Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Bicentenar Dostoievski: Întoarcerea spre interior PDF Imprimare Email
Dostoievski
Scris de STV   
Miercuri, 17 Noiembrie 2021 07:50

coupleContinuăm seria textelor comemorative pe care am început să le propunem cititorilor noștri în preajma bicentenarului nașterii lui Dostoievski (30 octombrie s.v.). Scria undeva autorul nostru: „Am avut odată chiar un prieten. Dar de-acum eram despot în suflet; voiam să am o putere nelimitată asupra sufletului lui; voiam să-i insuflu dispreţul faţă de mediul înconjurător; i-am pretins s-o rupă, arogant şi definitiv, cu acest mediu. L-am speriat cu prietenia mea pătimaşă; îl făceam să plângă, să se cutremure de convulsii; avea un suflet naiv, care se dăruia cu uşurinţă; dar după ce mi s-a dăruit cu totul, am ajuns imediat să-l urăsc şi l-am respins ca şi cum n-aş fi avut nevoie de el decât ca să repurtez victoria asupra lui, decât ca să mi-l fac vasal.” („Însemnări din subterană”, 1864; trad. E. Iordache). Biograful Joseph Frank crede că pasajul reflectă eșecul unei “prietenii schilleriene” din tinereţea autorului. Ca mai toţi literaţii vremii, el fusese hrănit încă din copilărie cu lecturi și idealuri romantice. Tema de o viaţă a lui Dostoievski a rămas reconcilierea influenţelor romantice cu Vieţile Sfinţilor - tendinţe care își disputau inima sa și pe cea a Mamei Rusii. Cuadratura cercului? Leontiev și-a atras mânia veșnică a hiliaștilor din toate bisericile pentru a fi sugerat mai puţin decât atât, dar întrebarea fecundă poate fi mai importantă decât răspunsul… Oricum, înlocuiţi relaţia de prietenie cu cea filială în problema de mai sus, pentru a regăsi intriga Adolescentului și pe cea a Fraţilor Karamazov. Înlocuiţi-o cu relaţia soţ-soţie, pentru a ajunge în pragul povestirii de astăzi - poate cea mai dureroasă dramă de pe frontul dostoievskian introspectiv. Introducerea noastră se poate termina aici. Ceea ce urmează este doar reluarea aceleiași idei într-un context mai larg, sperăm de folos pentru aflarea punctului în care ne găsim, pe harta preocupărilor lui Dostoievski.

 

Pentru omul nou, instituţiile proiectate din fotoliu de „demoni inteligenţi” (Kant) transmută viciile private în bunuri publice, prin magia mâinii invizibile. Planul B este ceea ce Dostoievski numea „mușuroiul” (înregimentarea colectivistă, acum și în versiune digitală). Planul C, un fel de salt evolutiv de sinteză, este abolirea omului și înlocuirea sa cu robotul transumanist. Șigaliov si Marele Inchizitor converg în această direcţie. Există însă și ideea mai veche că „exteriorul este oglinda interiorului”. Din această perspectivă, viaţa cetăţii reflectă viaţa micilor comunităţi, începând cu familia. Însă atât cetatea cât și căminul reflectă dispoziţia sufletului: simfonia și echilibrul, sau disonanţa și dezechilibrul puterilor sufletești. Întregul are rădăcini în fiecare suflet și este organic legat de ansamblul lor. „Toţi suntem vinovaţi pentru toţi.” Dar frumosul și armonia interioare sunt ziditoare, deopotrivă pentru sine și aproape. Ele sunt adesea contagioase. Opera lui Dostoievski ni se pare că ilustrează o asemenea perspectivă și o rafinează, în căutarea deplinătăţii. În lumea sa, frumosul ziditor capătă tot mai distinct savoarea dragostei împreună pătimitoare a lui Hristos. Din ea se împărtășesc, pentru a-i împărtăși la rândul lor pe alţii, Sonia, Prinţul Mîșkin, sau Aleoșa Karamazov. („Să vă iubiţi unul pe altul așa precum eu v-am iubit pe voi.” Se poate proba din acest unghi și importanţa unor personaje cu rol aparent mic, uneori aproape neobservate.) De altă parte, conflictele văzute sunt ecourile războaielor nevăzute, din cetatea sufletului. Sfârtecarea interioară a lumii și a personajelor sale, Dostoievski o vede, în general, ieșită din ispitele unui idealism sentimental și romantic, „schillerian”. Nu fără merite la tineri, dar încă facil și ușor de ofensat „de moarte”. (Scara nevoinţelor formative liber asumate, care ar evita aceste capcane, lipsește. Este înlocuită tacit cu penalismul apusean, ca în cazul lui Ivan Karamazov. El duce la disperare și revoltă oarbă, am putea spune, căutând să sintetizăm pe Dostoievski cu Leontiev, pe linia neîntrecutului tâlcuitor al laturii practice a celui dintâi,  Mitropolitului Antonie Hrapoviţki, din mâinile căruia a primit ultima cuminecătură cel din urmă.) Idealistul dezabuzat sfârșește adesea în căutare egocentrică de „satisfacţie”, în cele din urmă distructivă și autodistructivă. Egoismul criminal, cuibărit uneori sub idealuri filantropice, este, la rândul său, contagios. Capcana se închide și mizeria naturii umane căzute atinge culmea tocmai în relaţiile dintre cei apropiaţi. (Ca unul cu greu izbăvit de ea, Dostoievski nu se scârbește, ci plânge împreună cu victimele.) Minciuna nu se dezvăluie de fapt cel mai dureros în „politica mare” din Demonii, ci în reaţiile imediate cu cei pe care „în alt film” am fi putut să-i iubim și să-i zidim cel mai ușor, zidindu-ne pe noi înșine. Prieteni, părinţi și copii, soţi și soţii. Fiecare suntem întrucântva purtători ai acestei înșelări contagioase .„Trichinele” din visul final al lui Raskolnikov se manifestă începând de acasă... Minciuna interioară și implicaţiile ei alcătuiesc ceea ce în lumea lui Dostoievski se numește „subterana”. Povestirea care urmează pornește de la scena unei sinucideri reale, care l-a impresionat pe autor. Ea ar putea fi, spuneam, cea mai completă și mai dramatică ilustrare dostoievskiană a prăbușirii sufletești si familiale în subterană. În continuarea seriei noastre comemorative vom încerca să ilustrăm, în contrapunct, contribuţia autorului nostru la ieșirea din subterană. După diagnostic, terapia. (S.T.V.)

