Dostoievski

În tinerețea sa revoluționară a fost atras de un grup fourierist, a fost prins și condamnat la exil în Siberia, după care a devenit monarhist. Fiind la rândul său puternic infectat de boala revoluționară, scriitorul a văzut mai departe decât oricine altcineva sensul și finalul acestei mișcări.

Dostoievski a murit în 1881, iar în tinerețea sa, în anii 1840, atunci când Gogol se convertea la ortodoxie, Dostoievski participa la grupuri de discuții revoluționare. Într-un astfel de grup, numit Petrașevski, se discutau ideile socialiste ale lui Fourier. Acest grup, totuși,  nu era la fel de radical (ca altele); nu încercau să răstoarne guvernul. Când discutau despre diverse subiecte acestea erau tratate la un nivel foarte naiv. Nu exista o organizație centrală, nu se punea în niciun fel problema răsturnării guvernului sau a preluării puterii. Avansau doar perspective idealiste despre cât de minunat ar fi dacă toată lumea ar trăi în pace și armonie, dacă ar exista un guvern perfect și nimic nu ar mai oprima pe nimeni. În opinia lor, Fourier a fost cel care indica această direcție de urmat.

Totuși, Fourier nu era decât un nebun care trăise în Apus, cu toate că ideile lui erau în spiritul vremurilor. Mai târziu, a lăsat această moștenire ideologică unor oameni ca Marx care au făcut din întregul concept ceva mult mai serios și l-au transformat într-un concept așa-zis „științific”. Pe de altă parte, Fourier visa la un paradis cu fântâni de limonadă și imagini asemănătoare.

Duhul egalitarismului și socialismului era în aer, și cam acestea erau ideile care soseau din Europa.

Dostoievski discuta aceste subiecte și visa la un viitor luminos, fiind deja romancier. Însă grupul din care făcea parte a fost descoperit de poliția țarului, iar el a fost arestat împreună cu alți participanți. Autoritățile au crezut că este ceva serios și s-au gândit să-i execute pentru a stârpi din rădăcină semințele revoluției, așa că romancierul a fost condamnat la moarte.

Totuși, țarul Nicolae I, care avea o atitudine foarte paternalistă față de supușii săi, manifesta un interes față de soarta fiecărui supus. Așadar, suveranul a făcut următorul lucru: a permis să fie dată condamnarea la moarte, intenționând de la bun început să nu o pună în practică. În felul acesta, când conjurații se vor trezi în fața plutonului de execuție și vor afla că sentința a fost amânată sau abrogată, își vor veni în fire și se vor pocăi.

În cazul lui Dostoievski a avut exact acest efect. Nu știu ce s-a întâmplat în cazul celorlalți. Dar scriitorul a văzut cum viața i se apropie de sfârșit, cu puștile pregătite să tragă, el fiind încă un om foarte tânăr. Ce a făcut? Până atunci nu se gândise foarte mult la religie. Dar dintr-odată îi spun că țarul l-a iertat și va trebui să ispășească opt ani în Siberia în loc de execuție.

Dostoievski pleacă în Siberia iar experiența de acolo este prinsă în câteva dintre cărțile sale. Timp de opt ani a dus o viață foarte grea în Siberia. Dormea pe scânduri tari, cu mulți oameni îngrămădiți într-o cameră. Mâncarea era proastă, deși Soljenițîn compară amintirile culinare ale lui Dostoievski cu ceea ce el știa din închisorile comuniste. Și ceea ce nouă ne pare un regim îngrozitor, devine prin comparație un regim foarte luxos.

Fiind din clasele mai de jos, Dostoievski nu avea, desigur, parte de un exil confortabil ca mulți dintre aristocrați, care duceau viețile unor cetățeni liberi în exil. Dar el a trecut prin această experiență foarte grea din Siberia, care, din punct de vedere politic, l-a făcut să devină un monarhist. Aceasta înseamnă că în el se petrecea o schimbare profundă, în care și-a schimbat toate ideile despre viață, despre creștinism, despre direcția în care se îndreaptă, despre înțelesul vieții. Dar în același timp a avut loc o schimbare din punct de vedere filosofic, apărând ideile despre Marele Inchizitor, despre sensul istoriei moderne șamd.  Din punct de vedere creștin, aș dori să subliniez că a trecut printr-o metamorfoză. S-a convertit la creștinism, a îmbrățișat ideile creștine și a început să scrie romane filosofice.

„În seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi apăru şi el, luând loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi musafirii se aşezaseră şi în dispoziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul mesei se putea întrevedea că este vorba de o şedinţă. Era limpede că toată lumea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie însufleţită pe chestiuni de alt ordin. Când apărură Stavroghin şi Verhovenski se aşternu o linişte completă.

Aici îmi voi permite să dau câteva lămuriri necesare pentru mai multă claritate.Sunt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-adevăr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecţionaţi de Virghinski pentru această „ şedinţă”. Mai notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată până atunci nu­-i frecventaseră casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n-­aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterniciri; ideea aceasta se înrădăcină oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi, în grupul  acesta de cetăţeni adunaţi sub pretextul sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski izbutise să închege la noi „un cerc de cinci”, asemănător aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-­a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia X. Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă iscusinţă ştiuseră să-și dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, încât nimeni să nu-­i poată recunoaşte.

Erau, fiindcă astăzi nu mai este nici o taină, în primul rând Liputin, apoi Virghinski însuşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamşin şi, în sfârşit, unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin studii în mediul escrocilor şi tâlharilor; hoinărea în mod special prin cârciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin cizmele unse, prin aerul său şiret­ iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori, Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce impresie. În oraş apărea cu intermitenţe, mai ales când rămânea fără serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decât o mică unitate printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspândite prin toată Rusia şi că totul depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rândul său este organic legat de revoluţia mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc că printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din primăvară venirea lui Piotr Verhovenski, anunţată mai întâi de Tolkacenko, apoi de Şigaliov, imediat după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi, cu toate că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţii, ca la cea dintâi chemare a lui să constituie respectivul cerc, tot imediat după constituirea acestuia se simţiră ofensaţi, şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr­-o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n­-au îndrăznit să participe; şi totuşi Piotr Verhovenski era dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună drept recompensă ceva foarte important şi esenţial. Dar Verhovenski nici gând nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decât ceea ce considera el absolut indispensabil. În general îi trata cu multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite. Şi unul dintre membri, anume Şigaliov, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă”, bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atâta lume şi din afara grupului.

În ce-­i priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de asemenea gândul să cred că sus-­numiţii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcând parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încât în cele din urmă toţi cei adunaţi se suspectau unii pe alţii, pozând fiecare în faţa celorlalţi şi afectând diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-­l felicite pe sărbătorit, încât nu se putea să nu­-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul „n­ar fi putut denunţa în nici un caz”, deoarece, în pofida tâmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde printre liberali extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-­i asculte. Mai mult, fusese chiar şi compromis: cu totul întâmplător, prin mâinile sale trecuseră în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul şi manifeste şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o privire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspândirea lor; aşa sunt unii ruşi chiar şi până în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil amor propriu, profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii înflăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci de ani, profesor de gimnaziu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vanitos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia, unul era un tânăr artilerist care, sosit abia de câteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscând încă pe nimeni, se pomeni deodată la Virghinski, cu un creion în mână şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi: un seminarist vântură­ lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imperb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatând păţania micuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfârşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai târziu. N-­am amintit nimic despre Şatov: acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rând, uitându­se mereu în jos într­o tăcere posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mâini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetând atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-­l mai văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngândurate. Nu se ştie dacă m­me Virghinskaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua parte la nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămână doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-­i îndemne la un protest”. Căra cu dânsa câteva sute de exemplare dintr­-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare­se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi o vedea pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-­l urască pe el.Maiorul era un unchi de-­al ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. În momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii.”

„Șigaliov continuă:

Consacrându­-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni s-­o înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi până în anul nostru 187..., erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegând absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousseau, Fourier nu sunt decât coloane de aluminiu, toate astea sunt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. Întrucât însă forma socială viitoare este necesară tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cât se poate într­o formă prescurtată; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar râsete.) M­-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie. Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi o oarecare expresie de ciudă.

— Dacă dumneata însuţi n-­ai reuşit să-­ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi? observă prudent unul dintre ofiţeri.

— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare”. Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să­-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-­şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingând cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de timp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru.

Se produse o mişcare: „E nebun cumva?” se auziră glasuri.

— Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat?

— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o problemă a sa personală, declară liceanul.

— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte cauza comună şi, totodată, merită sau nu merită să fie ascultat? decise vesel ofiţerul.

— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfârşit, şchiopul. În general el vorbea cu un zâmbet întrucâtva ironic, încât era de fapt greu să-­ţi dai seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este prea devotat sarcinii sale şi totodată este prea modest. Cartea dumisale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouăzecimi trebuie să-­şi piardă personalitatea şi să se transforme într-­o turmă şi printr-­o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-­un fel de turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe lucruri extrem de interesante.

— Vorbeşti serios? i se adresă m­me Virghinskaia dascălului şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă zecimi din ei în sclavi? De mult mi s­-a părut suspect individul.

— Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale? întrebă şchiopul

— Rubedenie? Îţi baţi joc de mine?

— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte aristocraţi şi să te supui lor ca unor zeităţi! explodă furioasă studenta.

— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt rai pe pământ nu poate să existe, încheie autoritar Şigaliov.

— Eu însă în loc de rai, strigă Leamşin, aş lua aceste nouă zecimi din omenire, dacă n-­ai ce să faci cu ele, şi le-­aş arunca în aer, lăsând numai o mână de oameni culţi, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei.

— Aşa poate vorbi numai un bufon! izbucni studenta.

— E un bufon, dar folositor, îi şopti m­me Virghinskaia.

— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei! i se adresă înflăcărat Şigaliov lui Leamşin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-­ţi dai seama, vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. Întrucât însă ideea dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai pământesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim.

— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă involuntar Verhovenski să-­i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel, fără a-­şi ridica privirea, el continua cu aceeaşi nepăsare să-­şi taie unghiile.

— De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decât rostirea acestui prim cuvânt, ca să se ia cu el la harţă. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întrucâtva un fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi mai fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă o soluţie mult mai lucidă decât ei. Vă asigur că, după ce ai citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin decât oricare altul, s-­a depărtat de realism, şi raiul lui pământesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga omenire, dacă acest rai a existat cândva aievea.

— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verhovenski.

— Daţi-­mi voie, se înfierbântă tot mai mult şchiopul, discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale viitoare sunt aproape o necesitate imperioasă a tuturor oamenilor de gândire contemporană. Herzen toată viaţa lui n-­a avut decât grija aceasta. Belinski, după cum ştiu cu precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătând şi soluţionând anticipat până şi pe cele mai mici, ca să zicem aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orânduiri sociale.

— Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul.

— Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decât să stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin îndrăznind parcă să înceapă, în sfârşit, atacul.

— Nu m­-am gândit la Şigaliov când am spus că este absurd, tărăgănăVerhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă”, şi celelalte de la Şigaliov citire, toate acestea sunt un fel de romane, care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. Înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi şi, desigur, vă năpustiţi cu aviditate asupra unor pagini scrise.

— Daţi-­mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi suntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată compătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată nu s­-a întâmplat nici un fapt extraordinar sub raportul noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-­o deplângem. Ni se propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strângem rândurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul că, oricât ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămâne, dar aşa, retezând radical o sută de milioane de capete şi prin aceasta uşurându-­ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atât de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele „de la Şigaliov citire”, în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atât de dispreţuitoare.

— Mă rog, de altfel nici n­-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să­-i scape un cuvinţel de tulburătoare semnificaţie şi, făcându-­se că nu­-şi dă seama de această gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină.

— E regretabil, e foarte regretabil că n-­aţi venit aici pentru discuţii, şi e mai regretabil că în momentul acesta sunteţi atât de preocupat de toaleta dumneavoastră

— Dar ce vă deranjează la toaleta mea?

— O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s­o faci în Rusia, riscă iar Liputin.

— Tocmai în Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul.

— Am auzit-­o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinii măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a problemei prin propagandă, eu personal măcar ceva­ ceva voi avea de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe când în cazul celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba.

— Dumitale negreşit ţi-­o vor tăia, zise Verhovenski.

— Vedeţi aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sunt ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-­ar fi cazul atunci, luându-­ne catrafusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să închidem acolo ochii fără grijă? Credeţi­-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocaţi o emigrare masivă!

Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una dintre minţile luminate ale guberniei.”

Despre Shigaliov:

Vorbește Verhovenski:

„ Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi într-­o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hârtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsa ţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfârşit, ne va dezlega mâinile şi va permite omenirii să-și întocmească în voie singură orânduirea socială ce­-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? Unii ţipă: „O sută de milioane de capete”! Hai să zicem că ar putea să fie o metaforă, dar de ce să ne temem de asta, dacă în cazul visărilor pe hârtie despotismul va devora într-­o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de milioane de capete? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n­-are cum să se vindece, orice i s-­ar prescrie pe hârtia reţetelor, ci, dimpotrivă, dacă se întârzie, până într­atât se va descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, alterând toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă... În sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi categoric ce­-i surâde mai mult: un mers de broască­ ţestoasă prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlaştină?

— Eu sunt pentru mersul cu toată viteza! strigă liceanul.

— Şi eu, zise Leamşin.

— Bineînţeles, că nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul dintre ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic îi impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut „comunicări”, promiţând să ia cuvântul în acest sens.

Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbându-­şi privirea de la un chip la altul.

— Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor.

— Şigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier; dar mai îndrăzneţ decât Fourier, dar mai puternic decât Fourier, mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea”!

„Are febră şi aiurează; s-­a întâmplat cu el ceva extraordinar”, îl privi încă o dată Stavroghin. Amândoi mergeau fără oprire.

— Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism n­-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism!

— Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridicolă. Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orânduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndatăşi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-­avem nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii: de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi suferinţa sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul.

— Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i scape iar.

— Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gândul să predau lumea papei. Lasă-­l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: „Iată, adică, în ce hal m-­au adus!” şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă şi Internaţionale să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. Moşneguţul va consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce­-ţi spun (…)”

În roman apare aceste personaj, Kirilov, un filosof care a ajuns la concluzia că din moment ce nu există Dumnezeu, atunci trebuie că omul este un zeu. Iar dacă omul este un zeu trebuie să facă ceva prin  care să demonstrez că este zeu. Nu poți trăi o viață obișnuită. Ca urmare, trebuie să faci un lucru ieșit din comun. Trebuie să fie ceva absolut și care să arate că ai putere asupra ta. Desigur că principalul argument care demonstrează că ai putere asupra ta este să-ți iei viața. De aceea pentru a demonstra că este zeu – omul trebuie să se sinucidă. Aceasta este logica. Pentru noi, în tradiția creștină, nu are niciun sens. Omul este nebun. Dar are foarte mult sens, dacă s-a pierdut tradiția, și o dată ce ai respins creștinismul, devine ceva foarte logic.

„Sunt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-­a făcut altceva decât să-­şi născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de până acum. Sunt primul în întreaga istorie universală care n­am voit să-­mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna.”

„Îţi dai seama acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. Cine s-­o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să­-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-­ţi dai seama imediat că tu însuți ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă – tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-­mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că s-­a temut să­-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului... Dar îmi voi afirma libertatea absolută de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii şi în generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfăţişarea lui fizică de acum, după cum mi-­am dat seama eu, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-­am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-­mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-­mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă înfricoşătoare.”

Drept urmare, în cele din urmă, datorită naturii umane, Kirilov se teme să se sinucidă și ezită mereu, după care apare un personaj precum Verhovenski, care se folosește de această teorie și încearcă să-l convingă să se sinucidă pentru ca apoi să dea vina pe altcineva. Obiectivul său era crearea unor dezordini prin care grupul să revoluționar să preia puterea. Într-un final îl convinge. 

„Bine, dă-i drumul, sinucide-te. Semnează această hârtie care spune „jos cu capitaliștii” și altele, după care sinucide-te. Eu mă duc chiar acolo și țin ușa deschisă pentru tine.”

Kirilov îi răspunde: „Nu, nu pot. Trebuie să o fac pe o scenă mare. În fața tuturor.” „Nu, nu, fă-o în liniște aici. Nota este deja scrisă”.

În cele din urmă îl determină să se sinucidă. Iar tipul acesta de oameni sunt astăzi peste tot, printre noi.

„Crimă și Pedeapsă” este un roman despre un om care dorea să treacă dincolo de bine și rău, care ucide pentru o idee – ideea napoloeniană sau a supraomului –  sfârșind în pocăință și îndreptându-se spre viața creștinească.

Deși o mare parte din roman se petrece înainte ca protagonistul să ucidă, el se gândește constant că ar trebui să o facă, și îl obsedează această idee, în fond, nietzscheană: dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. Această idee are o dimensiune filosofică și una politică, dar din punct de vedere creștin înseamnă că eu pot face tot ceea ce vreau.

