Astăzi, una dintre modalităţile sigure de sinucidere intelectuală o reprezintă punerea sub semnul îndoielii a Ştiinţei. Prin asta nu înteleg contestarea diverselor tehnici şi metode de măsurare folosite în cercetarea naturala, cât mai ales tăgăduirea monopolului absolut în aflarea Adevărului. Briciul lui Occam, şlefuit de succesele ştiinţifice şi prestigiul unui Newton, a devenit în modernitate criteriul pozivitist care delimitează în mod neechivoc tot ceea ce poate fi spus cu sens sau nu. Iar regula generală prevede, cel puţin de la Descartes şi Newton încoace, ca tot ceea ce nu poate fi tradus în limbaj matematic să fie retrogradat în categoria derizoriului epistemologic. Orbiţi de isprăvile tehnologice ale modernităţii, din ce în ce mai puţini au fost aceia care să îşi puna întrebări radicale asupra pretenţiilor totalitare ale Ştiinţei. Ba mai mult, metodele ştiinţelor pozitive, împreună cu asumpţiile lor arbitrare, au fost împrumutate de ştiinţele sociale, cu rezultate dintre cele mai ridicole.

Wolfgang Smith, profesor la MIT şi UCLA, cu un doctorat în matematică la Columbia, îşi propune, în „Cosmos & Transcendence, Breaking through the barrier of scientistic belief”, să demonstreze cum imaginea scientistă asupra lumii se bazează pe presupoziţii metafizice şi nu pe cercetarea „value free” a faptelor, pe inducţie incompletă, pe experimente şi observaţii. Teza lui Smith este că reducerea universului la categorii fizico-matematice nu reprezintă o descoperire ştiinţifică, ci o asumpţie metafizică introdusă pe sub preş. Mai mult, Smith susţine că presupoziţia în cauză nu a jucat niciun rol în succesul ştiintei moderne şi nici nu a avut vreodată o contribuţie decisivă. Indiferent de această ultimă teză, însă, ideea fundamentală a profesorului american este că, în pofida pretenţiilor metafizice ale modelului pozitivist, ceea ce ni se livrează, de fapt, în pachetul scientist este o anumită metafizică anti-metafizică, care stă sau pică pe considerente filozofice şi nu pe cele ale măsurătorilor cantitative.

Pe urmele lui A.N. Whitehead, Smith identifică originea scientismului modern în scrierile lui Descartes, principalul teoretician al „bifurcaţiei” - distincţia între calităţile primare ale lucrurilor (cele care pot fi traduse în limbaj matematic) şi cele secundare (care rămân imune la formalizare, cum ar fi, de pildă, culoarea). „The bifurcation postulate is tantamount to the identification of the so-called physical universe (the world as conceived by the physicist) with the real world per se, through the device of relegating all else (all that does not fit this conception) to an ontological limbo, situated outside the world of objectively existent things”. Cu alte cuvinte, tot ce nu poate fi redus la număr şi întindere dispare din peisajul respectabilităţii ştiinţifice, după cum o spune răspicat chiar Newton, în Principia.

Strategia de atac a profesorului Smith merge pe două direcţii. Prima dintre ele analizează impactul realizărilor ştiinţifice ale sec. XX, în special teoria relativităţii şi mecanica cuantică, asupra ideilor newtoniene. Mai precis, cercetările lui Werner Heisenberg şi Erwin Schrodinger contestă în mod direct ideea că ştiintele naturii se ocupă de entităţi fundamentale. Ele descriu, ne reaminteşte Wolfgang Smith, mai degrabă relaţiile noastre cu Natura şi nu Natura propriu-zisă sau lucrurile în sine pe care le presupunea Newton. Distincţia între minte şi materie, promulgată cu emfază de pozitivism, este distrusă practic de rezultatele ştiintei moderne, care evidenţiază rolul fundamental al observatorului ca parte a experimentelor. Potrivit lui Wolfgang Smith, consecinţa care derivă de aici nu este în mod necesar o invalidare a conceptului newtonian de univers fizic, ci invalidarea pretenţiilor ştiintifice privind această ipoteză. Practic, ea devine complet irelevantă pentru cercetarea ştiinţifică, fiind doar o presupoziţie metafizică printre altele. „For as Schrodinger has observed, it was precisely during the years or decades which let us succeed in tracing single individual atoms or fundamental particles, that we have been compelled to dismiss the idea of such particles as fundamental entitities”