 

***

F.M. Dostoievski

Din din Jurnalul unui scriitor (noiembrie, 1876)

Traducere de Leonida Teodorescu (*)

SFIOASA (Povestire fantastică)

Capitolul I

Din partea autorului.

Cer scuze cititorilor mei că de data aceasta în locul Jurnalului în forma lui obişnuită nu dau decât o povestire. Dar am fost într-adevăr ocupat cu povestirea asta cea mai mare parte lunii. În orice caz, rog cititorul să fie îngăduitor.

Acum despre povestire. Am denumit-o fantastică, deşi eu însumi o socotesc reală în gradul cel mai înalt. Fantasticul, însă, există cu adevărat aici – e în forma însăşi a povestirii, ceea ce şi găsesc necesar să explic în prealabil.

Toată problema constă în faptul că nu e nici povestire şi nici jurnal. Închipuiţi-vă un soţ, în casa căruia, pe masă, se află soţia lui, o sinucigaşă, care, cu câteva ceasuri în urmă, s-a aruncat pe fereastră. El e tulburat şi n-a apucat încă să-şi adune gândurile. Umblă prin camere şi caută să înţeleagă cele întâmplate, „să-şi pună gândurile la punct”…Şi mai e şi un ipohondru înrăit, din cei care vorbesc de unul singur. Ei şi vorbeşte de unul singur, îşi povesteşte întâmplarea, caută să şi-o clarifice. În ciuda unei consecvenţe aparente, se contrazice de câteva ori şi ca logică şi ca sentimente. Se justifică, o acuză, lansează în explicaţii lipsite de noimă; aici dai şi de o gândire şi de o simţire grosolană, dar şi de un sentiment profund. Puţin câte puţin, îşi clarifică cele întâmplate şi-şi „pune gândurile la punct.” Un şir de amintiri stârnite de el îl conduc, în fine, la adevăr şi adevărul îi înalţă irezistibil gândirea şi simţirea. Spre sfârşit se schimbă chiar şi tonul povestirii, în raport cu începutul ei haotic. Adevărul i se relevă nefericitului destul de clar şi de conturat, cel puţin pentru el însuşi.

Asta e tema. Evident, procesul povestirii durează câteva ceasuri cu pauze şi intermitenţe şi într-o formă incoerentă: ba vorbeşte de unul singur, ba se adresează parcă unui ascultător nevăzut, un fel de judecător. Dar aşa se întâmplă întotdeauna în realitate. Dacă un stenograf ar fi putut să-l ascute şi să-l înregistreze, ar fi ieşit ceva mai primitiv, mai nefinisat decât la mine, dar, după câte mi se pare, ordinea psihologică ar fi rămas aceeaşi. Ei bine, această ipoteză a stenografului (după care aş fi prelucrat cele înregistrate) constituie tocmai ceea ce numesc eu fantastic în povestirea asta. În parte, însă, lucruri asemănătoare au mai fost admise în artă. Victor Hugo, de pildă, în capodopera sa Ultima zi a unui condamnat la moarte, a utilizat aproape acelaşi procedeu şi, deşi n-a vorbit de stenograf, a admis un lucru şi mai neverosimil, presupunând că un condamnat la moarte poate (şi are şi timp) să-şi scrie jurnalul nu numai în cea din urmă zi a vieţii, dar chiar şi în cel din irmă ceas şi, literalmente, chiar şi în cel din urmă minut. Dacă, însă, nu şi-ar fi permis această fantezie, n-ar fi existat nici opera – cea mai reală şi cea mai adevărată dintre toate pe care le-a scris.

