În disputele, de regulă inutile, cu diverse cunoștințe mândre de amplasarea lor temporală pe culmea istoriei, mi se scotea în evidență noblețea sufletească a modernilor. Astăzi nu mai e nevoie de creștinism, am învățat pe de rost abecedarul Luminilor, era o replică constantă a preopinenților mei. Ne înduioșăm după refugiați, plângem după leii din Africa, acordăm privilegii minorităților, ocrotim natura și salvăm lumea de la un capăt la altul. Moralitatea noastră evoluează, la fel și noi, barbaria trecutului rămâne în urmă, viitorul sună bine.

Însă un criteriu relevant întotdeauna pentru a vedea cum mai stăm cu fibra morală îl consituie atitudinea în fața morților. Morții la care mă refer nu sunt acele persoane dragi nouă, rude, ființe apropiate, individizi pe care i-am respectat, ci oamenii pe care într-un fel sau altul, întemeiat sau nu, îi vedeam drept dușmani, ticăloși, respingători. Moartea, deși reprezintă un fenomen privit cu jenă în contemporaneitate, are totuși darul de a mai înmuia asperitățile, de a arunca o umbră de milă asupra dușmanului, de a-i acorda circumstanțe atenuante, de a stăvili ura și mânia, fie ele și justificate într-un context complet secular. Oamenii ar trebui să devină mai înțelegători și să se înfrâneze de la excese colerice. Dacă nu am putut ierta greșelile cuiva în timpul vieții, moartea respectivului ar trebui să ne ajute cumva să o facem. “Voi scuipa pe mormintele voastre” poate fi o atitudine libertină, bună pentru un adolescent în căutarea identității, dar nu trădează prea multă compasiune.

Pentru creștin dragostea e datoria supremă. “Iubiți pe vrajmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă sau vă prigonesc” e îndemnul Mântuitorului. Standardul e ridicat, dar după cum remarca Parintele Teofil, porunca e și terapeutică, deoarece ținerea de minte a răului ne mănâncă sufletul. “Dar noi trebuie să avem milă și față de oamenii care sunt neputincioși în cele ale sufletului: de oameni care n-au răbdare, de oamenii care au răutate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei să le facă. Și de aceia trebuie să ne fie milă, și pentru aceia trebuie să ne rugăm”.

Din punctul acesta de vedere, distincția dintre creștin și păgân este tranșantă. Primul trebuie să își iubească dușmanii, vezi, de pildă, și acel tulburător “Nu ne răzbunați!” rostit de Mircea Vulcănescu, în timp ce păgânul (modernul) trebuie să scuipe pe mormintele lor.

“Răcirea iubrii”, anunțată de altfel, se vede limpede în imprecațiile rostite, chiar și de creștini, la moartea unui om. Răul real sau imaginar nu se uită, ba chiar se reamintește, se îngroașă, iar apoi se realizează un proces ad-hoc spre o “necesară pace socială” și “o cultivare a valorilor celor care trăiesc”; asta deși pacea nu are cum să vină niciodată din suflete oțețite. Însă Judecata de Apoi are loc aici și acum, după unii creștini.

Această patimă justițiară e un simptom evident al unei decreștinări accelerate, însă are meritul cumva de a ne arăta retrospectiv revoluția înfăptuită de Hristos. Puse față în față cele două atitudini ne-ar frapa în mod obișnuit, doar că astăzi foarte puțini sunt cei care mai simt că este ceva profund în neregulă cu strigătele de sărbătoare, cu vorbele de duh și cu satisfacția unei presupuse dreptăți. Dușmanul trebuie să primească exact ceea ce merită, adică scuipat pe mormânt, conform calapodului nostru șubred.

Din nefericire, așa funcționează moralitatea postcreștină. Iubește umanitea, dar nu suportă omul, fiindcă are prea multe păcate. Justiția aritmetică va continua să agite și mai abitir de acum înainte mințile și sufletele oamenilor, iar motive de iertare și milă se vor găsi din ce în ce mai puțin. E dificil să ierți greșelile când orizontul eshatologic se limitează la ziua de mâine. În fond, ceea ce unii numesc dezumanizare nu e altceva decât procesul prin care oamenii se scutură de moștenirea religioasă și se întorc voioși în natură.