Străbunicul lui Alexis de Tocqueville, Guillaume-Chrétien de Lamoignon de Malesherbes, nu este printre cele mai sonore nume aflate pe lista de victime din Revoluția Franceză. Ce-i drept, concurența a fost mare. Dar execuția sa este simbolică și relevantă, printre altele, pentru câteva probleme contemporane. Cum este de pildă cea legată de libertatea de expresie.

În Vechiul Regim funcția oficială a lui Malecherbes era aceea de cenzor. S-a ocupat de controlul publicațiilor vreme de 18 ani, iar cea mai importantă realizare a sa a fost apariția Enciclopediei lui Diderot și Voltaire. Chiar și după ce Parlamentul Francez a suspendat apariția acestei creații voluminoase, pe care astăzi, pe bună dreptate, nu o mai citește nimeni, munca iluminiștilor a continuat în secret, grație susținerii oferite de primul cenzor al Franței. Conform baronului von Grimm, fără ajutorul lui Malesherbes, Enciclopedia nu ar fi putut apărea.  A rămas, se pare, toată viața un apărător al idealurilor liberale în varianta lor roz iluminstă, naiv de optimistă.

Efuziunea publicistică a luat proporții după prăbușirea monarhiei, însă pentru scurt timp. Venirea iacobinilor la putere a pus capăt libertății de exprimare. S-a reinstituit cenzura, iar penalitățile au devenit mult mai drastice. Dacă înainte cea mai severă condamnare era un sejur la Bastilia, unde în fapt ajungeau doar scelerați incontrolabili ca Marchizul de Sade, și aceștia foarte rar, acum delictul de opinie însemna ghilotina.

Deși retras din viața publică încă dinainte de Revoluție și aflat la o vârstă venerabilă, cenzorul Malesherbes nu a reușit să scape de demonii Terorii. În 1794 a fost ghilotinat la Paris împreună cu fiica și ginerele său. Legătura dintre ideile enciclopediștilor și revoluție este destul de cunoscută așa că într-un anume sens se poate spune că Malesherbes și-a pierdut capul din cauza ideilor.

Situația a fost asemănătoare în Rusia prerevoluționară. Deși se vorbește curent despre cenzura utlizată de regimul țarist, în realitate, mai ales după 1905 revistele politice erau la liber, inclusiv cele bolșevice.  Autonomia politică din universități a fost garantată, ceea ce însemna practic deschiderea unor zone libere pentru propaganda revoluționară. În lumea artistică și culturală, nu exista aproape niciun fel de restricție. De aici și explozia incredibilă de creații futuriste, simboliste și avangardiste, care aveau toate, fără excepție, presupoziții și teze nihilist-revoluționare. Pentru a lua doar un exemplu, compozitorul Scriabin dorea să realizeze, cu puțin timp înaintea morții, o creație multimedia în Himalaya, prin care să grăbească Armaghedonul. Potrivit unor comentatori reputați, una din ideile omniprezente ale avangardei, și anume aceea de flux continuu, își avea corespondentul în „revoluția permanentă” a lui Trotsky (vezi, de exemplu, eseul lui Zamyatin despre scit). Cum era de așteptat, căderea monarhiei ortodoxe a fost primită cu ovații de artiștii care așteptau o nouă eră.

Într-adevăr, vremurile s-au schimbat după 1917, însă libertatea de exprimare din timpul țarilor s-a evaporat peste noapte. Scriitorii și artiștii au sfârșit ca muritori de foame sau uciși de gloanțele securității comuniste, iar de publicat nu mai era posibil. Cei mai norocoși au murit în exil. Deja în 1917, bolșevicii confiscaseră majoritatea tipografiilor, iar ulterior au introdus controale doar un pic mai subtile.

Ceea ce aveau în comun Franța și Rusia prerevoluționare era o infecție serioasă cu virusul liberalismului. În ambele regimuri existau suficienți oameni onorabili pentru care libertatea de expresie reprezenta un drept de necontestat, chiar și pentru vocile radicale.

Konstantin Pobedonostsev, tutorele ultimilor doi țari și procurator al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru un sfert de veac, spunea că până și mulți slavofilii acceptau fără comentarii această teză subversivă pentru orice regim tradițional sau legitimist. Asumpția era legată în foarte multe cazuri de un optimism antropologic nejustificat de nimic. Se presupunea cumva că adevărul și binele vor triumfa în confruntarea de idei și în dezbateri, iar competiția aceasta a paradigmelor le va selecta pe cele mai bune pentru oameni. Doar că în lumea reală nimic nu justifică aceste așteptări nerezonabile, iar cel care are mai multe mijloace, mai puține scrupule și ceva talent oratoric la îndemână va reuși să tranșeze disputa în favoarea sa. Nu este doar o nouă instanță a teoriei „de ce ajung în frunte cei mai răi”, ci aproape o inducție istorică. De pildă, în 1915, congresmanul american Oscar Callaway a prezentat un raport parlamentar devastator în care documenta felul în care J.P. Morgan controla presa americană și făcea presiuni prin intermediul „opiniei publice” pentru a susține sau a evita anumite teme.

Într-un context politic mai amplu, ideea unei libertăți de exprimare fără margini este solidară cu absența oricărei forme de protecționism cultural pentru o comunitate. Se presupune că o societate ar trebui să reziste oricărui asalt spiritual, dacă este suficient de sănătoasă. Altfel, înseamnă că oricum nu merita să reziste și experimenta probleme interne, care mai devreme sau mai târziu s-ar fi cronicizat. Acesta este un tip de argument care se folosește în special în legătura cu Rusia țaristă și cu lipsa de imunitate a regimului în fața propagandei revoluționare. Argumentul nu este chiar atât de redutabil pe cât pare, la prima vedere, fiind în fond o calchiere la un nivel cultural a unei teze evoluționiste și anume aceea de supraviețuire a celui mai bine adaptat. Dar adaptat conform căror standarde?

Întorcându-ne la problema protecționismului cultural, un exemplu micro s-ar putea dovedi mai edificator. Până nu demult, prea puțini oameni, de pildă, ar fi fost într-atât de iresponsabil încât să-și deschidă casa și să-și expună copii la propaganda unor zbuciumați. Filosofia politică pe care un monarh al Vechiului Regim sau o comunitate din trecut o subînțelegerea nu se deosebea prea mult de cea pe care un tată responsabil o are față de familia sa. Nu te poți aștepta ca un individ sau un grup să conteste presupozițiile morale și sociale ale comunității, iar comunitatea să reziste la nesfârșit. A le permite unor scelerați să corupă mințile oamenilor înseamnă că mai devreme sau mai târziu inclusiv dreptul oamenilor de a li se opune chiar și verbal va fi anulat. Liberalismul este un excelent teren de pregătire pentru diavoli totalitari, iar diavolii nu fac în niciun caz greșeala de a le permite contestatarilor să vorbească, nici măcar pe Facebook. Poate nu este tocmai o întâmplare că în societățile oculte de la începutul secolul XIX, liberalii erau plasați în cercul cel mai depărtat de adevărata putere.