În societățile tradiționale muzica era o reflecție a moralității publice și o școală a virtuții. Pentru Aristotel, muzica reprezenta pasiunile sufletului; dacă o persoană asculta muzica nepotrivită, era sigur că va dezvolta probleme de caracter. “În ritm și în melodii există asemănări apropiate de adevărata natură a mâniei și blândeții, și mai mult a curajului și a cumpătării și a tuturor stărilor opuse și a celorlalte feluri ale caracterului”, scria Stagiritul în “Politica”, într-un capitol dedicat educației, dar în care “muzica” se bucură de un tratament neobișnuit de extins. Muzica, în opinia filozofului grec, nu este nici pe departe doar o activitate recreativă, deși e și asta, ci, în primul rând, o educație a sentimentelor nobile.
La rândul său, Platon discută problema muzicii și a efectelor pe care le suscită tot într-un tratat politic, “Republica”. În esență, poziția sa rămâne în coordonatele tradiționale- fiind un stimulent puternic al emoțiilor, muzica trebuie tratată cu precauție – deși soluțiile sale generale sunt utopice.
Și în antichitatea chineză, muzica era luată în serios. Potrivit lui Confucius, îți poți da seama ce gândesc oamenii după muzica pe care o ascultă, dacă sunt un popor virtuos sau corupt. Unul dintre discipolii săi, Meng-tzu, cunoscut în Occident mai ales după numele său latin, Mencius, acorda un rol politic definitiv muzicii. “Mencius mergea până acolo încât considera că dacă un rege iubește muzica tradițională a trecutului, atunci regatul și domnia sa se vor îmbunătăți. El se folosea de argumentul potrivit căruia, dacă un rege și supușii săi au aceleași preferințe muzicale, atunci supușii vor respecta și se vor bucura de domnia regelui”.
Sfinții Bisericii nu puteau să nu surprindă rolul definitoriu pe care îl joacă muzica în formarea caracterelor. “Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului său, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici”, scria Ioan de Kronstadt.
Modernitatea a preluat toată această înțelepciune tradițională, însă, odată cu revolta romantică, a inversat sensul ei. Muzica are o valoare doar atât timp cât neliniștește și tulbură sufletul, în timp ce stările de echilibru și armonie devin insuportabile pentru un modern, ceea ce explică, de pildă, și iritarea pe care multe spirite cultivate (vezi Garia Marquez) o au atunci când ascultă Haydn. Nu e de mirare că muzica a căpătat ,din secolul XIX și până astăzi, certe valențe revoluționare, de la simpatia lui Beethoven pentru Revoluția Franceză, până la inflexiunile anticomuniste din Pink Floyd și brigăzile nesfârșite de muzicieni contemporani, “nomina sunt odiosa”, care derulează un program de subversiune culturală.
Din acest punct de vedere, rockul se distinge ca formula artistică protestară prin excelență. Le furnizează fanilor, în primul rând, o concepție asupra lumii, manifestată mai ales printr-o negare a ordinii naturale, și extaze estetice, “superioare chiar simfoniilor clasice”, conform opiniei unor critici, la prima vedere diferiți, cum sunt Charles Reich sau Tyler Cowen.
Pentru fani, spiritul rockului înseamnă libertate, eliberarea de prejudecăți, depășirea șabloanelor, o pasiune nestăvilită și detașarea de balastul burghez al epocii. Dar mai firesc ar fi, pe urmele lui Roger Kimball, să vedem în rock doar “extaze dionisiace prefabricate, ostentativ sexuale, strident nonraționale”. Pentru că dincolo de etichete, așa cum argumentează Kimabll, ceea ce face gloria rockului nu este nicidecum linia plăcută din “Yesterday” al lui Paul McCartney, ci asaltul amplificat adresat organelor inferioare, și mai puțin capului sau inimii. “Dacă civilizația este depre nuanță, reținere, discriminare și ordine, atunci rockul este anticivilizație. Desigur că fiecare civilizație are nevoie de o formă de irațional, de un spațiu pentru dionisiac. Poate rockul oferi un spațiu pentru asemenea impulsuri? Sunt sceptic”, declara Kimball, într-un interviu.
Problema rockului nu constă doar în ritmurile tribale, care neliniștesc sufletul și îl duc într-o stare de angoasă și revoltă, ci la fel de bine în versuri, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât variații pe legea Thelemei, proclamată de Aleisteir Crowley, probabil cea mai importantă influență asupra rockului britanic de început.
Pachetul complet oferit de muzica rock (melodie și mesaj) suferă din plin, oricât și-ar imagina fanii contrariul. Argumentul strict în favoarea rockului provine din comparația cu celelalte genuri muzicale contemporane (pop, house, hip-hop), mult mai vulgare și simple. Însă ceea ce le scapă pasionaților din vedere este faptul că rockul are, prin definiție, un caracter degenerativ, deoarce contestă orice formă de ordine. Așa că odată ce spulberi canoanele estetice, nu mai are niciun sens să te plângi că lumea începe să consume muzică din ce în ce mai stupidă. În al doilea rând, rockul s-a afirmat de la bun început ca o muzică de mase, fiind echivalentul din anii ’50 și ’60 al rebuturilor muzicale consumate astăzi. Dacă versurile și muzica ni se par mai inteligente și istețe, este pentru că îl comparăm cu dejecțiile actuale și nu pentru că l-am raporta la un standard cultural elevat. Iar muzica se tot prăbușește de la Berlioz încoace…deci încă înainte de revoluția rock’n’roll.
