Uciderea împăratului Nikolai al II-lea şi a familiei sale este un fapt nemaiîntâlnit, atât prin vinovăţia poporului rus, cât şi prin consecinţele lui. Ea nu s-a produs dintr-o dată, ci a fost pregătită pas cu pas. Mârşava defăimare a clătinat devotamentul faţă de ţar şi chiar încrederea în el a unei părţi considerabile a societăţii ruse. În legătură cu aceasta, rebeliunea care a izbucnit, provocată în mod artificial, nu şi-a primit riposta cuvenită nici din partea stăpânirii, nici din cea a societăţii. Ambele au dovedit în cel mai înalt grad şovăială, frică, mişelie şi trădare. Mulţi s-au grăbit să caute încredere şi milă la criminalii sosiţi la putere. La început, „poporul tăcu”, iar apoi începu rapid să se folosească de noile condiţii create. Fiecare îşi căuta propriul câştig, călcând în picioare poruncile lui Dumnezeu şi legile omeneşti. Nu s-a făcut nimic în mod deschis pentru apărarea suveranului şi a tronului. Ştirea despre privarea de libertate a ţarului şi a familiei sale a fost întâmpinată în tăcere. Cei mulţi, care nu s-au lăsat pradă ispitei generale şi înţelegeau crima acelor fapte, doar în ascuns rosteau rugăciuni şi suspine. De aceea, suveranul a rămas cu totul prizonier în mâinile temnicerilor săi şi ale noii stăpâniri, care ştia că poate face tot ce doreşte.

Crima s-a cuibărit în conştiinţa şi în sufletul întregului popor. Vinovaţi sunt toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: unii, de răzmeriţa propriu-zisă, alţii de pregătirea ei, alţii de duplicitate şi de trădare, alţii de justificarea celor petrecute sau de exploatarea faptelor în interesul lor personal. Uciderea ţarului mucenic este urmarea directă a acestora.

Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei.

Biserica-memorial ne cheamă la aceasta, ea ne vesteşte acest lucru. Această biserică este o lumânare aprinsă de întreaga diasporă rusă pentru ţarul mucenic al întregii Rusii, pentru familia ţaristă şi pentru toţi cei ce au suferit în anii de restrişte. Zilnic se înalţă aici rugăciuni pentru ei. Această biserică îi uneşte în duh pe toţi cei devotaţi memoriei ţarului mucenic şi credincioşi patriei noastre suferinde şi reprezintă un simbolic memorial funerar al familiei imperiale şi al tuturor celor ce au pătimit împreună cu ea şi pentru cauza ei. Şi aşa va rămâne până când, cu mila lui Dumnezeu, nu se va înălţa din partea întregului popor rus o măreaţă catedrală deasupra groaznicului beci din Ekaterinburg.

Cuvântul rostit de Sfântul Ioan Maximovici în biserica-memorial din Bruxelles, în anul 1962, a apărut în versiunea română în volumul „Predici și îndrumări duhovnicești”, la  Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Traducere din limba rusă de Elena Dulgheru.