Personajul Raskolnkov se tot gândește la Napoleon. Un om venit de jos care ajunge conducătorul unei țări și are dreptul să ucidă pe cine vrea, doar pentru că el conduce țara. Acest fapt îl așază în categoria supraoamenilor.

Este dihotomia între împărația lumii de aici și împărația lui Hristos. Potrivit împărăției lui Hristos, noi toți trebuie să fim smeriți în fața lui Dumnezeu. Potrivit filosofiei lumești, a puterilor acestei lumi, există unii oameni puterni. Dacă ești puternic ai dreptul să-i calci în picioare pe ceilalți.

În opinia lui Machiavelli guvernele pot comite nedreptăți câtă vreme prințul deține puterea. În opinia lui Nietzsche, poți face tot ceea ce vrei câtă vreme ești unul dintre acei supraoameni.

Raskolnikov are parte de aceste dialoguri agonizante cu sine însuși. Se duce să o viziteze pe femeia pe care intenționează să o ucidă. Observă cum se comportă.  Dă târcoale, se gândește cum va face crima, unde se duce victima, unde își ține banii. Apoi mai este a doua femeie, sora ei, nu-i așa? În mintea sa începe să se înfiripe ideea că e o femeie detestabilă, o insectă.

Toate aceste gânduri necreștinești provin din idei raționaliste de extracție apuseană. Puteți observa același lucru cu teoria lui Marx, și anume că poți face ceea ce vrei cât timp preiei puterea și îi determini pe oameni să fie violenți.

În timp ce revoluția continuă și oamenii se ucid unii pe alții, violența se perpetuează. Din acest motiv ei devin unelte pentru revoluție și vor fi folosiți ca niște obiecte. Ne aflăm la polul opus creștinismului.

În cazul lui Raskolnikov conștiința lui este unde trebuie. Nu are cum să i se opună și din acest motiv tot amână și se acuză pe sine. „Ești atât de slab că nu o poți face?”, se torturează el. „Se presupune că ești un supraom și nu poți să o faci, nu poți să duci treaba la capăt!” Într-un final trece la fapte și face crima. Cred că a ezitat dacă ar trebui să le ucidă pe ambele femei sau doar pe una. Însă cealaltă femeie dă buzna în ultimul moment,  iar el, deși nu dorea să o ucidă, se hotărăște să o omoare și pe ea. După care este blocat. Nu ia foarte mulți bani, doar câțiva, și devine atât de isteric încât se duce să-i ascundă.

Apoi, încep chinurile conștiinței. Dacă este supraom ar trebui să se simtă complet rece și calm. Victima era doar o muscă, un fel de insectă. „Nu trebuia să mai trăiască, iar eu sunt Supraomul. Mă voi pregăti la facultate pentru a ajuta ca ideile apusene să pătrundă în Rusia și să o lumineze”. Între timp, însă, conștiința lui Raskolnikov a început să funcționeze din ce în ce mai acut, iar el nu poate înțelege de ce nu are liniște. La început se învinuiește că nu a luat destui bani. Dar apoi, se întâmplă ceva în interiorul lui care îi arată că această conștiință plantată de Dumnezeu și îngrijită de Biserica Ortodoxă nu poate fi redusă la tăcere.

Începe o luptă teribilă între el și detectivul care investighează cazul. Raskolnikov nu știe niciodată dacă polițistul știe că el a făcut, dacă îl suspectează pe el sau pe altcineva, etc. Fără mustrarea conștiinței, nu ar avea genul acesta de probleme.

Până la urmă se dovedește că detectivul nu așteaptă altceva decât ca el să mărturisească. Iar într-un final, Raskolnikov îl întreabă „Cine crezi că a făcut-o? Spune-mi.”

La care polițistul îi spune: „Cum cine? Tu ai omorât-o, dar eu aștept ca tu să vii de unul singur și să mărturisești”.

Rakolnikov aproape că înnebunește. Ce ar trebui să facă acum? Să dispară?

După care, o întâlnește pe Sonia, o prostituată, parte din drojdia societății. De ce s-a făcut prostituată? Pentru că trebuia să-și întrețină mama. Nu vroia să o facă, pentru că era creștină, dar a trebuit. Era singura cale prin care putea obține bani.  Iar ea va fi cea care îl va salva pe el, cel amăgit de ideile occidentale. Raskolnikov începe să vorbească cu ea, iar ea îi arată Evanghelia. „Oh, orice, dar nu Evanghelia!” Ea îi vorbește despre Iisus Hristos și, încetul cu încetul, inima lui începe să se înmoaie. Într-un final se duce la ea, spre sfârșit cred, pentru a se hotârî dacă să se predea sa nu.

„Ce să fac? Mă vor trimite în Siberia și voi fi terminat”. Dar Sonia îi răspunde că va veni cu el în Siberia. Raskolinov se duce gândindu-se cum poate fi cineva din drojdia societății clădit astfel și, mai mult, să-l iubească pe el. Să meargă în Siberia cu el!

Într-un final, el este atât de copleșit încât pică în genunchi în fața polițiștilor și le spune: „Eu am făcut-o! Omorâți-mă, luați-mă de aici!”

Este un moment foarte puternic, dar care exprimă temperamentul rusesc.

Sonia reprezintă un caz interesant deoarece ea și-a păstrat Ortodoxia, creștinismul, chiar dacă din punct de vedere al faptelor era o păcătoasă. Nu se putea împărtăși fiind mereu în păcat. Curăția creștinismului a rămas în ea, deși era o păcătoasă, ba poate chiar s-a intensificat deoarece știa că nu este bună, că e drojdia societății, o femeie fără speranță. Dar cu toate acestea l-a păstrat pe Iisus Hristos și din acest motiv putea predica Evanghelia acestui în aparență sofisticat student, cu idei înalte, căruia îi topește, în cele din urmă, inima și îl convertește. Apoi ni se spune că au mers în Siberia, este descris puțin din viața lor acolo, dar aflăm că deja este o altă poveste. Nu ne spune ce s-a întâmplat acolo. Dar scriitorul, la rândul său, a mers în Siberia întorcându-se de acolo convertit.

Probabil că este cea mai desăvârșită creație a lui Dostoievski.

Marele Inchizitor

Romanul „Frații Karamazov” critică aceeași mentalitate apuseană rece și contabilicească. Ivan Karamazov filosofează despre Marele Inchizitor, prezentat ca fiind ideea sa. Dar apropos Dostoievski nu ne lasă niciun dubiu în privința faptului că există un mic omuleț lângă burlanul sobei lui Ivan care tot vine la el. Este o imagine a diavolului care îi tot furnizează idei minunate. Ivan are o discuție cu Alioșa, mezinul familiei, cel care dorește un creștinism adevărat și care îi vede pe frații să cum se chinuie. Frații nu au pace, în timp ce tatăl lor este un pungaș de modă veche.

Filosofia lui Ivan Karamazov.

— În primul rând ca să nu dezmint firea mea rusească: discuţiile care se poartă la noi în jurul acestui subiect sunt în genere pur şi simplu absurde. În al doilea rând, cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă. Adineauri, bunăoară, mărturisindu­-ţi disperarea mea, cu cât am căutat să ţi-­o arăt în toată absurditatea ei, cu atât am fost parcă mai câştigat.

— Poţi să-mi explici şi mie de ce „nu accepţi lumea aceasta”? îl întrebă Alioşa.

— Fireşte, nu-­i nici un secret la mijloc, aici chiar intenţionam să ajung. Frăţiorul meu drag, să ştii că nu vreau nici să te corup, nici să-­ţi zdruncin cumva convingerile, dimpotrivă, poate că dorinţa mea este să mă lecuiesc prin tine.

IV RĂZVRĂTIREA

— Trebuie să-­ţi mărturisesc încă ceva, urmă Ivan. Eu n­-am putut niciodată să pricep cum e posibil să-­ţi iubeşti aproapele. Fiindcă, cel puţin aşa mi se pare mie, tocmai pe acela care-­ţi este mai apropiat nu poţi să-­l iubeşti decât, cine ştie, doar aşa, de la distanţă. Am citit undeva despre Ioan cel Milostiv (un sfânt) că, venind la el într­-o zi un ins flămând şi rebegit de frig şi rugându­-l să-­l încălzească, sfântul l-­a culcat cu el în pat şi, îmbrăţişându-­l, i-­a suflat în gura puturoasă, fiindcă bietul om pătimea de nu ştiu ce boală cumplită. Ei, uite, eu sunt convins că toate faptele astea săvârşite de el pornesc dintr-­o înclinaţie morbidă, un fel de isterie, că sfântul n-­a fost sincer, dragostea lui fiind dictată de datorie, o penitenţă pe care şi-­a impus-­o singur. Nu poţi iubi un om decât dacă-­şi ascunde faţa; e destul să-­i vezi chipul, ca dragostea să dispară pe loc.

