Istoria o scriu intotdeauna invingatorii, iar invingatorii zilelor noastre sunt comunistii deghizati in hainele progresivismului spilcuit, la umbra ong-urilor si a mass media “independente”, mereu in cautarea paradisului egalitarist, avand rapoarte “obiective” pe post de arme. Cand maculatura si manipularea democratica nu mai merg, pot intra in actiune si tunurile, dupa cum se intampla adesea. Insa strategia primara de destabilizare ramane demoralizarea societatii. Iar rescrierea sau ocultarea istoriei este un capitol esential in lupta pentru mintile oamenilor.

Sa luam, de pilda, cazul a doua personaje istorice de secolul XX: Antonio de Oliveira Salazar si Mihail Gorbaciov. Primul, in cazul in care spune ceva urechilor infundate ale modernitatii, nu suna foarte bine. Un conservator autocrat nationalist, care a ingradit libertatile portughezilor, cu ambitii colonialiste manifeste, represiv, bazandu-si puterea pe un serviciu secret, croit dupa detestabilul Gestapo. Cel putin asa suna caracterizarea din biblia omului recent, wikipedia. Perioada Salazar ramane in mintea noastra, asurzita de flasnestele establishmentului, in cel mai bun caz, drept un interval stanjenitor al istoriei europene. In momentele in care Europa cunostea “binefacerile” tancurilor sovietice sau americane, dupa caz, o mica natiune saraca, de pe coasta Atlanticului, era strivita sub cizma catolica a unui “extremist de dreapta”.

Al doilea personaj poate fi recunoscut aproape de oricine deoarece, sub fardul inconfundabil al ultimelor tehnici de PR anglo-saxon, ultimul dictator sovietic s-a transformat intr-o vedeta a culturii pop. Dintr-o limuzina spatioasa “Gorby”, priveste sceptic la zidul Berlinului, avand alaturi o geanta Luis Vuitton, din care se iteste coperta unei reviste lucioase. Reclama este ubicua in revistele de moda, ceea nu surprinde, in mod necesar. Un gigant al produselor de lux nu isi putea gasi un personaj mai potrivit decat un belfer comunist, transformat in ecologist new age, adulat si creat de media occidentale. Pentru directorii de constiinta vestici, stanga si dreapta isi dau, astfel, mana in lumea post-totalitara, sub steagul verde al ecologismului globalist.

“Gorbaciov a fost un adevarat noroc ce ar fi trebuit inventat daca n-ar fi existat. Este, de altfel, ceea ce s-a si intamplat: acest “reformator”, acest “liberal”, acest “democrat” de Gorbaciov fusese cu adevarat “inventat” de elita occidentala de stanga (…) Gorbaciov sau Ligaciov, Andropov sau Cernenko, ce importanta avea asta in fond? Caci nu era vorba de capacitatile sefilor sovietici, ci de existenta unor puternice forte ale “pacii, progresului si socialismului” in Occident”, pentru care supravietuirea ideii socialiste era o chestiune de viata si de moarte. Datorita lor lumea a naufragiat in absurditatea “post totalitarismului” in loc sa se vindece de ciuma comunista” (Vladimir Bukovski – Judecata la Moscova)

Astfel, imaginea de azi este curata, retusata, iar contrastele nu fac decat sa puna in evidenta personajul. Nimic despre spitale psihiatrice folosite ca puscarii, despre detinuti politici, despre foamete si represiune kaghebista, despre victime. Doar o penumbra stranie. Epoca distinctiilor clare a disparut, cel putin pentru comunistii de moda noua. Nici macar camuflajul strategic nu mai renteaza intr-o lume atat de relaxata. “Cosmosul este dumnezeul meu…Natura este dumnezeul meu(…) Criza ecologica reprezinta baza noii ordini mondiale”. Aceeasi ordine despre care laureatul Nobel “Gorby” ne invata inainte ca este comunismul. Intr-un anume sens, cariera sa este relevanta pentru traseul ideilor totalitare ale secolului trecut. Atunci cand forta bruta a ateismului revolutionar si-a pierdut splendoarea si puterea de atractie, locul sau a fost luat de fabianismul anglo-saxon, cu un puternic adoas de realism gramscian. La comunismul global se ajunge mai repede prin “lungul mars prin institutii” si revolutie culturala decat prin bastoane si buldozere. Insa pentru acest lucru este necesar ca adevaratii eroi sa fie ocultati, marginalizati, ignorati sau demonizati. In functie de context, bineinteles.