Acesta fiind contextul cultural, nici nu e nevoie de a introduce ipoteze supranaturale (îngeri și demoni) pentru a ne da seama care este influenta muzicii moderne asupra formării caracterelor, chiar Paganini ne asigură de existența unor spirite ajutătoare în actul artistic.
Și din acest motiv, ideea recentă a câtorva prelați de a căuta și găsi mesaje ortodoxe în rock sau a se mândri cu orele de audiție în domeniu este la fel ridicolă precum a pune versuri pop pe muzică psaltică. Dar în babilonia culturală și spirituală în care trăim, orice este posibil, chiar și a descoperi revelații religioase angelice în zgomot de dublu bass. În stimularea acestei babilonii omniprezente un rol semnificativ îl joacă și ridicarea doctă a (sub)mediocrului la rang de capodoperă, de unde și osanalele jenante închinate, pe ici, pe colo, mai peste tot, muzicii rock sau încarnărilor sale mai rudimentare.
Rockul este într-adevăr libertate, însă doar dacă libertatea echivalează cu anarhia morală și estetică.
Daca va referiti la ceea ce a scris Parintele Aldea recent despre piesa respectiva ca ar avea un mesaj ortodox, eu inteleg prin asta ca se referea strict la versuri, desi un pic scoase din context.
In fine, eu am vazut acel mesaj al lui ca o contrapondere si o incercare de echilibrare a unor spirite care mult prea usor se dedau la aflatul in treaba cu parerea si trag, de la intaltimea nepriceperii, concluzii de genul „cutare eveniment e pedeapsa divina sau cutare individ e satanist si a primit ce merita” etc.
Nu cred ca parintele in cauza recomanda, prin acea declaratie a lui, muzica rock.
Oricum, evenimentele recente din societatea romaneasca au scos la iveala, cel putin la nivel de discurs, extrem de multa mojicie si spirit de gloata cam de toate partile discutiei.
Eu am o nedumerire. Rockul are mai multe stiluri, mai multe „nuanţe”. Într-adevăr, rockul alert instigă la rebeliune, o simt pe propria piele (da, aveţi dreptate, în carne, în materie, nu în suflet, însă există baladele, acele melodii incluse tot în stilul rock, însă mai puţin energice.
Cu respectivul stil de rock ce facem?
@mihai, problema la nivelul unor prelati e ca sar din lac in put. ba infiereaza fara discernamant, ba incep sa asculte patru ore pe zi rock si discern epifanii in versuri. e nevoie de mai multa consecventa dogmatica si discernamant in actiuni. ceea ce nu prea am observat. in fine…
@iocan… rockul si muzica in general nu trebuie sa fie doar agresiv ca sa disturbe. o melodie foarte sentimentala poate fi la fel de tulburatoare ca si una agresiva. ceea ce am incercat eu in articol a fost sa reiau niste distinctii, care mi s-au parut uitate. adica, sa nu ascultam rock si sa ne credem pe culmea civilizatiei. daca ascultam rock, e bine sa ne dam seama ca o facem in virtutea unei inertii si sa ne dam seama ca rockul vine la pachet cu un set de probleme, vezi Mr.Crowley
Aşa cum „beauty is in the eye of the beholder”, putem spune că şi efectul muzicii asupra oamenilor nu poate fi disociat de filtrele culturale personale ale fiecăruia.
Am cunoscut atei înverşunaţi, pasionaţi însă de muzica bizantină, ori de opera lui Bach, de pildă, precum şi persoane care au crescut de copii cu muzică rock (de mai toate tipurile), care au evouluat mai târziu în creştini cu o viaţă cât au putut ei de curată.
Am văzut prin Pateric o chestie ca lumea, că istoria mântuirii unui om nu seamănă cu a altuia.
Cel mai bine, deci, este să evităm generalizările.
Foarte bun articol. Mi se pare ca nu este un accident ca societatea este manipulata si canalizata in a se bastardiza. Arta in general este una din cai.Cei care detin casele de distribuire a muzicii joc un mare rol in programarea noastra mintala. Politicienii joaca alt rol, si bancherii de asemenea. Dar seara se intrunesc toti si se socotesc intre ei care va fi pasil urmator. Au o agenda bine pusa la punct.
To this point it’s been 4 12 months because the
boat was painted and we have now NOT had to make use of polish first.
Nu cred ca incape indoiala asupra posibilitatilor muzicii de a influenta starea de spirit (muzica este stare de spirit). Problema, in opinia mea, e coexistenta muzicii cu industria muzicala – care e ‘muzicala’ pe cat e banca ‘nationala’ sau ‘a romaniei’. In masura in care muzica este arta aceasta are posibilitati multiple hermeneutice si incurajeaza libertatea mintii. Canoanele de interpretare – fiind afacerea industriei, prin natura lor consumabila – nu au din capul locului vreo legatura cu libertatea. Rock este un mod de a se raporta la muzica al unor minti care gasesc in asa-numitul ‘spirit liber’ o forma de odihna :zzz. Spun asta pentru ca agresivitatea si-a facut loc treptat in muzica in momente de agonie estetica, exprimand de fapt regretul instrainarii formelor anterioare. Din acest motiv vreau sa cred ca muzica, in afara productiei de masa, pastreaza inca, in forme obscure sau contradictorii chiar, intentii nobile.