Recunosc. Nu am avut ce face si mi-am pierdut vreo doua zile uitandu-ma la un serial american despre o firma de avocatura din New York. Nu a fost cea mai inteleapta alegere facuta in viata, dar mi-am zis sa vad si eu, printre alte lucruri, cam care sunt tendintele in materie de filme.

Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost distributia rolurilor pozitive/negative in functie de culoarea pielii. Poate e doar o intamplare, poate nu are nimic de-a face cu o corectitudine politica, insa toate personajele malefice provin din randul albilor. Nu ar fi asta o problema asa importanta, insa te surprinde sa vezi de partea echilibrului, a dreptatii si a victimelor cu preponderenta afro-americani. Cand e vorba de intruchiparea judecatorilor impartiali, a conducatorilor de firma corecti, a unor cercetatori stiintifici geniali, atunci ne confruntam cu o afluenta care tine cont mai mult de ideologie decat de realitate.

Ce-i drept, aceste consideratii au o doza de arbitrar pentru ca, in linii mari, devine din ce in ce mai dificil sa distingi in productiile contemporane cam care e de partea raului si care de partea binelui. In practica, mai toti indivizii joaca pe o scena fara niciun suport moral solid. E o vanzoleala si o aflare in treaba pentru niste scopuri caraghioase la o analiza serioasa. Tot ceea ce pare sa conteze este succesul, contabilizat in primul rand prin instante materiale (costume scumpe, masini de colectie, femei fatale).

In schimb, actiunile personajelor nu au aproape nicio coerenta. Ei par a se misca doar in functie de capriciile momentului. Consistenta lor interioara este demolata de o teorie tipic hollywoodiana a virtutii (rebelul fara cauza, eroul filmelor noir, pistolarii betivi, prostituatele cu suflet mare, etc) si anume singularitatea lor. Cu alte cuvinte, insusirile morale nu fac niciodata pachet, iar o doza suficienta de rau are rolul, parca, de a potenta binele. Asa se explica de ce mai toti baietii buni trag din cand in cand cate un joint, sunt niste genii care nu prea pun mana pe carte, doar au idei venite de niciunde, iar la capitolul citate culturale videodromul isi ia partea leului prin referinte din alte filme, aproape la fel de proaste.

Machiavelli si Sun Tzu reprezinte resursele de autoritate intelectuala, pentru ca viata e in linii mari o jungla in care cei mai slabi vor pieri. Totul e permis pentru ca scopul scuza mijloacele.

Cat priveste succesul personal, filmul induce ideea (desi aceleasi clisee apar frecvent si in alte seriale) ca firma reprezinta adevarata familie a omului modern. Legaturile de sange trec pe planul doi sau trei, compania are dreptul de a consuma individul pana la ultima suflare. Departe de a se revolta intr-o forma sau alta, angajatii isi iubesc servitutea voluntara, pentru ca firma e singura ratiune a existentei personale. Cei care pleaca din corporatie sunt alungati din rai.

Pe langa toate aceste scaderi, serialul cu pricina pedaleaza insistent si pe cartea socialismului cu fata umana. Intr-o impartire tipic dialectica, proprietari fara scrupule isi jupoaie chiriasii, capitalisti imbuibati isi exploateaza muncitorii, familii sunt distruse de masini proiectate deficitar, iar managerii gaunosi nu dau doi bani pe viata angajatilor. Din fericire, exista avocati de succes gata sa faca bani si bine prin salvarea tuturor acestor nefericiti.

Cea mai simpla si sanatoasa optiune este de a arunca la gunoi aceasta maculatura cinematografica. Insa filmele de acest tip functioneaza, cred, in buna masura si pentru programarea predictiva a indivizilor. “Televiziunea e opiul maselor”, nu numai pentru starea de bine indusa artificial prin consumul indelungat, ci mai ales pentru mesajele strecurate intre replici de doi bani. De pilda, Fox a recunoscut ca s-a folosit de o multime de filme pentru a transmite mesaje ecologiste, Pentagonul e un actor important financiar si logistic in multe productii, in special pentru a spori numarul recrutilor, iar, recent, a aparut ideea de a sprijini Obamacare prin modificari de scenariu in seriale de succes ca Anatomia lui Grey.