I. Cine am fost eu şi cine a fost ea.

Ei. Da, cât mai e aici – totul mai e încă în regulă, mai mă apropii şi mă uit la ea într-una; dar mâine au s-o ducă şi cum am să rămân de unul singur? Ea e acum în sală, pe masă – s-au pus două mese de joc cap la cap, iar coşciugul o să-l aducă mâine, unul alb, din mesteacăn alb, dar nu asta am vrut să zic… Tot umblu şi umblu şi vreau să-mi clarific asta. Uite că s-au scurs şase ceasuri de când tot vreau să mă dumiresc şi tot nu apuc să-mi adun gândurile. Asta e că eu tot umblu şi umblu şi umblu… Uite cum a fost. O să povestesc pur şi simplu în ordine. (Ordine!) Eu nu sunt scriitor, domnilor, vă daţi seama de asta, ei şi?

— Am să vă povestesc aşa cum înţeleg eu. Asta mă şi îngrozeşte, că înţeleg totul!

Dacă vreţi să ştiţi, adică dacă e s-o luăm chiar de la început, ea venea la mine pur şi simplu să-şi amaneteze lucrurile ca să-şi poată plăti anunţurile din [ziarul] Golos – că, uite, aşa şi aşa, că e guvernantă, că e gata să plece şi în provincie şi să dea şi lecţii la domiciliu etc. Etc. Asta a fost chiar la început şi sigur că n-am deosebit-o de altele: venea şi ea ca toţi ceilalţi, mă rog şi aşa mai departe. Pe urmă am început s-o deosebesc. Era aşa, blonduţă, destul de înaltă, cu mine a fost întotdeauna stângace, de parcă, se fâstâcea (cred că era la fel cu toţi străinii şi, sigur, pentru ea era tot aia, că eram eu, că era altul, vreau să spun dacă e să mă iei ca om şi nu ca zălogar). Cum îşi lua banii, se întorcea imediat şi pleca. Şi totul pe tăcute. Alţii se tot ceartă, se roagă, se târguiesc ca să le dai mai mult, ea nu, ce-i dai… Cred că mă cam încurc… Da, în primul rând şi mai întâi de toate m-au uimit lucrurile ei: nişte-cercei de argint, auriţi, un medalion prăpădit, lucruri de trei parale. Ştia şi singură că nu fac doi bani, dar vedeam pe faţa ei că pentru ea au o mare valoare şi, într-adevăr, asta e tot ce i-a rămas de pe urma părinţilor, am aflat-o mai târziu. O singură dată mi-am permis să zâmbesc ironic de lucrurile ei. Adică, vedeţi dumneavoastră, nu-mi permit asta niciodată, cu clienţii am un ton de gentleman: vorbe puţine, politeţe şi severitate. „Severitate, severitate, severitate”…Dar ea şi-a permis să aducă nişte rămăşiţe (chiar aşa) dintr-o scurtă veche de iepure, nu m-am abţinut şi i-am zis ceva, un fel de spirit. Maică, ce s-a aprins. Avea nişte ochi albaştri, mari, gânditori. Dar cum s-a mai aprins! N-a zis nici o vorbă, şi-a luat „rămăşiţele” şi s-a dus. Ei, atunci am remarcat-o pentru prima, dată într-un mod special şi m-am şi gândit la ea în sensul ăsta, adică tot în mod special. Da, mi-amintesc încă o impresie, adică, dacă vreţi, pe cea mai importantă, o sinteză a tuturor: că e teribil de tânără, atât de tânără, de parcă ar avea paişpe ani. Şi totuşi pe atunci nu mai avea decât trei luni şi împlinea şaişpe ani. Dar nu asta am vrut să spun şi nu asta era sinteza. A doua zi a venit din nou. Am aflat mai târziu că a fost cu scurta şi la Dobronravov şi la Moser, dar ăia în afară de aur nu primesc nimic şi nici n-au stat de vorbă. Eu, însă, am primit odată o camee de la ea (una prăpădită) şi, după ce m-am gândit, cât m-am gândit, m-a cuprins mirarea: în afară de aur şi de argint nu primesc nici eu nimic, iar de la ea am luat o camee. Ăsta a fost cel de al doilea gând despre ea, o ţin bine minte.

De data asta, adică după ce a fost la Moser, mi-a adus un ţigaret de chihlimbar – o chestie aşa și aşa, de amator, n-are nici o circulaţie la noi, că la noi ori e aur, ori nimic. Şi fiindcă veni după revolta de ieri, am primit-o cu severitate. Când sunt sever, sunt rece. Totuşi când i-am dat cele două ruble, n-am putut să mă abţin şi i-am zis, chipurile, puţin enervat: „o fac numai pentru dumneata, Moser n-o să-ţi ia obiectul”…Cuvântul pentru dumneata l-am subliniat în mod special şi într-un sens anume. Eram furios. Ea s-a aprins din nou, când îi ziceam asta: pentru dumneata, dar n-a scos o vorbă, n-a aruncat banii, i-a luat – eh, sărăcie, sărăcie! Dar cum s-a mai aprins! Mi-am dat seama c-am înţepat-o. Iar după ce-a ieşit, îmi pun deodată o întrebare: „Şi chiar face triumful ăsta două ruble?” He-he-he? Ţin minte că mi-am pus întrebarea asta exact de două ori: „Chiar face? Chiar face?” Şi, râzând, mi-am răspuns într-un sens pozitiv. Tare m-am mai înveselit atunci. Dar nu era un sentiment rău: am făcut-o gândit, cu intenţie, am vrut s-o încerc, că au început nişte gânduri despre ea. Asta a fost cel de al treilea gând special despre ea.