— Ştiu, fiindcă ne­-a vorbit şi părintele Zosima despre asta şi nu numai o dată, observă Alioşa; de multe ori, zicea dânsul, înfăţişarea e o piedică în calea dragostei faţă de semeni pentru unii oameni care n­-au ajuns încă să cunoască viaţa. Există, totuşi, pe lume atâta dragoste, Ivan şi dragostea asta, ştiu bine, se apropie foarte mult de cea a lui Hristos, te rog să mă crezi pe cuvânt...

— Eu, ce să-­ţi spun, n-­am cunoscut încă şi nici nu pot să pricep aşa ceva– şi ca mine sunt mulţi. Se pune întrebarea dacă asta se datoreşte unor deficienţe înnăscute sau e ceva inerent firii omeneşti. După mine, dragostea creştinească faţă de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aş avea o suferinţă adâncă; nimeni altul însă n­-o să-­şi poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, şi, în afară de asta, foarte rar întâlneşti un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca şi cum ar fi cine ştie ce titlu de nobleţe!). Şi ştii de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că, să zicem, miros urât, sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai ştiu când, l-­am călcat pe picior. Şi apoi, sunt suferinţe şi suferinţe: o suferinţă umilitoare, pentru mine degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, mai degrabă poate să trezească mila cuiva; dacă însă suferinţa mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aş avea de pătimit pentru o idee, prea puţini ar fi dispuşi să-­i dea crezământ şi asta doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-­se la mine, ar constata că n­-am chipul pe care, după părerea lor, ar trebui să-­l aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Şi asta ajunge ca să-­mi retragă pe loc bunăvoinţa lor şi fii sigur că n­-o fac din răutate, nu, câtuşi de puţin! De aceea, cred eu, cerşetorii şi, mai ales, boierii scăpătaţi n-­ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulţumindu­-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, fireşte, poţi să-­ţi iubeşti aproapele, dar numai aşa, de la distanţă, niciodată însă când e­-n preajma ta. Dacă totul pe lume s-­ar petrece aşa ca pe scenă, ca într-­un balet, unde milogii apar costumaţi în zdrenţe de mătase şi dantele rupte şi cerşesc dansând cu cea mai desăvârşită graţie, atunci ai putea cel puţin să-­i admiri. Să-­i admiri, însă nu să-­i şi iubeşti. Dar cred că m-­am cam întins la vorbă. Ţineam oricum să­-ţi împărtăşesc punctul meu de vedere. Aş fi vrut să-­ţi vorbesc despre suferinţa omenească în genere, dar poate că-­i mai bine să ne limităm numai la suferinţele copiilor. În felul acesta, argumentaţia mea o să se reducă, probabil, cam la o zecime din ceea ce ar fi trebuit să fie, dar e mai bine totuşi să ne oprim numai asupra copiilor. Este în dezavantajul meu, bineînţeles, dar n­-are a face. În primul rând,copiii îţi sunt dragi, chiar dacă­-i ai tot timpul lângă tine, chiar dacă­-s nespălaţi sau urâţi (deşi mi se pare că nu există copii urâţi). Şi, pe urmă, nu­-mi face plăcere să vorbesc despre adulţi nu numai pentru că sunt respingători şi nu merită să fie iubiţi, dar şi pentru că apasă asupra lor un păcat: acela de a fi muşcat din mărul oprit, de a fi ajuns astfel să cunoască binele şi răul. Aş spune că şi astăzi încă se mai înfruptă din mărul oprit. Pe când copilaşii n-­au apucat să se înfrupte din el şi deocamdată nu au nici un păcat. Ţie îţi plac copiii, Alioşa? Ştiu că-­ţi plac şi sunt convins că mă înţelegi de ce nu vreau să­-ţi vorbesc decât despre ei. Şi dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este pentru că sunt sortiţi, probabil, să ispăşească păcatele săvârşite de părinţii lor, atunci când au muşcat din măr; asta încă e o explicaţie metafizică, pentru care sufletul unui pământean nu poate avea nici o înţelegere. Nu se poate ca un nevinovat – un biet prunc neprihănit – să sufere pentru alţii. N­-o să-­ţi vină poate să crezi, Alioşa, dar să ştii că-­mi sunt nespus de dragi copiii. Să observi că tocmai oamenii cruzi, pătimaşi, sângeroşi, ca de­-alde noi, ăştia din neamul Karamazovilor, iubesc uneori din toată inima copiii. Vezi tu, copiii, cât sunt încă prunci, adică până pe la vreo şapte ani, bunăoară, se deosebesc teribil de oameni: parcă ar fi nişte fiinţe complet diferite, înzestrate cu altă fire. Am cunoscut cândva un tâlhar care asasinase familii întregi de­-a lungul carierei sale, pătrunzând pe furiş noaptea prin case să jefuiască şi care, printre alte victime, înjunghiase şi câţiva copii. Curios e însă că, la puşcărie, prinsese dragoste de ei. Tot timpul nu făcea decât să stea la fereastră şi să se uite la copiii care se jucau prin curtea închisorii. Ba chiar îl obişnuise pe unul dintre  ei – un prichindel, uite, atâtica – să se apropie de ferestruica lui şi cu timpul piciul ajunsese să se împrietenească cu el... Tu nu ştii pentru ce îţi spun toate astea, Alioşa? Mă doare capul îngrozitor şi nu ştiu de ce mă simt atât de deprimat...

— Ai un aer ciudat, se nelinişti Alioşa, parcă nu eşti în apele tale.

— Nu de mult, la Moscova, un bulgar mi­-a vorbit, urmă Ivan Fiodorovici fără să-­i dea ascultare, despre atrocităţile săvârşite de turci şi cerchezi în Bulgaria de teama unei răscoale generale a slavilor; trec totul prin foc şi sabie, violează femeile, omoară copiii, ţintuiesc prizonierii de garduri, petrecându­-le cuie prin urechi, şi­-i lasă aşa toată noaptea, ca a doua zi să­-i atârne cu laţul de gât şi aşa mai departe; nişte grozăvii că ţi se face părul măciucă. Am auzit spunându­-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să­-şi sfâşie şi să-­şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici prin minte nu i-­ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-­i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s­o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i­-a zămislit şi sfârşind cu pruncii pe care-­i aruncă în aer, ca să­-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol. Iată însă o scenă care mi s­-a părut într-adevăr impresionantă. Închipuiește-ți un sugar în braţele maică-sii, încremenită de spaimă în mijlocul unui grup de turci care au tăbărât peste ei în casă. Ce crezi că le dă prin gând ticăloşilor? Spune şi tu daca nu­-i o figura grozavă: care mai de care mângâie pruncul şi se hlizesc la el ca să-­l facă să râdă şi până la urmă reuşesc, mititelul începe să râdă. Atunci, unul dintre ei aţinteşte asupra lui pistolul de la o distanţa de­ o palmă. Băieţelul râde fericit şi întinde mânuţele, dând să apuce jucăria aceea strălucitoare; în momentul acela bestia apasă pe trăgaci, slobozindu-­i glonţul drept în faţă, şi-­i zdrobeşte căpşorul... Artistic, nu-­i aşa? Se zice că turcii se prăpădesc după dulciuri...

— De ce­-mi spui toate astea, frăţioare?

-Ştii ce cred eu? Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l­-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui.

— Adică la fel ca pe Dumnezeu...

