Duminica trecută, Duminica femeii samarinence, Sfânta Biserică ne-a spus cum a ridicat Hristos pe cineva din starea pământească și trupească a minții spre starea în care ființa umană însetează după Dumnezeu și după rugăciune. Vedeți, femeia samarineancă a venit la fântână după apă fizică, care îi potolea doar setea. Dar când Hristos i-a arătat păcatele ei, iar ea a fugit la El pocăindu-se, atunci i s-a trezit setea duhovnicească, setea după Apa Vie a vieții veșnice, setea după comuniunea cu Dumnezeu; prima ei întrebare a fost despre rugăciune: unde ar putea să se închine lui Dumnezeu, cum să se roage. Eanghelia de astăzi ne oferă un model de rugăciune.

„Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.” (In. 9:1). Fiind orb din naștere el nu a văzut vreodată pe cineva. Nu își putea imagina cum arată un om. Nu L-a văzut niciodată pe Hristos. Știa doar că Hristos trece prin apropiere, că este un făcător de minuni și că îi poate da vederea. Așa că a început să strige și să-l cheme pe Hristos „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!!" (Mc. 10:47; Lc. 18:38). Oamenii au încercat să-l reducă la tăcere; îi deranja în timp ce ascultau predica lui Hristos, le tulbura liniștea. Hristos mergea, înconjurat de ucenicii Săi, iar ei L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu... Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. (In. 9:2-3, 6-8)

Să ne imaginăm starea mentală a acestui orb din naștere. Striga, cerea. L-au împins, poate chiar l-au forțat să rămână tăcut, dar el a continuat să strige, să implore. În termenii noștri, se ruga. Într-un final, Făcătorul de Minuni, nevăzut pentru el, s-a apropiat. Dar El nu a făcut imediat o minune. Dimpotriă, a făcut ceva ce potrivit înțelegerii noastre umane poate apărea umilitor, neplăcut. A scuipat și a făcut tină din salivă și țărână, cu care a uns ochii orbului. Dar nu a fost suficient. L-a trimit cu acest lut pe ochi să meargă să se spele în scăldătoarea de la Siloam (care înseamnă „trimis”). Dar orbul nu s-a opus, a mers dibuind drumul, împiedicându-se, expunându-se batjocurii celrolalți. Într-un sfârșit, a ajuns la scăldătoare și s-a spălat. Iar aici, îndurând toate, împlinind toate, și-a dobândit vederea și privirea.

Acesta este un model de rugăciune pentru noi. La urma urmei, și noi suntem orbi duhovnicește și nu Îl putem vedea pe Domnul. Dar știm că El există. Să-L chemăm, să strigăm către El, cerșind ajutorul. Și să nu disperăm dacă ajutorul nu ne este dat imediat. Poate că avem de mers mult în continuare, pe o cale nu ușoară, cum a fost și calea pe care a mers orbul către Siloam. Pe această cale s-ar putea să dăm peste lucruri neplăcute, umilitoare, cum a fost tina pentru orb. Să îndurăm totul. Să fim ascultători. Să facem ceea ce El ne-a cerut să facem. Să mergem pe drumul pe care El ni l-a arătat, cum a făcut orbul care a mers spre Siloam. Iar când am împlinit toate acestea, atunci Domnul va răspunde rugăciunilor noastre, și dacă este în acord cu voia Sa, ne va îndepli rugăciunea. Și ni se va întâmpla nouă ceea ce i s-a întâmplat și orbului. Când printre întâmplările ale vieții noastre, Domnul ne va întreba „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (In. 9:35), noi atunci vom răspunde: Cred, Doamne și I ne vom închina.

Să ne debarasăm însă în timpul rugăciunii de toate imaginile. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, ci ca orbul să știm doar că Domnul este aproape și poate face orice. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă cum ne-am dori, să nu disperăm. Ci să sperăm, speranță împotriva oricărei speranțe. Iar El va face ceea ce ne este nouă de folos. Să păstrăm starea minții pe care o avea orbul – este cea mai bună formă de rugăciune.