Ei şi de atunci a început totul. Se înţelege că am căutat să aflu pe căi ocolite toate împrejurările şi am aşteptat-o cu o mare nerăbdare.

— Că am presimţit că o să vină repede. Cum veni, începui o discuţie amabilă cu o politeţă neobişnuită. Că sunt şi eu bine educat şi am maniere. Hm. Atunci mi-am dat seama că e bună şi sfioasă. Ăştia bunii şi sfioșii nu rezistă prea mult şi deşi nu ţi se dezvăluie cine ştie ce, nu se pricep să scape de discuţie: răspund scurt, dar răspund şi cu cât mergi mai departe, îţi răspund mai mult, numai să nu oboseşti, dacă ăi nevoie de asta. Sigur că nu mi-am explicat nimic atunci. Despre Golos şi despre celelalte am aflat mai târziu. Pe atunci îşi publica anunţurile cu ultimii ei bani, la început, sigur, o lua mai de sus „cică o guvernantă, acceptă şi provincia, condiţiile să fie trimise în plic” şi pe urmă: „accept orice, să dau lecţii, să fiu şi domnişoară de companie, să am grijă şi de gospodărie şi de o bolnavă, mă pricep şi la cusut” etc. etc, mă rog, lucruri cunoscute! Sigur la toate astea se adăugau fel de fel de abţibilduri, iar la urmă de tot, când treaba a devenit disperată, a fost de acord să fie şi „fără salariu, numai pentru pâine”… Ei, nu, nu şi-a găsit slujbă! Mi-am zis atunci s-o mai încerc pentru ultima dată: iau Golosul de azi şi-i arăt un anunţ: „Persoană tânără, orfană, caut loc de guvernantă la copii mici, de preferinţă la un văduv. Pot să ajut şi la gospodărie”.

— Vezi, asta a apărut dimineaţa, iar până seara sunt sigur că şi-a găsit slujbă. Aşa trebuie să scrii anunţurile!

Iar s-a aprins, i-au scăpărat ochii, mi-a întors spatele şi a plecat imediat. Mi-a plăcut foarte mult. Dar eram sigur pe atunci şi nu-mi era frică de nimic: n-o să-i primească nimeni ţigaretele. Şi ea nu mai avea nici ţigaretele. Aşa a şi fost, vine după două zile, palida, emoţionată – mi-am dat seama că i s-a întâmplat ceva acasă şi chiar că i s-a întâmplat. O să spun imediat ce i s-a întâmplat, acum vreau numai să-mi aduc aminte ce grozav am fost atunci şi cum am crescut în ochii ei. Chestia a fost, că ea a adus icoana aceea (s-a hotărât s-o aducă)… Ah, vă rog să mă ascultaţi! Vă rog, să mă ascultaţi! Atunci, de fapt, începuse, că eu tot o încurcam… Chestia e că vreau să-mi amintesc totul, orice mărunţiş, orice punctişor. Tot vreau să-mi adun gândurile şi nu pot, iar punctele astea, punctele…

Icoana Maicii Domnului. Maica Domnului cu pruncul. O icoană de casă, de familie, veche, cu ferecătură din argint aurit – face, ei, vreo şase ruble face. Văd că ţine mult la icoană, o depune toată, fără să-i scoată ferecătură. Îi zic: mai bine ai scoate ferecătură, iar icoana s-o iei cu dumneata, totuşi e icoană, parcă n-ar merge.

— De ce, n-aveţi voie?

— Ei nu, nu că n-avem voie, dar poate că dumneata…

— Ei, bine, scoate-o.

— Ştii ce. N-am s-o scot, am să pun icoana acolo, în dulăpior, îi spusei, după ce mă gândii puţin – împreună cu celelalte icoane, sub candelă (de când am deschis casa de amanet, candela o aveam mereu aprinsă) şi-o să-ţi dau pur şi simplu zece ruble.

— N-am nevoie de zece, dă-mi cinci, am s-o răscumpăr neapărat.

— Zici că zece nu vrei? Icoana face zece ruble, adăugai eu, după ce am văzut că iar i s-au aprins ochişorii. N-a zis nimic. I-am adus cinci ruble.

— Nu trebuie să dispreţuieşti pe nimeni, am fost şi eu strâns cu uşa şi mai rău încă şi dacă acum mă vezi că mă ocup cu asta… După toate alea pe care le-am păţit…

— Te răzbuni pe societate? Da? M-a întrerupt ea deodată cu un zâmbet destul de caustic, în care era, de altfel, multă nevinovăţie (vreau să spun, ceva general, pentru că pe atunci nu mă deosebeam în ochii ei de fel de ceilalţi, aşa că a spus-o aproape cu blândeţe). Aha! Mă gândii eu, de-astea-mi eşti. Îţi scoţi ghearele, eşti cu tendinţa asta nouă.

— Vezi, îi răspund eu imediat, mai în glumă, mai misterios: “Sunt parte din cea parte a întregului, ce răul vrea, dar face binele…”

M-a privit repede şi cu multă curiozitate, cu o curiozitate în bună măsură copilărească:

— Stai puţin… Ce idee e asta? De unde e? Am auzit-o undeva…

— Nu-ţi bate capul, aşa i se prezintă Mefisto lui Faust. Ai citit Faust?

