 Cuvânt rostit de Sf. Ioan Maximovici la Mănăstirea Lesna, în 28 iulie/ 10 august 1955
O mișcătoare și atentă evocare datorată Sf. Ioan Maximovici, la vârsta maturităţii duhovnicești, a mentorului său, Mitropolitul Antonie Hrapoviţki (+ 28 iulie/ 10 aug. 1936). Reflectând cu deosebită sensibilitate chipul întâiului, celui mai iubit și mai marcant păstor al fostei Biserici Ruse în Exil, dar – inevitabil – și pe cel al ucenicului său cel mai apropiat, cuvântul oferă, credem, învăţături preţioase despre taina pietăţii filiale și a unităţii duhovnicești întru cunoștinţă. Este calea pe care numeroși ucenici ai Vlădicăi Antonie s-au adăugat la lanţul de aur al sfinţilor și mărturisitorilor din veac. A se vedea și postarea noastră anterioară dedicată aceleiași teme. În această seară se împlinesc nouăsprezece ani de la adormirea Mitropolitului Antonie. A fost un mare ierarh, nu numai după măsurile secolului acesta. Puțini ierarhi din viața Bisericii au avut darurile lui, sau au dăruit atât de mult Bisericii. Preafericitul Varnava, Patriarhul Serbiei, liturghisind la Biserica Rusă a Sf. Treimi, spunea că Mitropolitul Antonie a fost un ierarh de statura marilor ierarhi din vechime. În cercurile teologice din Serbia i se spunea Marele Atanasie al vremurilor noastre. Cuvântul lui era înțelepțit de Duhul Sfânt. Învățătura sa despre Sfânta Treime, care ne descoperea adevărul dumnezeiesc, suna ca și cum ar fi fost ceva nou. Dar nu era o învățătură nouă și nemaiauzită. Mai degrabă, erau adevărurile după care se călăuzește viața Bisericii, care primeau o nouă expresie. Însă nu puțini le uitaseră. Datorită calamităților istoriei popoarelor ortodoxe, nivelul studiilor teologice scăzuse în multe din aceste țări. Iar la vremea restaurării lor și a sistemului școlar, aceasta s-a făcut după modelele altor confesiuni și sub influența acelora. Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a regenerat teologia ortodoxă. I s-a spus Marele Atanasie. Sf. Atanasie cel Mare era numit „Părintele Ortodoxiei”. Desigur, nu în înțelesul că Ortodoxia ar fi început cu el, ci pentru că el a exprimat cu luciditate conținutul doctrinei ortodoxe, într-o vreme când aceasta era acoperită de viclenia sofismelor omenești. Așa cum atunci a apărut Marele Atanasie, în zilele noastre a apărut Ierarhul Antonie – cel ce „cu puterea lui Atanasie” (Luca 1, 17) a învățat același adevăr. Mitropolitul Antonie a avut inima atotcuprinzătoare a Marelui Vasile. Un ierarh se roagă pentru întreaga Biserică Ortdodoxă și toate părțile ei îi sunt dragi. Mitropolitul Antonie, următor al îndemnurilor Marelui Vasile, cunoștea viața fiecărei biserici locale. Iată de ce era atât de legat de fiecare dintre ele, de ce le iubea și le înțelegea. El era un ierarh ecumenic, în înțelesul deplin al cuvântului. A fost un dascăl și un predicator al dragostei și mulți au fost cei care prin el au descoperit dragostea. Iar cei care până atunci rătăciseră prin cețuri s-au descoperit pe ei înșiși prin credință și prin iubire. Școlilor rusești Vlădica le-a dat o nouă viață, arătându-le puterea creatoare și educațională a dragostei, chemându-i și pe alţii să părăsească atitudinea uscată și formală față de copii. Putem spune că tinerii se îmbulzeau în jurul lui. Atunci când, văzând aceasta, unii îl întrebau cum și prin ce meșteșug pedagogic realizează lucrul acesta, Vlădica Antonie răspundea că nu are nici o metodă, dar că în timpul întâlnirilor sale cu tinerii caută harul lui Dumnezeu, care mișcă inimile și îi aduce pe oameni laolaltă. Era un mentor al tinerilor, care, chiar și după ce ajungeau la maturitate, rămâneau sub îndrumarea lui. Cu timpul, el a devenit nu numai „cinstitul dascăl al unui mare număr de monahi”, ci și un păstor al păstorilor și un ierarh al ierarhilor, atât de mulți erau cei care îi fuseseră ucenici. Întotdeauna, în toate împrejurările vieții, a fost un mărturisitor statornic al adevărului, pe care îl trăia, îl transmitea și îl păstra în inima sa. Trăind mulți ani în exil, ca oaspete al patriarhului Serbiei, și-a păstrat impunătoarea smerenie care îi era caracteristică, precum și credința și devotamentul față de Biserică. Ca și mai înainte, a continuat să fie un învățător al Bisericii. Cu ocazia participării sale la o adunare solemnă, Preafericitul Patriarh Varnava spunea că după Primul Război Mondial valul modernismului a inundat bisericile locale și pe mulți i-a acoperit, dar în Serbia s-a spart de puternicul promontoriu care era Mitropolitul Antonie, cel care a salvat atunci Biserica Sârbă. 