Însă profesorul Smith nu se mulţumeste doar cu această consecinţă desprinsă din succesul mecanicii cuantice şi purcede la o demolare filozofică a bifurcarţiei lui Descartes. Ceea ce arată destul de clar demonstraţia istorico-metafizică întreprinsă în capitolul doi al cărţii este rezistenţa viguroasă, de-a lungul timpului, în faţa reducţionismului cartezian, a unor gânditori de primă mână. Plecând de la episcopul Berkeley, care loveşte decisiv teoria bifurcaţiei, strict pe premise carteziene, şi ajunge să nege întregul univers fizic, trecând prin Kant şi ajungând până în sec. XX, la opera unui Husserl sau Whitehead, presupoziţiile ştiintei moderne au fost contestate cu argumente dintre cele mai solide.

De altefel, separaţia radicală dintre „res extensa” şi „res cogitans” şi reducerea universului strict la un „res extensa” guvernat de mecanică, i-au pus probleme filozofice serioase inclusiv lui Descartes, pe care acesta a încercat să le escamoteze prin recursul la Divinitate. Şi cu toate acestea, ne spune Wolfgang Smith, metafizica ştiintei moderne arată la fel de câteva sute de ani încoace. Nici măcar colapsul fizicii newtoniene nu a putut elimina bagajul filozofic cartezian. „Now as before, it can be said that men of science have learned their philosophy from the Principia. They have learned it so well, in fact, that these modes of thought have become ingrained to the point of conferring upon the Newtonian philosophical premises a status of self evidence (which is no doubt the reason why ‘any doctrine which does not implicitly presuppose this point of view is assailed as unintelligible’)”.

Reducţionismul cartezian aruncă, folosind argumente situate în afara testării empirice, un univers întreg în sfera iraţionalismului.

La obiecţiile ridicate împotriva infrastrucurii filozofice a ştiinţei moderne, pozitivistul ar putea replica, însă, că ştiinta nu are nevoie de presupoziţii metafizice, fiind vorba mai degrabă de „Weltanschauuung”-ul unui calculator. Totul s-ar reduce, în acest caz, la definiţii operationale.

Însă, pentru Wolfgang Smith, această apărare nu ţine în realitate, deoarece, spune el, este puţin probabil ca cineva sa devină atât de „dezumanizat” încât să rămână strict la o perspectivă pozitivistă. Iar, in al doilea rând, asumarea unui astfel de statut ar însemna practic o negare a însăşi pretenţiei esenţiale a ştiinţei de a fi o imagine a universului fizic. „The fact remains that science does promulgate a doctrine. It makes claims about the physical universe which have a fundamental bearing upon other spheres of thought. Whether directly or indirectly, it inculcates certain metaphysical beliefs, and predisposes against others. (...) It has something very general to say about the world and our place in the world. In short, it has a truth to proclaim, a truth which according to official belief is founded upon hard and incontrovertible discoveries”.

Recapitulând, teza foarte explicită a profesorului Wolfgang Smith este că această doctrină a Ştiinţei se sprijină pe baze metafizice contradictorii. Chiar în pofida unor încercări pragmatice de introducere a teoriei modelelor sau a înlocuirii ideii de adevăr cu ideea de utilitate, adevărul Ştiinţei rămâne, în continuare, reducţionist.

Iar dacă tot ceea ce metafizica scientistă ne oferă drept realitate este un univers formalizat şi o „subiectivitate iluzorie”, întrebarea naturală care se pune, potrivit profesorului Smith, este ce am pierdut atunci când am crezut că am câştigat totul? Răspunsul său nu lasă loc de îndoieli: pierdem lumea întreagă şi pe Creatorul ei. „(...) the real, objective cosmos, which turns out to be a live universe full of colour, sound and fragrance, a world in which things speak to us and everything has meaning. But we must learn to listen and to discern. And that is a task which involves the whole man: body, soul, and above all, heart”

Autorul operează, în mod explicit, cu o ipoteză creaţionistă, iar argumentele sale sunt decupate din interiorul principalelor tradiţii antice, în spiritul unei veritabile „Sophia perennis”, cu câteva inflexiuni platonice evidente şi, în bună măsură, asumate. Din acest punct de vedere, capitolul „Lost Horizons” încearcă să jaloneze o hartă a oportunităţilor pierdute prin eliminarea metafizicii şi a înţelepciunii tradiţionale.