— Nu… Nu prea atent.

— Adică, nu l-ai citit de loc. Trebuie să-l citeşti. Văd pe buzele dumitale o cută ironică. Te rog să nu crezi că am chiar atât de puţin gust, ca să mă recomand în chip de Mefisto, ca să-mi ascund rolul meu de zălogar. Zălogarul e zălogar. Cunoaştem.

— Eşti un om cam ciudat… N-am vrut de loc să spun ceva, care…

Ar fi vrut să spună: Nu m-am aşteptat să fii un om cultivat, dar n-a spus, eu, însă, ştiam că ea la asta s-a gândit; teribil i-am mai plăcut.

— Vezi, îi remarcai eu, în orice domeniu se pot face lucruri bune. Nu vorbesc, desigur, despre mine, să zicem că eu în afară de alea rele nu mai fac nimic, dar…

— Sigur, lucrurile bune le poţi face în orice loc, zise ea, privindu-mă repede şi pătrunzător. „Chiar în orice loc”, adăuga ea brusc.

O, mi le amintesc pe toate, toate clipele astea! Vreau să mai adaug că atunci când tineretul ăsta, tineretul ăsta adorabil, vrea să spună ceva inteligent şi pătrunzător, pe figura lui apare prea clar şi naiv că, “uite-ţi zic acum ceva inteligent şi pătrunzător” şi asta nu din orgoliu, cum se întâmplă cu alde noi, dar vezi că ea însăşi apreciază teribil toate astea şi crede în ele şi le respectă şi gândeşte că toată lumea le respectă exact cum le respectă şi ea. O sinceritate! Cu asta şi câştigă. Şi cât farmec aveau toate astea la ea!

Ţin minte, n-am uitat nimic! Cum ieşi, mă hotărâi imediat, în aceeaşi zi m-am dus să fac ultimile cercetări şi am aflat tot restul de dedesubturi despre ea, dedesubturi, zic, că pe celelalte le ştiam pe toate de la Lukeria, care lucra atunci la ei şi pe oare o iscodisem cu câteva zile în urmă. Dedesubturile astea erau atât de îngrozitoare, că nu pricep cum mai putea să râdă, cum a făcut-o acum şi să se intereseze de cuvintele lui Mefisto, când trăia în halul ăsta. Tinereţea! Chiar aşa mă gândii atunci la ea, cu mândrie şi bucurie, pentru că e şi ceva generos aici: că, uite, mă aflu pe marginea prăpastiei, dar cuvintele marelui Goethe tot strălucesc. Tineretul e întotdeauna generos, chiar dacă o ia razna. Vreau să spun, că nu vorbesc despre ea, nu numai despre ea. Şi principalul e că mă şi uitam pe atunci la ea, de parcă ar fi fost a mea şi nu mă îndoiam de puterea mea. Ştiţi, e un gând teribil de voluptos, când nu te mai îndoieşti, adică.

Dar nu ştiu ce-i cu mine. Dacă o ţin aşa, când le mai adun pe toate? Mai repede, mai repede – nu e vorba de asta, Dumnezeule!

II. Cererea în căsătorie.

„Dedesubturile” pe care le-am aflat despre ea, am să le explic într-un cuvânt: tatăl şi mama ei muriseră de mult, cu vreo trei ani înainte, iar ea a rămas la nişte mătuşi aiurite. Adică, dacă zici că-s aiurite, n-ai zis nimic. O mătuşă e văduvă, cu o mulţime de copii, şase, cealaltă a rămas fată bătrână, rea. Amândouă-s rele. Tatăl ei fusese funcţionar, dar dintre cei mărunţi, nobil, dar cu titlul netransmisibil; într-un cuvânt – totul îmi venea la socoteală. Veneam ca dintr-o societate înaltă: oricum eram căpitan în retragere al unui regiment strălucit, nobil prin origine, un om independent etc. Iar că aveam o casă de credit, mătuşile nu puteau să se uita la asta decât cu respect. La mătuşi a trăit timp de trei ani ca o sclavă şi totuşi şi-a dat examenul undeva – a reuşit s-o facă, s-a smuls din truda zilnică şi nemiloasă şi înseamnă şi asta ceva în tendinţa ei spre elevaţie şi nobleţe! Eu de ce voiam să mă însor? Dar mă doare-n cot de mine, despre asta mai târziu… Despre asta e vorba?! Pe copiii mătuşii îi învăţa carte, cosea rufăria şi pe urmă nu numai atât, dar, bolnavă de piept, mai spăla şi duşumelele. Şi o băteau, uite-aşa, şi-i scoteau ochii pentru o bucăţică de pâine. Şi până la urmă au vrut s-o şi vândă. Ptiu, săr peste murdăria detaliilor. Pe urmă mi-a povestit ea totul în amănunt. Toate astea le-a urmărit timp de un an de zile un negustor vecin, unul gras, nu era un negustor oarecare – avea două prăvălii de coloniale; două neveste a şi apucat să vâre în mormânt şi acum o căuta pe a treia şi uite-aşa a dat peste ea: „Liniştită e, în sărăcie a trăit, că eu pentru orfani mă însor”…Chiar avea orfani. A cerut-o de nevastă, a început să discute cu mătuşile şi mai avea şi cincizeci de ani; a apucat-o groaza. Atunci începu să vină la mine pentru anunţurile din Golos. La urmă, le-a rugat pe mătuşi să-i lase măcar un pic de timp ca să se gândeaseă. I-au dat timpul ăla, dar atât. Şi-au început s-o mănânce. „Nici noi nu ştim ce să băgăm în burtă şi mai avem şi o gură-n plus”…Toate astea le şi aflasem şi în ziua aceea, după discuţia de dimineaţă, m-am şi hotărât. De cu seară venise negustorul, adusese de la prăvălie un funt de bomboane de o jumătate de rublă; ea şedea cu el, iar eu am chemat-o din bucătărie pe Lukeria şi i-am zis să se ducă la ea şi să-i spună încet că sunt la poartă şi vreau să-i spun ceva care nu suferă nici o amânare. Am rămas mulţumit de mine. Şi, în general, toată ziua am fost foarte mulţumit.