Te pricepi să întorci vorba, cum zice Polonius în Hamlet, începu a râde Ivan. Gata, m­-ai prins, n-­am încotro, ba chiar îmi pare bine! Dar frumos mai trebuie să arate Dumnezeul ăsta al tău dacă omul l-­a plăsmuit după chipul şi asemănarea sa! M­-ai întrebat de ce-­ţi spun toate astea?... Vezi tu, sunt mare amator de curiozităţi, pe care­-mi place să le colecţionez – fie că le găsesc prin ziare, fie că-­mi notez ce mi se povesteşte, aşa cum se întâmplă. Există, bunăoară, tot felul de anecdote picante, din care am reuşit să-­mi alcătuiesc o colecţie destul de frumoasă. Turcii, fireşte, nu puteau nici ei să lipsească, dar ei sunt de pe alte meleaguri. Cunosc însă unele cazuri autohtone, poate ceva mai  interesante decât ale turcilor. Ştii, la noi, bătaia, nuielele şi biciul sunt la mare cinste, bătaia este ceva naţional; unde s-­a pomenit la noi să ţintuiască cineva un om de urechi? Oricum, de, se cheamă că suntem europeni, dar nuielele, biciul sunt specialitatea noastră şi pentru nimic pe lume n­-am renunţa la ele! Se pare că în străinătate bătaia a ieşit din uz. Nu ştiu, poate acolo moravurile s­-au îmblânzit, sau legile au fost în aşa fel întocmite, încât nimeni să nu-­şi mai permită a croi bice pe spinarea cuiva, dar, ca să suplinească această lacună, oamenii au înlocuit bicele cu altceva, tot aşa specific naţional, atât de specific, încât la noi ar părea absolut imposibil, deşi se zice că ar fi început să prindă şi aici, mai ales de când cu prozelitismul religios din înalta societate. Am acasă o broşură încântătoare, tradusă din limba franceză, în care se povesteşte o întâmplare destul de recentă petrecută acum vreo cinci ani, când a fost executat la Geneva un criminal, un anume Richard, un tâlhar pare-mi-se, de vreo douăzeci şi trei de ani, care, înainte de a se urca pe eşafod, s­-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii creştine. Numitul Richard era un copil din flori, pe care părinţii îl dăduseră de suflet, cam pe la vârsta de şase ani, unor ţărani de la munte, nişte ciobani elveţieni, care-­l luaseră să-­l crească numai ca să-­l pună la muncă. Băiatul crescuse, aşadar, ca un pui de fiară, fără să fi învăţat nimic; ba, mai mult chiar, încă de când împlinise şapte anişori, ciobanii îl trimiseseră cu turma la păscut, pe ploaie şi pe frig, aproape golaş şi mai mult flămând decât mâncat. Nu mai e nevoie să-­ţi spun că nici unuia dintre ei nu­-i păsa de bietul copil şi nu simţea nici un fel de mustrare de cuget, dimpotrivă, fiecare se socotea îndreptăţit să nu­-i poarte de grijă, de vreme ce Richard le fusese dat pe veresie, aşa, ca un lucru oarecare, şi, deci, nu vedeau pentru ce ar fi obligaţi să-­i dea de mâncare. Richard spune în mărturisirea lui că în anii aceia, aidoma fiului risipitor din Evanghelie, jinduia după lăturile pe care ciobanii le dădeau porcilor puşi la îngrăşat pentru vânzare; băiatul n-­avea însă parte nici măcar de atât, şi­-l băteau de câte ori şterpelea din hrana pentru porci. Aşa îşi petrecuse el copilăria şi adolescenţa, până când, crescând şi prinzând puteri, se apucase de furat. Sălbaticul îşi agonisea pâinea muncind cu ziua la Geneva, ca să cheltuiască tot câştigul pe băutură, trăia în rând cu drojdia societăţii şi până la sfârşit a ajuns să asasineze un bătrân ca să-­l jefuiască. A fost prins bineînţeles, judecat şi condamnat la moarte. Prin partea locului sentimentalismul nu prea are căutare. În puşcărie, Richard a fost luat în primire de preoţi şi de membrii diverselor asociaţii creştine, de tot felul de cuconiţe însufleţite de simţăminte filantropice şi aşa mai departe. L­-au învăţat să citească şi să scrie, i-­au tălmăcit cuvântul Evangheliei şi atâta l-­au catehizat şi l-­au dăscălit, l-­au tocat la cap şi i­-au împuiat urechile, că până la urmă l-­au făcut să­-şi mărturisească solemn crima.”

„Ce­-mi pasă mie că nu există vinovaţi şi că sunt conştient de lucrul acesta! Eu am nevoie de răzbunare, altminteri simt c-am să mă distrug singur. Şi răzbunarea asta să nu se înfăptuiască cine ştie pe ce lume, undeva, în infinit, cine ştie când, ci chiar aici,pe pământ, s-­o pot vedea cu ochii mei! Am crezut în ea şi vreau s­-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s-­ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci mi­-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. Doar n­am suferit ca să îngraş cu fiinţa mea, cu ticăloşiile şi suferinţele mele, pământul pe care va înflori armonia viitoare, ca să se bucure de ea mai ştiu eu cine! Vreau să văd cu ochii mei ciuta tolănindu-­se alături de leu şi victima îmbrăţişându-­l pe cel care a înjunghiat-­o. Vreau să fiu de faţă atunci când lumea va apuca să afle, în sfârşit, pentru ce a fost tot ce ­a fost înainte. Dorinţa asta stă la temelia tuturor religiilor de pe lume şi eu sunt un om credincios. Dar copilaşii, cum rămâne cu ei? Iată o problemă pe care eu, unul, îţi mărturisesc, nu mă simt în stare s-­o rezolv. Îţi repet pentru a nu ştiu câta oară: există nenumărate probleme; eu însă m-­am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ţi­-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică­-mi şi mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat plătită cu preţul suferinţelor lor? De ce trebuie să ajungă şi ei băligar, să îngraşe cu făptura lor, spre binele nu ştiu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, după cum îmi pot explica şi solidaritatea lor în răzbunare, dar nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde şi asupra pruncilor şi dacă este adevărat că şi ei sunt răspunzători, deopotrivă cu părinţii, pentru fărădelegile săvârşite de aceştia, aşa ceva, crede­-mă, depăşeşte înţelegerea mea, e un adevăr ce nu aparţine acestei lumi! Probabil un mucalit ar putea să-­mi riposteze că în orice caz pruncul va creşte cu timpul şi va săvârşi la rândul său destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băieţaşul acela de opt anişori rupt în bucăţi de dulăi? O, Alioşa, zău, nu vreau să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în tot universul când tăriile cereşti şi toată suflarea pământească îşi vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va striga: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-­au dat pe faţă!” Fiindcă atunci când mama se va îmbrăţişa cu călăul copilaşului ei, cu cel care a asmuţit copoii asupra lui şi câteşitrei, înlăcrimaţi, vor mărturisi în gura  mare: „Drept eşti tu, Doamne!”, desigur, vom fi atins treapta cea mai înaltă a cunoaşterii şi totul se va lămuri. Ei, uite, aici este buba, tocmai cu gândul ăsta nu pot să mă împac! Şi, cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. Vezi tu, Alioşa, dacă într-adevăr mi-­o fi dat să apuc vremea aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă conving cu ochii mei, în clipa când mama îl va îmbrăţişa pe gâdele copilului, se prea poate să strig şi eu într-­un glas cu ea: „Drept eşti tu, Doamne!” Eu însă nici atunci n-­aş vrea să fac asemenea mărturisire. Cât mai e timp, deci, caut să­-mi iau toate măsurile de apărare şi de aceea sunt hotărât s ă renunţ cu desăvârşire la acea supremă armonie. Fiindcă armonia aceasta nu merită nici măcar o lăcrimioară vărsată de bietul copilaş chinuit, care se bătea cu pumnişorii în piept într-­o cuşcă împuţită, rugându-­se lui „Doamne, Doamne” şi vărsând şiroaie de lacrimi, pe care nimeni, nimeni nu le-­a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Şi trebuie neapărat să se găsească o compensaţie, altminteri nu poate să existe armonie. Dar cum, te întreb, în ce fel le răscumperi? Mi se pare un lucru imposibil. Răzbunându­-le? La ce mi-­ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârli ţi călăii, ce mai poate îndrepta iadul după ce aceştia au fost de­-acum supuşi la cazne şi au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorinţa mea e să iert şi să îmbrăţişez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. Iar dacă suferinţele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferinţe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preţ. Nu vreau, în definitiv, ca mama să­-l îmbrăţişeze pe ucigaşul odorului ei, pe cel care a pus câinii să-­l sfâşie! Fiindcă nu are dreptul să­-l ierte! Din partea ei, n-­are decât să-­l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita durere a inimii ei de mamă, absolvindu­-l pe călău; nu are însă nici un drept să-­l absolve în numele copilului ei sfâşiat de copoi, nu are dreptul să-­l ierte pe ucigaş, chiar dacă însuşi copilul ei i­ar cere s-­o facă! Şi, dacă aşa stau lucrurile, dacă nu-­i e îngăduit să acorde această iertare, atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea asta o singură fiinţă care să poată şi care să aibă și dreptul de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste pentru omenire nu vreau s-­o accept. Mai bine să rămân cu suferinţele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar dacă nu am dreptate, fără a fi apucat să găsesc împăcarea sufletului meu mistuit de revoltă. Şi apoi, cred că s-­a pus un preţ exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastră. De aceea mă şi grăbesc să-­l restitui. Şi, dacă vreau să fiu un om într­adevăr cinstit, sunt dator să-­l restitui cât mai curând. Ceea ce şi fac. Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-­i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.