Iar un astfel de erou a fost Dr. Salazar, cel care a adus prosperitate si stabilitate, pentru decenii bune, unei tari aflate in pragul falimentului moral si economic, dupa succesul unei revolutii “a la francaise”, in care ingredientul principal l-a constituit, ca in orice revolta comunista, anticlericalismul. In aceste conditii, aparitia unui salvator atipic avea de ce sa trezeasca dezgustul cercurilor progresiviste, mentinut pana in prezent.

Catolic pur-sange, familist manierat, educat, cu un discernamant politic impecabil, anticomunist si antiglobalist, Salazar a inteles foarte bine esenta revolutiilor comuniste, si anume materialismul. “We do not ask for much, only an understanding and consciousness of your country and of the national unity; of the family…of authority…of spiritual values of life…of the sacred nature of religion - that is what is essential in the mental and moral foundation of a citizen of the Estadio Novo”. Termenul in care si-a concentrat filozofia politica, sociala si morala, probabil ca nu este cel mai fericit, deoarece trimite cu gandul mai mult la viitor decat la trecut. Insa substanta sa era conservatoare in cel mai inalt grad cu putinta. Iar daca avem in vedere cele trei criterii esentiale ale filozofiei libertatii: educatia, moneda si politica externa, atunci Antonio de Oliveira Salazar ar trebui sa se afle cat mai sus in ierarhiile noastre. Deloc paradoxal insa, numele sau este sub anatema, si asta, printre altele, pentru politica sa in domeniul educatiei. “Una din multele critici aduse regimului sau sta in faptul ca nu a acordat deloc atentie educatiei. La vremea respectiva, Portugalia era o tara cu un foarte scazut nivel de alfabetizare, iar guvernul a luat prea putine masuri pentru imbunatatirea acestuia” (Andreea Lupsor – revista Historia). Totusi, viziunea lui Salazar asupra invatamantului era mult mai strans legata de libertatea personala decat pot criticii lui sa admita. “The family, and not the State-owned and compulsory school, is the natural milieu of the Portuguese child (…) every child is bound to receive at least an elementary education. But every parent is free to decide wheter his child shall receive that education at home, in a private school, or in a State school; and the home is considered the normal place” (Michael Derrick – “The Portugal of Salazar”). Familia reprezenta pentru Salazar si Constituia adoptata de regimul sau principala baza a educatiei.

In acelasi timp, reformele monetare si fiscale, dintre care cele mai importante au fost eliminarea tva-lui si reintoarcerea la etalonul aur, nu sunt contestate nici de cei mai furiosi detractori, mai ales ca aceasta politica fiscala sanatoasa a ajutat Portugalia sa evite criza interbelica si i-a oferit o stabilitate incontestabila pana la sfarsitul anilor ’60.

In plan extern, Salazar s-a tinut deoparte de clivajele dialectice, ceea ce i-a atras din nou oprobiul intelectualitatii iluminate. Mai mult, “dictatorul uitat” a refuzat sa cedeze coloniile sub presiunea comunistilor mascati in eliberatori si a ONU, despre care spunea ca este “de prisos….dar, in acelasi timp, periculos”, invocand conceptul inca frecventabil de “suveranitate nationala”.

Toate aceste acte si credinte remarcabile pentru timpurile noastre l-au transformat pe modestul conducator al Portugaliei intr-o figura uitata. Cum datele despre “represiunea” opozantilor erau insignifiante si se refereau cu predilectie la teroristi comunisti, singura metoda de contraatac o reprezenta tacerea despre un om impecabil, situat in raspar cu directia vremurilor.

“We are against those who know no country and no God; against the bondage of the workers, against the purely materialist conception of life, against the idea that might is right”. (Antonio Salazar)