“When He promised to the Jews who believed in Him a moral freedom instead of a political freedom and spoke of the scant value of the latter, the ecstasy of the people, which had been prompted by the miracle of the five loaves, gradually changed to grumbling, and subsequently these exchanges, resumed in Jerusalem, conclude with the people taking up stones to kill the One they wished to proclaim king but a short while before” (Khrapovitsky – Christ the Savior and the Jewish Revolution).

De atunci incoace, in modernitatea noastra, predomina “umanitaristii cu ghilotina”, sclavii unor scopuri cat mai abstracte, cu o iubire nelimitata pentru umanitate, in general, dar cu un dispret la fel de nelimitat pentru aproape, in particular. Dickens  a dovedit un talent remarcabil in portretele unor astfel de personaje.  Seth Pecksniff din “Martin Chuzzlewith” exceleaza in retorica altruismului global si pune celor doua fete ale sale numele “Caritate” si “Mila”, dar asta nu il impiedica sa caute, cu o lipsa totala de scrupule, doar satisfactia personala. Doamna Jellyby din “Casa Umbrelor”, “the telescopic philantropist”, face parte din aceeasi familie politica si sociala. O preocupa pana la epuizare soarta unui trib din Africa pe care nu l-a vazut niciodata, in timp ce propriii copii traiesc intr-o mizerie si dezordine produse de  cruciada-i umanitarista.

In termeni utilitaristi, personajele lui Dickens nu starnesc tragedii la scara mare, insa asta nu ar trebui sa ne impiedice sa vedem un tip ideal care, odata teleportat in viata publica, inmulteste numarul victimelor proportional cu cel al ambitiilor politice sau religioase. Pentru o varianta in carne si oase, actiunile “Sfintei” Hillary Clinton sunt edificatoare. Cei care cauta exemple suplimentare nu au altceva de facut decat sa deschida paginile ziarelor. De la ecologisti radicali, “unitisalvam toata Romania!”, la campanii legaliste, trecand prin iluziile institutionale (“sa vina ONU, UE, UNESCO sa ne salveze!”), prin rindeaua egalitarista a corectitudinii politice, prin razboaiele pentru combaterea terorismului global, pentru instaurarea democratiei globale, samd., nu avem de-a face cu altceva decat cu elanul revolutionar deghizat sub masca altruismului universal.

Asaltul modern asupra crestinismului pare ca a epuizat capitalul moral produs de acesta, mai ales in conditiile in care tot mai multe biserici presupus crestine adera necondintionat la dogmele umanitarist-revolutionare, cu un loc special rezervat astazi Papei Francisc.

Insa lectia esentiala a crestinismului si probabil singura cale de reusita filozofica, institutionala si comunitara, pe termen lung, chiar si in aceasta viata, ramane cultivarea virtutilor si concentrarea pe razboiul nevazut impotriva patimilor. Ispita constanta a revolutiei, indiferent de forma in care apare, trebuie repudiata in acelasi fel in care Mantuitorul a respins oferta unei revolutii nationaliste pentru indepartarea romanilor de la conducere. Transferul luptei interioare in actiune exterioara  simbolizeaza, in cel mai bun caz, o confuzie etica. Celor care acuza “quitesimul” pozitiei ortodoxe  li se poate raspunde ca “sangele martirilor este samanta crestinismului”, o pozitie la fel de valabila astazi ca si in vremea lui Tertullian, chiar daca astazi putini mai practica sacrificiul. In plan politic, pentru cei care stau cu un ochi la practica, consecintele acestei filozofii au fost descrise de Burke: “Somewhere there must be a control upon will and appetite; and the less of it there is whithin, the more of it there must be without”.