În vremurile noastre rele, mulți sunt cei care se pleacă diferitelor influențe și cereri străine de Biserică, sau chiar nedisimulat ostile ei. Dar cei care nu s-au înclinat, cei care și-au păstrat libertatea, cu toții s-au călăuzit după Mitropolitul Antonie în timpul vieții sale, iar acum urmează calea arătată de el. Lipsit de orice ocolișuri încă din fragedă copilărie, Vlădica privea toate evenimentele și le evalua dintr-o perspectivă ancorată ferm în Biserică. El avea o viziune ortodoxă deplină asupra lumii și considera că însănătoșirea societății rusești depinde tocmai de adoptarea unei înțelegeri ortodoxe a vieții. Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie a văzut limpede curentele ostile Bisericii care se manifestau în viața rusească. Iar atunci când a simțit că acestea ar putea surpa temeliile Sfintei Rusii și autoritatea țaristă care le ocrotea, cu doisprezece ani înainte de colapsul Rusiei, într-o predică ținută la Catedrala Sfântului Isaac din Sankt Petersburg, el a avertizat asupra pericolelor care amenință Rusia. Evenimentele ulterioare au confirmat pe deplin cuvintele sale profetice. N-a căutat vreodată favorurile cuiva. Inexorabila sa onestitate fiind binecunoscută, uneori era deliberat omis dintre invitaţii la sesiunile sinodului din Rusia prerevoluționară. Fiind el însuși un fiu al Rusiei Mari, era totodată legat prin legături de rudenie și de Mica Rusie Ucraina, ceea ce îl ajuta să o înţeleagă și să o iubească pe aceasta din urmă. Dar el înţelegea în general toate popoarele ortodoxe, cu formele lor specifice de cucernicie: pe marii ruși, pe micii ruși, pe greci, pe sârbi etc. Și le îndrăgea pe toate. Una dintre ideile care îi erau cele mai dragi era aceea de unitate a Bisericii. Biserica este una și unită, trupul lui Hristos, unitatea de credinţă și întru Sfânta Cuminecătură a multor popoare și neamuri; o unitate după asemănarea Sfintei Treimi – acest adevăr dumnezeiesc era izvorul bucuriei sale duhovnicești și al omileticii sale. Iubea viaţa fiecărei biserici. Atunci când, în timpul Primului Război Mondial, după încercări grele, armata noastră a început să devină o forţă temută, ivindu-se posibilitatea cuceririi Constantinopolului, problema felului în care ar fi urmat să se desfășoare acolo viaţa religioasă a făcut obiectul unor discuţii ale Sfântului Sinod. Mitropolitul Antonie a subliniat insistent că, pentru soluţionarea acestei probleme, trebuie avut în vedere că Patriarhul Constantinopolului deţine întâietatea între ierarhii Bisericii Ortodoxe și înjosirea sa, sub orice formă, ar fi complet inacceptabilă. De asemenea, nu trebuia uitat faptul că anexarea Constantinopolului la Rusia, lipsindu-i pe greci de speranţa că acesta va redeveni capitala lor, le-ar provoca nu puţină mâhnire. La vremea aceea, speranţa era că anexarea Constantinopolului va deschide Rusiei o poartă către mare. Mitropolitul Antonie spunea despre un asemenea plan că, atrăgând după sine, așa cum o făcea, umilirea grecilor, ar contraveni totodată și aspiraţiilor poporului rusesc de rând. Acesta aspiră, spunea el, nu la Constantinopol, ci la Ierusalim. O ieșire la mare în acea direcţie ar fi preferată de popor. Însă Constantinopolul, după ce Sfânta Cruce se va fi înălţat deasupra Agiei Sf. Sofia, va trebui predat grecilor. Ierusalimul – Ţara Sfântă, locul unde Domnul Iisus Hristos și-a adus la împlinire dumnezeiasca nevoinţă a dragostei, unde și-a început viaţa omenească și unde, conform profeţiei prorocului Iezechiel, are să se hotărască soarta lumii – iată încotro aspiră inima omului rus. Mitropolitul Antonie iubea această inimă. El știa bine că, atâta vreme cât credinţa și aspiraţia spre Dumnezeu erau vii în acea inimă, atâta vreme cât exista conștiinţa faptului ca acesta este singurul lucru de trebuinţă, toate celelalte li se vor adăuga lor. Ţarul autocrat ortodox era iubit de Mitropolitul Antonie, tocmai pentru că în ţar era întrupată credinţa poporului rus și voinţa acestuia de a închina statul rus înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Prin urmare, poporul se supunea ţarului, așa cum ţarul se supunea lui Dumnezeu. Mitropolitului Antonie îi plăcea să amintească de metania pe care ţarul o făcea înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, cu prilejul ceremoniei încoronării sale, în timp ce toată Biserica și toţi membrii ei rămâneau în picioare. Apoi, ca răspuns la supunerea sa faţă de Hristos, toată biserica făcea o metanie în faţa ţarului. Mitropolitul Antonie vedea în abdicarea forţată a ţarului o abdicare a Rusiei faţă de această conștiinţă a ei, o repudiere a întregului ei trecut istoric. Vlădica a rămas credincios Rusiei istorice. Tare precum granitul, el spunea că nimic nu l-ar fi putut determina să renunţe la comemorarea ţarului, afară de manifestul de abdicare semnat de ţarul însuși. Mitropolitul Antonie nu a sfârșit ca martir, dar el a fost întotdeauna pregătit pentru martiriu. Fără îndoială, poate fi numărat cu mărturisitorii. Nu știm cum l-a încoronat Dumnezeu pe mărturisitorul Său. Însă, pentru noi, Vlădica rămâne o icoană a smereniei, un învăţător al credinţei, un chip al dreptei îndreptări a cuvântului adevărului. Este nenumărată mulţimea oamenilor pe care el i-a ridicat, i-a instruit și i-a întărit, și cu toţii se roagă cu recunoștinţă pentru el. Mitropolitul Antonie însuși obișnuia să își amintească despre Sf. Tihon de Zadonsk, care a văzut într-o vedenie că pentru a se mântui trebuia sa urce o scară nespus de greu de urcat. Însă oridecâteori începea să obosească, apăreau o mulţime de oameni, pe care cândva îi ajutase el duhovnicește, pentru a-l ajuta să urce mai departe. Sfântul a văzut în această vedenie un semn că avea datoria de a nu părăsi osteneala sa pastorală. Nu odată, Mitropolitul Antonie a primit și el această învăţătură. Prima oară, după Revoluţie, Mitropolitul dorea să se retragă la Valaam. Dar împrejurările au făcut necesară întoarcerea sa la Harkov. La fel și mai târziu, s-au ivit diverse obstacole în calea părăsirii de către el a ostenelilor de păstor. În cele din urmă, ajuns în Serbia, a primit autorizaţia de a se instala în Sfântul Munte și a luat decizia de a porni într-acolo. Exilaţii ruși l-au rugat să rămână. El a refuzat. Atunci, la reședinţa sa a fost adusă Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „a Semnului”, ca expresie a speranţei și încredinţării că Maica Domnului însăși va opri plecarea Vlădicăi. Câteva zile mai târziu a sosit vestea că exact în aceeași zi autorizaţia sa pentru Sf. Munte fusese revocată. Mitropolitul a rămas la cârma Bisericii Ruse din Exil și astfel a început ultima perioadă a vieţii sale și a grelei sale misiuni morale. Un număr dintre ucenicii și însoţitorii săi au luat alte drumuri. A fost mâhnit, dar inima sa profund iubitoare nu i-a judecat. S-a rugat pentru ei și le-a cerut și altora să facă același lucru. Iar acum, amintindu-ne viaţa lui, amintindu-ne de marele său podvig, cu adevărat putem rosti acele cuvinte pe care Biserica le cântă la praznicul Sfântului Apostol Ioan Teologul, spunând cu egală îndreptăţire: „plin fiind de dragoste, plin s-a făcut şi de dumnezeiască cuvântare.” Explicația fotografiei de sus: Vlădica Antonie Hrapovitki în mijlocul obștii monahale de la Milkovo, Serbia, în anul 1930. În dreapta sa, Cuv. Staret Ambrozie Kurganov (a se vedea Arhiep. Antonie Medvedev, Tanarul Ava, Ed. Egumenita, 2010, al cărei autor este fratele din prim-planul fotografiei). În stanga Vlădicăi Antonie, în colțul de sus, Sf. Ioan Maximovici, pe atunci ieromonah. | 