Chiar acolo la poartă – cum era ea uimită, măcar şi de faptul că am chemat-o – faţă de Lukeria i-am spus că am să fiu fericit şi onorat, dacă… În al doilea rând, ca să nu se mire de maniera mea că-i vorbeam la poartă, i-am zis, vezi Doamne, „sunt un om deschis şi am studiat cum stau lucrurile”…Nu trăgeam minciuni, că-s deschis. Dar n-are nici o importanţă acum. Îi vorbeam nu numai decent, ca să se vadă omul bine educat, dar şi original şi ăsta e lucrul cel mai important. Şi ce, e un păcat să recunoşti asta? Vreau să mă judec şi mă şi judec. Trebuie să vorbesc pro şi contra şi asta şi fac. Îmi făcea plăcere şi mai târziu să-mi amintesc asta deşi e o prostie, i-am zis direct atunci, fără nici un fel de jenă, că în primul rânld, nu sunt prea talentat, nu sunt prea deştept şi, poate, nici prea bun, că sunt un egoist destul de ieftin (expresia asta o ţin minte, am compus-o pe drum şi am rămas mulţumit) şi că s-ar putea foarte bine să mai am trăsături neplăcute şi în alte privinţe. Toate le-am spus cu un fel de mândrie, se ştie cum se spune asta. Am avut, sigur, atâta bun simţ, că după ce mi-am dezvăluit, nobil, cusururile, să nu mă apuc să-mi proclam calităţile: „în schimb am asta şi asta şi aia şi ailaltă”…O vedeam că-i era încă îngrozitor de frică, dar n-am slăbit-o nici un pic, mai mult cum am văzut-o că se teme, am zis-o şi mai tare, i-am spus direct că sătulă o să fie, dar că rochii scumpe, teatre, baluri, asta nu, poate mai târziu, după ce-mi realizez scopul. Tonul ăsta sever m-a pasionat. I-am mai zis şi pe cât se (poate mai printre altele, că dacă mă şi ocup de ce mă ocup, adică dacă am casa asta, e numai pentru că urmăresc un singur scop, că există o anume împrejurare… Dar am avut dreptul să-i vorbesc aşa: am avut într-ajdevăr scopul meu şi a existat într-adevăr împrejurarea. Staţi, domnilor, sunt primul care am urât casa asta toată viaţa mea, dar, deşi e caraghios să-ţi vorbeşti singur cu nişte fraze misterioase, „mă răzbunam într-adevăr pe societate”, într-adevăr, într-adevăr, într-adevăr! Aşa că ironia de dimineaţă cu privire la faptul că eu „mă răzbun” era nedreaptă. Adică, vedeţi dumneavoastră, dacă i-aş fi zis direct: „Da, mă răzbun pe societate” şi ar fi izbucnit în râs cum a făcut-o dimineaţa, ar fi ieşit într-adevăr caraghios. Dar, mai pe departe, cu nişte vorbe misterioase, s-a dovedit că imaginaţia poate fi cumpărată. Şi în plus pe atunci nu-mi era frică de nimic: ştiam că de negustorul gras îi era în orice caz mai silă decât de mine şi că eu, aşa cum stăteam lângă poartă, apăream ca un eliberator. Că asta înţelegeam eu. O, ce bine înţelege omul ticăloşia. Dar era chiar o ticăloşie? Cum poţi să judeci omul într-o situaţie din asta? Că o iubeam chiar de pe atunci, nu?

Staţi puţin: bineînţeles că nu i-am scăpat nici un cuvânt „despre binefacere: „mie mi se face un bine, nu dumitale”…Am şi zis-o, n-am putut să mă abţin şi poate că a ieşit stupid, am văzut o cută fugară pe faţa ei. Dar în ansamblu am câştigat hotărât. Staţi puţin, dacă e să amintesc toată murdăria asta, atunci să pomenesc şi de ultima porcărie – stăteam acolo şi-mi umbla prin minte: eşti înalt, zvelt, bine educat şi, în fine. Dacă e s-o spunem fără fanfaronadă – eşti un bărbat bine. Uite asta-mi juca în cap. Bineînţeles că ea mi-a spus da, chiar acolo, lingă poartă. Dar… Dar trebuie să adaug ceva: tot acolo, la poartă, ea s-a gândit mult înainte de a-mi spune da. S-a gândit aşa de mult, aşa de mult, că era s-o întreb: „ei bine?” – şi chiar nu m-am abţinut şi am întrebat-o cu mult şic: „Ei bine, domnişoară?”