— Asta e răzvrătire... Murmură cu ochii în pământ Alioşa.

— Răzvrătire? N­-aş fi vrut să aud din gura ta cuvântul ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că ar putea cineva să trăiască tot timpul în răzvrătire? Ei uite, eu aşa vreau să trăiesc. Te rog stăruitor să-­mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuieşte-­ţi că ţi-­ar fi dat să clădeşti cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârşit de linişte şi pace, dar că, pentru a ridica această construcţie, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilaşul acela care se bătea cu pumnişorii în piept, să pui la temelia construcţiei lacrimile lui nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiţii să fii tu arhitectul? Mărturiseşte cinstit!

— Nu, n­-aş accepta, rosti încet Alioşa.

— Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei s­-o durezi ar accepta să primească o fericire ce-­şi trage obârşia din sângele nevinovat al micului martir şi crezi tu că, primind­-o, ei ar putea să fie pururea fericiţi?

— Nu, n-­aş putea să concep aşa ceva. Apoi, deodată i se aprinse o lumină în ochi: Frate, vorbi Alioşa în continuare, m­-ai întrebat adineauri dacă există pe lumea asta o singură fiinţă care să poată şi să aibă dreptul de a ierta? Fiinţa aceasta există, să ştii şi poate să ierte totul şi să­-i ierte pe toţi, da, da, pe toţi şi toate pentru tot, fiindcă ea însă şi şi-­a dăruit sângele nevinovat pentru toţi şi pentru toate. Şi tu o cunoşti, ea este într­adevăr temelia clădirii de care vorbeai, către ea se vor ridica glasurile tuturor spre a­i spune: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-­au dat pe faţă!”

— Aha, el, unicul neprihănit şi sângele lui! Nu, nu l-­am uitat, dimpotrivă, mă miram tot timpul că nu-­l scoţi din sertar mai curând, potrivit bunului obicei al celor din tagma ta, care în orice discuţie se referă la El, în tot momentul. Am să­-ţi spun ceva, Alioşa, dar să nu râzi; acum vreun an am compus un poem. Dacă mai poţi să pierzi încă zece minute, ţi­-l povestesc.

— Ai scris un poem?

— A, nu, nu l-­am scris! râse Ivan. În viaţa mea n­-am îmbinat nici două rime. L­-am plăsmuit numai şi am căutat să-­l memorez. L-­am plăsmuit în focul inspiraţiei. Tu o să fii primul meu cititor, adică primul om care­-l va auzi. Care autor s-­ar îndura să piardă o asemenea ocazie unică? (Ivan zâmbi.) Să ţi-­l povestesc sau nu?

— Te ascult.

— Poemul meu se numeşte Marele inchizitor.

Marele Inchizitor

Ivan creează această povestire a Marelui Inchizitor, gândit a fi un portret al lui Antihrist, insipirat însă de multe dintre ideile Bisericii Romano-Catolice, care a produs Inchiziția și toată ideea de calcul al păcatelor, îndepărtând adevăratul creștinism al inimii. Așadar, el plăsmuiește această idee revoluționară a unei dictaturi în care oamenii primesc pâine și circ, ba chiar e posibil să primească și un surogat religios, dar în realitate nu există viață veșnică și nici Dumnezeu. Iar oamenii sunt prostiți să rămână tăcuți...

„Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-­au recunoscut.

Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma lui, înconjurându­-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându­-se pas cu pas după dânsul. Şi-­n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândindu-­se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul. Cu braţele întinse, el îi binecuvântează pe toţi şi simpla atingere a mâinilor lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, are virtutea de a lecui orice beteşug.

„Tămăduieşte­-mă, Doamne, ca să te pot vedea la faţă!” strigă spre el un bătrân orb din născare, şi-­n aceeaşi clipă solzii ce-­i acopereau ochii cad şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-­l privească. Poporul plânge şi sărută pământul pe care calcă el. Copiii îi aruncă flori în cale, cântând şi preamărindu­-l: „Osana! El, este!” zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decât el!” Continuându­-şi drumul, el nu-­şi încetineşte paşii decât în pridvorul Catedralei din Sevilia, unde tocmai fusese adus cu plânsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sunt presărate peste trupşorul neînsufleţit.

„Lasă, că el o să-­ţi învie copila”, îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să întâmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele lui: „Dacă eşti într­adevăr tu, trezeşte-­mi la viaţă copila!” îl imploră femeia cu braţele întinse spre dânsul. Procesiunea de înmormântare se opreşte în loc şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: „Talita, kumi!”  şi „fata s-­a sculat”. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, nedumerită, în jur. Un zâmbet i­-a înflorit pe chip şi încă mai ţine în mână buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu.

Poporul freamătă şi plânge cutremurat. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adânciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scânteie. O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile fastuoase cu care l-­au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momentul când duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decât vechea lui rasă călugărească, făcută din pânză groasă. În urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servitorii lui, cu chipuri sumbre, straja lui „sfântă”. Oprindu-­se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele lui şi copila înviată din morţi şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenele-­i cărunte şi dese se încruntă, şi­-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor să-­l ia. Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe el şi-­l duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă până la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care

o binecuvântează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strâmtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfânt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilia. Aerul e înmiresmat „de lauri şi lămâi”.

În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide şi marele inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindu-­l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte:

„Tu eşti? Tu? Neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tu n-­ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-­ţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se întâmple mâine? Eu nu te cunosc şi nici nu vreau săştiu dacă eşti tu acela sau semeni numai cu el; oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi­-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii tu asta? Da, poate căştii”, răspunde tot el tulburat, dus pe gânduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.

— Zău, nu pricep, Ivan, ce înseamnă asta... spuse zâmbind Alioşa, care-­l ascultase tăcut până atunci. E numai o simplă fantezie sau e vorba de o eroare din partea bătrânului, de un absurd quiproquo.

N­-ai decât să alegi cea de-­a doua alternativă, dacă­-ţi place, râse Ivan şidacă realismul nostru contemporan a reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încât să nu mai poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un quiproquo, dacă vrei. Ce-­i drept, continuă el râzând, bătrânul meu are nouăzeci de ani, şi, cu ideea lui fixă, se prea poate să­-şi fi pierdut minţile. Cât îl priveşte pe deţinut, înfăţişarea lui avea într­adevăr prin ce să-­l uimească. Dar tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o halucinaţie, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în pragul morţii, cu imaginaţia înfierbântată de autodafeul din ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma urmei însă, ce ne interesează pe noi dacă­-i un quiproquo sau dacă­-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrânul trebuie să spună, în sfârşit, tot ce are de spus, tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el, în aceşti nouăzeci de ani.

— Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrân şi să tacă?

— E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zâmbetul pe buze. N-­ai auzit ce i-­a spus mai înainte bătrânul? Că n­-are dreptul să mai adauge nici un cuvânt la cele mărturisite odinioară. Dacă vrei, într­-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „Tu i­-ai încredinţat totul papei şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei şi nu numai c­-o spun, dar o aştern pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor.

„Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai departe bătrânul, ca tot el să ­şi răspundă până la urmă:

„Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care te-­ai luptat din răsputeri cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-­ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după câte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut acum prilejul să­-i vezi pe oamenii aceştia «liberi», rosteşte deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri.

Ca să continue apoi, măsurându­l cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-­a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfârşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne­-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c­-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvânt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar ei ne-­au oferit libertatea lor, depunând­-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi să facem, dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de tine, libertatea pe care ai visat-­o?”

— Tot nu pricep, îl întrerupse din nou Alioşa, e o ironie, vrea cumva să glumească pe socoteala lui?

— Câtuşi de puţin. Bătrânul e convins, dimpotrivă, că faptul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea ca să­-i fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. „Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles e vorba deInchiziţie), suntem în măsură pentru prima oară să ne gândim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de fericire? Ţi s-­a spus răspicat, stăruie bătrânul, ţi s-­a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s-­au dat destule avertismente, pe care însă tu le-­ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-­i facă pe oameni fericiţi. Noroc că, plecând dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-­ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul tău dreptul pe care ni l­-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul şi cred că n­-ai de gând acum – sigur că da, nici nu poate măcar să-­ţi treacă prin gând cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?”

— Cum adică, „ ţi s-­au dat destule avertismente şi îndrumări”? întrebă Alioşa.

