie de exterminarea (sau scoaterea din zona de relevanta sociala) a majoritatii pentru a supravietui nu este bun, ci antiuman, oricum l-ai numi.
Capitalismul, pana si pe hartie, presupune un asemenea scenariu (concentrarea averii in mainile a putini oameni). Degeaba o dau unii cu „raritatea resurselor” ca sa justifice genocidul.
Iar cand omul nu are la dispozitie alternativa lucrativa pentru a-si castiga existenta, sa dai vina pe el e cinism, cand sistemul e vinovat.
Comparatiile tale cu postasul sunt fortate – caci nu meseria lui este pusa sub semnul intrebarii in exemplul tau.
Preferintele oamenilor sunt irelevante si un sistem nu trebuie sa tina cont de ele, ci trebuie sa-l educe pe om. Anarhia morala avansata de capitalism duce exact la genul de societate schizoida in care traim acum (multi puturosi pe meserii liberale parazitare dandu-si cu parerea cum sa-si extermine semenii).
@ninelg
Sincer sa fiu nu stiu despre ce clasa din trecut e vorba. Cumva de cei care traiau de pe urma rentelor pe diverse proprietati? Avem si azi multi oameni de genul asta, care traiesc din dividende, insa putini din ei filosofeaza. Mai degraba se dedau unei vieti de huzur si isi risipesc averea, sau fac afaceri de succes si si-o inmultesc. De acord ca nu mai poti sta pe avere ca pe vremuri, pentru ca acum economia e mult mai dinamica.
@dan
Telecomunicatiile si industria IT nu sunt doar pentru distractii. Cea mai mare calitate a lor e ca faciliteaza relatiile economice intr-o economie globala. Fara comunicatii nici nu ar putea exista o astfel de economie, iar fara o astfel de economie, nu ar putea supravietui o populatie atat de mare cum avem acum.
Pai si unde am zis eu ca-s folosite telecomunicatiile si IT-ul numai spre slujbe inutile? Ci doar ca buna parte din ele mizeaza pe o piata de „flecari”.
Cat despre hranitul oamenilor, mai termina cu propaganda ieftina. Asta nu se datoreaza nicidecum IT-ului si telecomunicatiilor, nici corporatiilor si multinationalelor (care se fasaie ele pe binele omenirii). Sunt chestii ce tin de agricultura, crescutul animalelor si dezvoltarea altor sectoare asemanatoare. iPhone-ul si MAC-ul nu se disting prin contributii semnificative in acest domeniu.
Nu poti pune cauza existentei atator oameni in prezent (oameni pe care viziunile mecaniciste asupra lumii i-ar vrea redusi) pe seama unor progrese tehnice. Mai ales cand tendinta e tocmai opusa – cu cat e societatea mai dezvoltata material, cu atat mai putini oameni; iar ultima data cand m-am documentat, SUA e datoare Chinei, nu viceversa. Adica o tara inferioara tehnologic intretine mai multi oameni :).
Dupa cum spunea si Hayek, piata e unul din cele mai importante sisteme de transfer ale informatiei in societate. Fara un sistem de comunicatii eficient, ar fi imposibila coordonarea pietelor, a lanturilor de productie care reusesc sa asigure hrana tuturor locuitorilor. Daca agricultura ramanea la stadiul de subzistenta, sau chiar la cel de agricultura industriala, dar autarhica, nu ar fi fost posibil sa fie hraniti nici 4B, daramite 7B oameni.
Pai stai ca tu schimbi subiectul sau il sifonezi – genul de informatii si comunicare la care faci referire existau si in Antichitate ori Evul Mediu; apoi, nu moare nimeni de foame fara piata inteleasa in sens capitalist-occidental – existenta a miliarde de oameni in zone ne-capitaliste, inchise principiilor de functionare ale societatilor vestice (China si India) fiind o dovada ca nu e necesar sistemul anglo-american si dezvoltarea tehnologica pentru bunul mers al omenirii.
Dar sa revenim putin la ce ssustii tu cu „hranirea oamenilor” – SUA are 300 milioane oameni, UE cateva sute milioane dar majoritatea oamenilor traiesc in afara sistemelor apropiate de capitalism si dezvoltare tehnica. Oamenii aflati in afara blocului vestic nu sunt hraniti de „bunavointa” occidentalilor – care nu fac altceva decat sa colonizeze zonele slab dezvoltate, adica EI insisi sa se alimenteze cu resursele „tarilor bananiere”.
Cu alte cuvinte, ca sa subliniez ideea de baza, sistemul informational-comunicativ pe care il gratifici tu si care este aplicat cu precadere in SUA / Europa Occidentala (sunt zone in afara „blocului civilizational” unde nici conexiune la internet sau macar la telefonie mobila nu ai – dar oameni tot sunt si surse de hrana si aprovizionare) nu a facilitat nimic in domeniul hranirii populatiei pentru cei aflati in afara blocului vestic – poate doar comunicarea mai usoara intre tarile-parazit „dezvoltate” in colonizarea si jefuirea celor slabi de resurse.
Mai mult, aceste comunicatii sofisticate intrebuintate (in afaceri) indeosebi de corporatiile gigant nu hranesc nici macar lumea vestica, ci asigura doar suprematia pe piata a corporatiilor, in detrimentul micilor producatori si celor locali, prin intaietatea informatiilor de piata de care se bucura acestea.
Adica, inlesnesc doar profitul unora. Nu „satura” pe nimeni.
Are și Salerno câteva cuvinte tot pe-acolo:
„Dată fiind imposibilitatea clădirii şi menţinerii unei structuri a capitalului în absenţa calculului monetar, economia unei societăţi umane în regim socialist sfârşeşte prin a se reduce la proceduri gospodăreşti ultrascurte şi repetitive, cu utilizarea unui minimum de capital şi cu posibilităţi reduse de ajustare la dorinţe noi. Consecinţa este că însuşi TIMPUL – în accepţiunea praxeologică a unei distincţii între prezent şi viitor – încetează de a mai juca vreun rol în activitatea oamenilor. Bărbaţi şi femei, în existenţa lor lipsită de capital, de pe o zi pe alta, încep să resimtă timpul asemenea fiarelor sălbatice – nu activ, ca un mijloc de planificare şi acţiune, ci în mod pasiv, ca simplă durată.
Joseph T. Salerno
continuarea http://mises.ro/287/de-ce-este-imposibila-o-economie-socialista