Aparențele, după cum știe mai toată lumea, pot fi înșelătoare, însă uneori, și chiar nu de puține ori, ele dau seama de ceva mai profund, bun sau rău. Ba se poate spune că orice lucru bun începe prin cultivarea aparențelor bune, la fel cum se întâmplă și invers.
Actorul britanic Alec Guinness, interpretul unor roluri memorabile din Dickens și nu numai, povestește undeva despre felul în care s-a convertit la creștinism. Guinness se afla în Belgia, unde trebuia să interpreteze rolul părintelui-detectiv Brown, după nuvelele lui G.K. Chesterton. Ieșit de la filmări și mergând pe stradă îmbrăcat în reverendă a fost oprit dintr-odată de un băiețel care l-a apucat de mână și i-a spus afectuos „părintele meu”. Copilul a mers alături de falsul preot până acasă, de unde s-a despărțit de Guinness urându-i: „Noapte bună, părintele meu!”. Actorul a fost atât de impresionat de căldura cu care băiatul i se adresa, crezându-l evident preot, încât la puțină vreme după s-a convertit, rămând apoi creștin până la moarte.
Haina, chiar și cea preoțească, nu-l face pe om și e o aparență, însă e o aparență care impune un anumit comportament și anumite așteptări, atât din partea celui care o poartă, cât și a celor cu care intră în contact. În același timp, ea reflectă într-o măsură și substanța, materialul mai profund din care e făcut omul. Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că trăim într-o lume care cultivă patologic aparențele. După cum observa un monah, „orice lucru care are un volum are și o suprafață, însă nu orice suprafață are și un volum.” Din acest punct de vedere, problema centrală o reprezintă cultivarea aparențelor bune, nu a celor rele.
De pildă, o scriitoare americană remarca de curând, în același registru, că atunci când poartă rochie sau fustă, rezultatul imediat este acela că e tratată cu mult mai multă curtoazie și politețe decât atunci când adoptă ținute lejere, cum ar fi de pildă blugii. Și din experiență personală, am constatat că purtarea, de pildă, a unui sacou îți constrânge, vrând-nevrând, manierele și te obligă să fii mai îngrijit atât în mișcări, cât și în vorbire. Astfel, tot practicând aparențele cele bune, ele ajung să se imprime mai adânc, iar formele se transformă, pe termen lung, în fond.
Marele dirijor Nicholas Harnoncourt a povestit undeva felul în care a decurs audiția pentru a fi acceptat de dirijorul Herbert von Karajan ca violoncelist în Orchestra Filarmonică din Viena. Harnoncourt, născut într-o familie de aristocrați din Luxemburg și Lorena, care pe linie maternă se trăgea direct din împăratul Franz Joseph, avea 23 de ani când s-a prezentat în fața maestrului pentru examen. S-a așezat pe scaun, dar nu a mai apucat să interpreteze nimic, deoarece von Karajan l-a acceptat doar pentru felul în care ședea. „Aparențele” sale nobiliare nu se mărgineau a fi doar aparențe, ci explicau un fond extraordinar de valoros care pentru cineva îndeajuns de experimentat reprezentau o carte de vizită ce nu mai avea nevoie de alte recomandări sau teste.
Nu altfel stau lucrurile în viața duhovnicească, acolo unde oamenii se mișcă și se recunosc după criterii mult mai puțin cuantificabile matematic. Prima întâlnire a părintelui Arsenie Muscalu, pe atunci student, cu părintele Sofian Boghiu, e celebră și poartă amprenta acelui fond duhovnicesc care revarsă peste tot și în orice clipă aparențele bune. „Pentru mine acel moment scurt, când părintele s-a oprit sub clopotniță și s-a închinat, a fost ca un moment de mică revelație. Nu știu să spun cum, dar am înțeles că omul acela are o taină, că are înlăuntrul lui ascunsă o comoară. Gestul lui evlavios mi-a apărut ca o respirație adâncă, mi-a apărut ca izvorând dintr-un adânc de pace, de credință și dragoste față de Dumnezeu. Spus pe scurt, am înțeles atunci că am văzut un om în care viază Dumnezeu”, mărturisea părintele Arsenie.
Nu e nimic paradoxal aici și mai toată tradiția paideică clasic-creștină se bazează pe practicarea în mod repetat a actelor virtuoase. Începem să devenim mai virtuoși prin practicarea aparențelor virtuții. Nu devenim mai buni pocnind din degete sau atinși de o baghetă magică, ci prin faptele bune pe care le tot facem, regulat, până când comportamentul ajunge să ne devină identitate. După cum afirma un istoric american comentându-l pe Aristotel „suntem ceea ce facem repetat. Deci, excelența nu e un act, ci un obicei.” Sau după cum ar fi spus Părintele Teofil Pârâian, credința se înmulțește prin faptele ei, iar fără faptele credinței nu putem spori în viața duhovnicească.