— Staţi, puţin, mă gândesc.

Şi avea o feţişoară atât de serioasă, că puteam să-mi fi dat seama de atunci! Iar eu mă simţeam jignit: „că stă să aleagă între mine şi negustorul ăla?” O, cum nu înţelegeam pe atunci!

— N-am înţeles nimic, nimic atunci! Până astăzi n-am înţeles! Ţin minte, când plecam, Lukeria a venit în fugă după mine, m-a oprit în drum şi mi-a spus dintr-o suflare: „O să te răsplătească Dumnezeu, domnule, că o iei pe domnişoara noastră dragă, numai să nu-i zici asta, e mândră”.

Foarte bine că e mândră! Mie poate că-mi plac femeile mândre. Femeile mândre sunt bune mai ales atunci… Atunci când nu te mai îndoieşti de puterea ta asujpra lor, da? O, om josnic şi stupid. Dar ştiţi, atunci când stătea lângă poartă şi se gândea ca să-mi zică da, iar eu mă tot miram, ştiţi că i-ar fi putut să-i treacă prin cap şi un gând din ăsta: „Dacă şi aici şi acolo e vorba de o nenorocire, nu e mai bine s-o aleg pe cea mai rea, adică pe negustorul gras, să mă omoare mai repede în bătaie când o fi beat!” Hm? Cum credeţi, putea să se gândească la asta?

Nici acum nu pricep, nici acum nu pricep nimic! Chiar acum am spus că putea să aibă gândul ăsta, adică din două nenorociri s-o aleagă pe cea mai rea, adică să-l aleagă pe negustor? Şi cine a fost atunci mai rău pentru ea – eu sau negustorul? Negustorul sau cămătarul care-l citase pe Goethe? Asta e o întrebare! Ce întrebare? Nici asta nu eşti în stare să înţelegi: răspunsul zace pe masă, iar tu mai vorbeşti de întrebare! Şi mă doare-n cot de mine! Nu de mine e vorba… Dar apropo, ce e important pentru! Mine acum – că e vorba sau că nu e vorba de mine? Asta nu pot s-o rezolv de loc. Mai bine m-aş culca. Mă doare capul…

III.

Cel mai nobil dintre oameni, dar nici eu nu cred în asta.

N-am putut să adorm. Ce să adorm, îmi bate nu ştiu ce puls în cap. Aş vrea să înţeleg totul, toată murdăria asta. O, murdărie! O, din ce murdărie am scos-o atunci! Că ar fi trebuit să înţeleagă asta, să-mi aprecieze gestul! Îmi plăceau pe atunci tot felul de idei, că, de pildă, am patruş-unu de ani, iar ea n-are decât şaişpe. Asta avea mult farmec pentru mine, sentimentul inegalităţii e teribil de savuros, teribil de savuros. Am vrut, de pildă, să fac o nuntă a l’anglaise, adică numai şi numai în doi, cel mult cu doi martori, dintre care unul să fie Lukeria şi pe urmă să ne suim imediat în tren şi să mergem, să zicem, la Moscova (unde chiar s-a întâmplat să am o treabă); la hotel, pentru vreo două săptărnâni. Ea n-a fost de acord, nu mi-a dat voie şi a trebuit să le fac vizite mătuşilor cu tot respectul, ca la neamurile de la care o iau de nevastă. I-am cedat şi mătuşile şi-au primit toate cele de cuviinţă. Le-am dat javrelor şi câte o sută de ruble şi le-am promis, fără să-i spun nimic, bineînţeles, că n-am s-o jignesc cu situaţia ei precară. Mătuşile s-au făcut imediat blânde ca nişte mieluşei. A fost o discuţie şi cu zestrea: ea n-avea nimic, aproape chiar nimic, dar nici nu voia nimic. Am reuşit totuşi să-i demonstrez că nimic de tot nu se poate şi i-am făcut eu zestrea, altul cine era s-o facă? Diversele mele idei, însă, am apucat să i le transmit de pe atunci, ca să le ştie, cel puţin. Poate că m-am şi grăbit. Principalul e că de la bun început, oricât s-a ţinut ea de tare, mă întâmpinase cu dragoste, mă primise, când o vizitam seara, cu entuziasm, îmi povestise cu gânguritul ei (fermecătorul gângurit al inocenţei) toată copilăria ei, despre casa părintească, despre tatăl şi mama ei. Dar i-am tăiat toată încântarea asta. Asta era ideea mea. Entuziasmul îl întâmpinam cu tăcere, o tăcere binevoitoare, sigur… Şi totuşi şi-a dat seama în curând că e o diferenţă între noi şi că eu sunt o enigmă. Şi mai ales că am şi vrut să par o enigmă! Şi poate tocmai pentru a crea enigma am şi făcut toată prostia asta! În primul rând, a fost vorba de severitate, cu severitatea asta am şi adus-o în casă. Într-un cuvânt, pe atunci, cu toate că eram mulţumit, am creat un sistem întreg. O, fără nici un efort, s-a făcut de la sine. Altfel nici nu se putea şi am fost obligat să creez sistemul ăsta din pricina unei împrejurări teribile.