— Ei uite, tocmai ăsta e punctul principal asupra căruia caută să insiste cardinalul. „Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei – îl mustră mai departe bătrânul – strălucitul duh a grăit către tine în pustiu, şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el a încercat să te  «ispitească». E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai deplin decât acela pe care el ţi l-­a dezvăluit, punându-­ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei «ispitiri» ale tale, adevăr pe care tu l­-ai respins? Şi totuşi, dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de seamăn, ea s­-a întâmplat numai şi numai atunci, în ziua celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în faptul că cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne­-am închipui bunăoară, să zicem, că întrebările puse de înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-­ar trebui deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorba cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi şi că în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele luminate de pe faţa pământului – toţi dregătorii, cei mai de seamă păstori ai bisericii, învăţaţii, filosofii, poeţii – reîncredinţându-­li-­se misiunea de a născoci, de a formula trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui eveniment de o însemnătate at ât de mare, dar şi să exprime în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai târziu a umanităţii şi a universului – crezi tu, oare, că tot acest areopag format din înţelepţii pământului ar fi în stare să dea în vileag ceva care să se asemuiască măcar pe departe prin forţă şi prin adâncime cu cele trei întrebări pe care într­adevăr ţi le-­a pus atunci în pustiu puternicul şi iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-­a face nu cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu o inteligenţă nepieritoare şi desăvârşită. Fiindcă aceste trei întrebări, atât de strâns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe vremea aceea era un lucru de care nimeni nu­-şi putea da seama chiar atât de precis, viitorul fiind încă învăluit în neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul şi că tot ce preconizaseră ele s­-au adeverit în aşa măsură, încât nu se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă.

Hotărăşte deci singur cine avea dreptate: tu sau acela care ţi le-­a pus? Aminteşte­-ţi prima întrebare, dacă nu cuvânt cu cuvânt, cel puţin sensul ei: «Vrei să te duci în lume aşa, cu mâinile goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranţa şi becisnicia lor înnăscută, nu pot s­-o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu există şi nici n­-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decât libertatea! Vezi pietrele astea din acest pustiu dogorit de arşiţă? Porunceşte ca ele să se facă pâini şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele tale ca o turmă ascultătoare, deşi tot timpul va fi cu frica­-n sân ca nu cumva, la un moment dat, să­-ţi retragi braţul întins şi, o dată cu asta, să se isprăvească şi pâinea dăruită de tine». Tu însă n­-ai vrut să-­l lipseşti pe om de libertate şi ai respins o asemenea propunere, socotind că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pâine. Drept care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu pâine; ştii tu însă că în numele acestei hrane pământeşti duhul pământului se va ridica împotrivă­ţi şi, dând piept cu tine, te va birui şi că atunci toată lumea îl va urma, strigând în gura mare: «Cine este asemenea fiarei, care a făcut să se pogoare focul din cer?» ştii tu oare că peste veacuri, omenirea va da glas prin gura înţelepţilor şi a învăţaţilor săi că nu există pe lume crimă şi, prin urmare, nu există nici păcat, ci numai flămânzi? «Dă-­le mai întâi de mâncare şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!» – va sta scris pe steagul celor care se vor scula împotriva ta, nimicind templul durat de tine. Pe ruinele templului tău se va zidi o altă clădire, un nou şi înfricoşător Turn Babel; se va înălţa piatră cu piatră, cu toate că şi el va împărtăşi soarta celui dintâi, rămânând, ca şi acela, neterminat; puteai totuşi să-­i scuteşti pe oameni de toată această trudă de prisos, să le cruţi o mie de ani de suferinţe, fiindcă, până la urmă, tot spre noi se vor îndrepta, după ce se vor fi canonit în zadar zece veacuri în şir să­-şi isprăvească turnul! Şi atunci, ne vor căuta iarăşi pe sub pământ, prin catacombele în care vom sta ascunşi (fiindcă ne va fi dat să fim din nou persecutaţi şi schingiuiţi) şi găsindu-­ne în cele din urmă, vor ridica glasul spre noi: «Daţi-­ne pâine, căci cei care ne-­au făgăduit să pogoare focul din ceruri pentru noi nu ni l-­au dat!» şi noi vom izbuti să ridicăm până la capăt turnul început de ei, căci cine va da de mâncare mulţimii va apuca să­-l ducă la bun sfârşit şi noi vom fi aceia care o vom hrăni în numele tău, amăgind­-o în numele tău. O, în vecii vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-­şi astâmpere foamea! Toată înţelepciunea lumii nu va putea să le dea pâine atâta timp cât vor rămâne liberi; dar ai să vezi că, până la urmă, ne vor aduce singuri plocon libertatea şi, depunând-­o la picioarele noastre, ne vor spune: «înrobiţi-­ne, dar astâmpărați-­ne foamea!»

Abia atunci vor înţelege în fine că libertatea şi faptul de a avea pâine în realitate şi cu prisosinţă, aşa ca să ajungă pentru toată lumea, sunt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea între ei! Şi în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de înger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici.Tu le-­ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi te întreb, crezi într­adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare ca pâinea reală, pământească? Dacă, în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămâne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pământească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau ţie nu-­ţi sunt dragi decât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane – nenumărate, ca nisipul mării – de oameni slabi de înger, dar care te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor – atât de înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea! Dar noi vom căuta să-­i convingem că nu facem decât să ascultăm de porunca ta şi că domnim în numele tău. Îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-­o să-­ţi îngăduim să vii printre noi. Şi în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi

un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei întrebări ce ţi s-­a pus atunci, în pustiu şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. În ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia.

Învrednicindu-­te să primeşti miracolul «pâinii», ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului – şi nu numai a fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi – pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să­-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, încât toată lumea s-­o respecte, îndoindu-­şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rând,aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-­au tăiat adesea cu săbiile. Şi făurindu­-şi singuri zei, s-­au ameninţat unii pe alţii: «Lepădaţi-­vă de zeii voştri, strigau ei şi veniţi de vă închinaţi celor care se află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai şi amar de voi şi de zeităţile voastre!» şi aşa o să fie până la sfârşitul veacurilor. Chiar atunci când vor pieri toţii zeii de pe faţa lumii, vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor. Şi tu ai ştiut asta, nu se poate să nu fi cunoscut această fundamentală taină a firii omeneşti şi totuşi, cunoscând­-o, ai refuzat unica emblemă infailibilă ce ţi s-­a oferit şi în virtutea căreia omenirea ţi s-­ar fi supus fără să crâcnească, emblema pâinii reale, pământeşti. Tu însă ai refuzat-­o în numele libertăţii şi al pâinii cereşti. Am să-­ţi arăt acum ce ai făcut mai departe, iarăşi şi iarăşi în numele libertăţii! Adevăr zic ţie că sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-­i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-­i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpânire şi pe libertatea lui. Emblema ce ţi s­-a oferit o dată cu pâinea avea toţi sorţii de izbândă; dă-­i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva – nu tu, altcineva – s­-ar înt âmpla să­-i prindă în mreajă conştiinţa, o, atunci, să ştii, e-­n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii şi să-­l urmeze pe acela care va fi izbutit să-­i subjuge cugetul.

Aici, recunosc, dreptatea era de partea ta. Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisa a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n­-ar accepta să trăiască; mai curând şi-­ar face singur seama decât să-­şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi maldăre de pâine.

Asta este realitatea; dar ce s-­a ales până la urmă? În loc să cauţi a pune stăpânire asupra oamenilor, îngrădindu-­le libertatea, tu te-­ai străduit să-­i desfăşori cât mai larg fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi r ău!

Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit! Iar tu în locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa umană, ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedând aşa ca şi cum nu i­-ai fi iubit câtuşi de puţin.

Cine? Tocmai tu, care ai pogorât pe pământ ca să­-ţi jertfeşti viaţa pentru ei! În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, tu le-­ai sporit-­o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de tine, de ideea ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, având înaintea ochilor doar chipul tău drept călăuză menită să-­i îndrume paşii, dar cum de nu te-­ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de tine? Într-­o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în tine, fiindcă era cu neputinţă să-­i urgisească cineva atât de cumplit ca tine, lăsându­-i să se zbată într-­o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără dezlegare! În felul acesta, tu însuţi ai pus la cale surparea împărăţiei tale şi n-­ai deci nici un drept să arunci vina pe alţii.

Asta să fie oare, spune, ceea ce ţi s­-a oferit? În lume nu există decât trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-­ai respins pe câteşitrele, rând pe rând, prin exemplul pe care tu însuţi l-­ai dat. Urcându­-te pe streaşina templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi­-a spus: «De eşti tu fiul lui Dumnezeu, aruncă-­te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău; numai aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi cât de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc».

Tu însă l-­ai ascultat până la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-­ţi propunea el; n­-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu te-­ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într­adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătit ă, sunt zei? O, bineînţeles, în momentul acela ţi-­ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să te arunci în gol, ar fi însemnat să-­l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-­ţi pierzi totodată credinţa în el, aşa încât, ajungând jos, te-­ai fi zdrobit de pământul pe care veniseşi să-­l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să te ispitească. Dar încă o dată îţi spun: sunt oare mulţi pe lume ca tine? Ai fost tu în stare să crezi cu tot dinadinsul – fie chiar numai o clipă – că oamenii au atâta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încât prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, când sufletul lui este bântuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa

are toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri până în vremea de apoi şi în sinea ta ai nădăjduit că, mergând pe urmele tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu te­-ai gândit însă că, lepădându-­se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu­-l caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să-şi le făurească singur, dând crezare miracolelor plăsmuite de el, închinându-­se în faţa minunăţiilor săvârşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Tu nu te-­ai învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur îşi băteau joc de tine şi te aţâţau, strigându-­ţi: «Pogoară-­te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede!» Tu nu te­-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai să-­l câştigi pe om printr-­o minune, aşteptând o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i­-a vârât pe veci frica în oase. Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu­-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, când ei nu sunt decât nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea. Priveşte în jurul tău şi judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-­te acum şi vezi: cine sunt cei pe care i­-ai înălţat până la tine?

Îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decât l-­ai crezut tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut tu?

Preţuindu-­l peste măsură, ai procedat ca şi când n­-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decât putea să dea – şi cine? Tocmai tu, care l-­ai iubit mai presus decât pe tine însuţi! Dacă însă l-­ai fi preţuit mai puţin şi nu i­-ai fi cerut decât ceea ce putea să­-ţi dea, ar fi simţit mai mult dragostea ta, fiindcă nu l­-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atât de grea. Omul este slab de înger şi ticălos. Ce ­are a face că în momentul de faţă încearcă în tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, împăunându-­se cu fapta lui? Mândria lui de răzvrătit este copilărească, mândrie de şcolări ce­-au pus la cale o revoltă în clasă, izgonindu-­l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată şi o vor plăti cu vârf şi îndesat. Vor dărâma templele şi vor îneca pământul în valuri de sânge. Dar până la urmă nu se poate să nu-­şi dea seama, în nerozia lor puerilă, că, deşi s­-au răsculat, sunt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătânge, vor recunoaşte în sfârşit că cel care i-­a pl ămădit, sădind în ei sămânţa răzvrătirii, a făcut-­o, fără doar şi poate, numai în bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi până la urmă va căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare şi nefericire – cu asta s-­au ales oamenii după toate suferinţele pe care le­-ai îndurat în numele libertăţii lor!

Marele tău proroc , în viziunea lui alegorică, spune că i s­-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima înviere şi că erau câte douăsprezece mii cu totul din fiecare seminţie. Ca să fie atât de puţini, înseamnă că nici ei n-­au fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei destulă putere ca să poarte crucea şi să vieţuiască zeci de ani în pustiu, flămânzi şi goi, hrănindu-­se cu ierburi crude şi rădăcini; te poţi mândri, fireşte, cu aceşti copii ai libertăţii, ai dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de bunăvoie în numele tău! Aminteşte-­ţi însă că aceştia erau doar câteva mii şi toţi plămădiţi ca nişte zei, pe când ceilalţi? Cu ce sunt vinovaţi oare ceilalţi, adică toţi cei nevolnici, care n-­au fost în stare să facă ceea ce au izbutit a îndeplini cei căliţi din fire? Cu ce este vinovat un suflet plăpând dacă nu poate cuprinde asemenea haruri înfricoşătoare? Nu cumva tu ai pogorât din ceruri numai în mijlocul celor aleşi şi şi numai pentru ei? Dacă-­i aşa, atunci la mijloc este o taină pe care mintea noastră n-­o poate pricepe. Şi dacă există într­adevăr o taină, atunci avem tot dreptul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa lumii că libertatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă mare lucru, că totul e taina căreia oamenii sunt datori să i se supună orbeşte, chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar aşa am şi procedat. Am căutat să îndreptăm ceea ce ai făcut tu, punând la temelia faptei tale eroice miracolul, taina şi autoritatea. Şi oamenii s-­au bucurat că sunt din nou mânaţi ca o turmă şi că, în sfârşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri. Am avut ori nu dreptate să procedăm aşa, propovăduind învăţătura aceasta oamenilor, spune! Crezi oare că noi n-­am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să­-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş vrea să te văd mânios, nu­-mi trebuie dragostea ta, pentru că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-­mi dau seama oare cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-­ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea oare să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-­o auzi din gura mea.

Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu el, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S­-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-­a oferit atunci, când ţi-­a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându­-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până în ziua de azi n-­am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută.

Dar cine-­i de vină? O, într­adevăr, lucrarea e abia înfiripată, dar totuşi s-­a înfiripat. Va trece încă multă vreme până să fie dusă la bun sfârşit şi până atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari. Atunci ne vom gândi la fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, tu ai fi putut să primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest ultim dar? Primindu­-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pământ: le-­ai fi dat un stăpân căruia să i se închine, încredinţându-­le propriile lor conştiinţe şi le-­ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într­-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-­a treia şi ultima pricină de frământare pentru oameni.

Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-­o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o istorie glorioasă, dar cu cât acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atât erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adânc decât altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ginghis ­Han, au străbătut ca o vijelie pământul în dorinţa de a­-şi întinde stăpânirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală. Primind dominaţia lumii şi purpura cezarului, tu ai fi întemeiat o împărăţie universală, statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pământului.

Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură să stăpânească oamenii decât acela care le stăpâneşte cugetul şi în mâinile căruia se află pâinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne­-am lepădat de tine pentru a-­l urma pe el.

O, vor mai trece încă veacuri de becisnică domnie a gândirii libere, a ştiinţei şi a antropofagiei, fiindcă, de vreme ce au început să ridice Turnul Babei fără noi, vor ajunge, în cele din urmă, la antropofagie. Abia atunci, fiara se va târî la picioarele noastre şi le va linge supusă, stropindu­-le cu lacrimi de sânge. Şi noi o vom încăleca şi vom înălţa cupa, iar pe cupă va fi săpat cuvântul «Taină».

Atunci, numai atunci se va statornici împărăţia păcii şi a fericirii omeneşti. Eşti mândru de aleşii tăi, dar tu nu ai în jurul tău decât puţini aleşi, în timp ce noi vom ajunge să­-i mulţumim pe toţi.

Şi pe urmă, gândeşte­-te: câţi dintre cei aleşi sau dintre cei puternici, care ar putea să fie cândva aleşii tăi, nu vor fi obosit aşteptându-­te, câţi dintre ei nu-­şi îndreaptă şi nu-­şi vor mai îndrepta încă forţele şi ardoarea inimii spre un alt ogor, sfârşind prin a ridica steagul libertăţii lor împotriva ta însuţi?

Dar cine altul decât tine a înălţat acest steag? Pe când noi vom dărui tuturor fericirea şi nimeni atunci nu se va mai răzvrăti, oamenii nu se vor mai căsăpi unii pe alţii, aşa cum se căsăpesc în fiece clipă şi în tot locul, acum, în numele libertăţii propovăduite de tine.

O, noi vom izbuti să­i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decât atunci când vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi când ni se vor supune cu desăvârşire nouă! Vom avea oare dreptate sau vom rămâne de minciună? Se vor convinge însă că dreptatea e de partea noastră când îşi vor aminti în ce cumplită sclavie şi în ce frământare îi împinsese libertatea ta. Deplina independenţă, gândirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într­-o junglă atât de încâlcită şi le vor pune în faţă asemenea miracole şi taine atât de bine ferecate, încât unii dintre ei – cei răzvrătiţi şi aprigi – îşi vor face singuri seama; alţii – şi ei răzvrătiţi, dar nevolnici – se vor nimici unii pe alţii; iar restul – cei becisnici şi nefericiţi – se vor târî la picioarele noastre mărturisind în gura mare; «Da, aţi avut dreptate, voi singuri stăpâniţi taina, de aceea ne-­am întors la voi, izbăviţi-­ne de noi înşine!»

Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane de prunci fericiţi şi o sută de mii de martiri care-­şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi răului. Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele tău şi dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, făgăduindu­-le o răsplată veşnică în ceruri.

Marele Inchizitor îi va „conduce cu bunăştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-­i tot timpul, ca nu cumva să observe încotro sunt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să aibă iluzia fericirii.”

Marele Inchizitor întreabă cum poți iubi umanitatea? Este ceve grotesc, o creatură de dispreț, această ființă căzută? Poți avea grijă de ei și să le dai tot ceea ce dorești, dar cum îi poți iubi? Însă Hristos este cel care iubește umanitatea.