Potrivit profesorului Smith, universul nu reprezintă altceva decât o manifestare a lui Dumnezeu, lumea creată căpătând viaţă doar prin participarea la Fiinţă. Realitatea fizică nu are o identitate de sine stătătoare, fiind un flux continuu, o idee familiară, de altfel, unor gânditori atât de diferiţi precum Heraclit sau Schrodinger. Singurul despre putem spune ca există cu adevărat este Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Vechiul Testament (Iesirea, cap. 3,1-4). Mergând pe urme neoplatonice, filozoful american identifică principalul atribut al Divinităţii ca fiind ideea de Unu. Însă acelaşi atribut pare a fi urmărit şi de Ştiinţă, chiar dacă într-o direcţie care se arată de la bun început a fi o fundătură. “The object of science, therefore, is to reduce the multiplicity of phenomena to the unity of principles, and ideally - if that be possible – to the unity of one single principle”. Inutil să mai amintim cât de deşartă i se pare profesorului Smith căutarea unicităţii în creat, prin mijloacele Ştiintei. Eternitatea şi Unul nu pot fi găsite, ne spune autorul, decât în inimă, acolo unde se află “nous”-ul, adevăratul organ epistemic pentru decelarea Divinităţii, am adăuga noi.

Cu un astfel de arsenal epistemologic si metafizic, autorul trece la demantelarea evoluţionismului, a psihanalizei freudiene şi a celei jungiene. Argumentele sale nu sunt de neglijat, mai ales în privinţa teoriilor lui Jung, în care vede nu vede mai mult de un ideolog modern al gnosticismului, însă ele nu mai au astăzi aceeaşi priză, în condiţiile în care modelele culturale respective s-au perimat ori sunt pe cale să se prăbuşească sub povara propriilor inconsecvenţe.

Mult mai fertil şi mai proaspăt arată, însă, ultimul capitol al unei cărţi foarte condensate, unde Wolfgang Smith decelează consecinţele pe plan cultural şi moral ale adoptării paradigmei scientiste. În primul rând, ne spune el, toate valorile şi normele au devenit o chestiune subiectivă, relativă, de gust. Ceea ce nu poate fi tradus în limbajul matematicii dobândeşte o natură iraţională, ceea ce explică şi de ce scientismul face casă bună cu nihilismul, după cum anticipaseră deja, pe plan literar, un Turgheniev sau Dostoievski. „Nothing is sacrosant anymore, and at last everyone is at liberty to do as he will. Or so it may seem; for in reality the manipulation of culture has become a serious enterprise, a business to be attended to by governments and other interest groups”.

În plan antropologic, omului i se amputează dimensiunea spirituală, fiind redus la câteva însuşiri, standardizate ulterior prin inginerie socială. Mai mult, avansul tehnologic schimbă radical viaţa interioară a omului, care se trezeşte exilat într-un univers monstruos de impersonal. „(...) he has become a precarious anomaly – one could almost say a freak. There is something pathetic in the spectacle of this ‚precocious simian’; and behind all the noise and bluster one senses an incredible loneliness and a pervading Angst ”.

De asemenea, arta renunţă la a mai fi o „retorică” şi este doar o „estetică”. Cu alte cuvinte, obiectivele ei se limitează la a produce plăcere şi nu la revelarea Adevărului. În acelaşi timp, subiectivizarea inaugurată de modernitate, pe principiul bifurcaţiei, dinamitează şi în artă orice noţiune de sens şi raţionalitate. „The history of modern science teach us that the merely human, cut off from spiritual tradition and the touch of transcendence, is unstable; it degenerates before long into the infrahuman and the absurd”.

Degringolada şi haosul produse de modernitatea scientistă sunt puse de profesorul Wolfgang Smith pe seama unei curiozităţi maladive, care repetă scenariul biblic din Grădina Paradisului. „It (căderea –n.r.) is re-enacted on a smaller or larger scale wherever men opt for what is contingent and ephemeral in place of eternal truth”.

Remediul se desprinde cu naturaleţe din precizia diagnosticului, iar asta conferă un argument în plus pentru lectura unei cărţi neglijate.