— Dar ce tot mă calominez eu! A fost un sistem autentic. Ei, bine, auziţi, dacă tot e să judeci omul, atunci s-o faci în cunoştinţă de cauză. Ascultaţi. Nu ştiu cum să-ncep, că e foarte dificil. Vedeţi dumneavoastră, „tineretul”, de pildă, dispreţuieşte banii – atunci am tras pe bani, am apăsat pe bani. Am tras aşa de tare, că a început să fie tot mai tăcută şi mai tăcută. Făcea ochii mari, mă privea, mă asculta şi nu spunea, nimic. Vedeţi dumneavoastră, tineretul e generos, vreau să spun tineretul bun e generos şi entuziast, dar nu e prea tolerant, cum e ceva, dă-i cu dispreţul. Iar eu am vrut să fie multă largheţe, am vrut să-i inoculez largheţa asta drept în inimă, s-o inoculez în aşa fel, încât să-i influenţez ochii inimii, nu-i aşa? Să iau un exemplu mizerabil: cum aş fi putut să-i explic, de pildă, unei fiinţe ca ea, casa mea de credit? Sigur că n-am început să vorbesc direct despre asta, pentru că ar fi ieşit că-mi cer iertare pentru casa de credit, am luat-o, ca să zic aşa, pe mândrie, am vorbit tăcând. Sunt un maestru în a vorbi tăcând şi am trăit adevărate tragedii în tăcere. O, am fost atât de nefericit… Am fost aruncat de toată lumea, aruncat şi uitat şi nimeni, nimeni nu ştie asta! Şi deodată fata asta de şaişpe ani a aflat fel de fel de detalii despre mine, de la nişte ticăloşi şi şi-a spus că ştie totul şi când colo lucrul cu adevărat esenţial a rămas aici, în pieptul acestui om! Tăceam într-una şi mai ales, dar mai ales tăceam cu ea, chiar până-n ziua de ieri – de ce tăcusem? Că sunt mândru. Am vrut să afle singură, fără mine şi după istorisirile ticăloşilor, să-şi dea seama singură ce-i cu omul acesta şi să-l înţeleagă! Primind-o în casa mea, am vrut să mă bucur de o stimă deplină. Am vrut ca ea să stea în faţa mea şi să se roage pentru suferinţele mele, meritam s-o facă. O, fusesem întotdeauna un om mândru, am vrut întotdeauna ori totul ori nimic. Ei, tocmai de aia că nu umblam cu jumătăţi de măsură în fericire şi că voiam totul, tocmai de aia am fost obligat să procedez aşa: „dă-ţi singură seama şi preţuieşte-mă!” Că, trebuie să fiţi de acord şi dumneavoastră, dacă m-aş fi apucat să-i explic şi să-i sugerez, s-o dau cotită şi să-i cerşesc stima, era acelaşi lucru ca şi cusm i-aş fi cerut de pomană… Dar… Dar ce-mi veni să vorbesc despre asta!

E stupid, e stupid, e stupid şi încă o dată e stupid! I-am explicat atunci direct şi fără milă (insist pe chestia asta, că a fost fără milă), în două vorbe, că generozitatea tineretului e un lucru minunat, dar că nu face o para chioară. De ce nu face? Pentru că se obţine ieftin, fără să treci prin viaţă, că nu-s, ca să zic aşa, decât „impresiile prime ale vieţii”, dar ia să vă văd eu la greu! Generozitatea ieftină e uşor s-o ai şi chiar să-ţi dai şi viaţa şi asta e ieftin, pentru că e vorba că-ţi fierbe sângele şi-s forţe multe şi doreşti cu atâta patimă frumosul! Ei, nu, luaţi o faptă generoasă, grea, liniştită, neauzită, fără sclipici, cu calomnie, unde-s multe jertfe şi nu-i nici un pic de glorie, unde dumneata, un om strălucitor, ai să fii arătat tuturor ca un ticălos, în timp ce dumneata eşti cel mai cinstit om de pe pământ, încercaţi voi să faceţi o faptă din asta, ei, bine, o să daţi înapoi! Iar eu, eu toată viaţa mea n-am făcut decât să port o faptă ca asta. Mai la început s-a pornit pe discuţie, pe urmă însă începu să tacă şi chiar de tot, făcea numai nişte ochi îngrozitor de mari, ştiţi, mari de tot şi atenţi. Şi… În afară de asta am văzut deodată un zâmbet, neîncrezător, tăcut, rău. Cu zâmbetul ăsta am şi adus-o în casa mea. E adevărat că nici nu mai avea unde să meargă…

(va urma)

(*) traducere de Leonida Teodorescu apărută sub titlul “Smerita” în Opere vol. 11, ed. Univers, 1974. Având în vedere conţinutul am preferat totuși pentru titlu varianta adoptată de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov și Emil Iordache, în versiunea integrală a Jurnalului apărută la ed. Polirom ([1998] 2006), operând în text cele căteva modificări necesare pentru concordanţă.

 

 

 

 

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner