Îndeobște, fotbalul nu îți oferă ocazii de mari revelații filosofice, dar când și când poți avea surprize. Constantin Noica povestește într-un loc cum a deprins pe gazon ceva din sensul vieții:
Am jucat și eu fotbal, acum vreo 50 de ani, și cea mai bună lecție de viață am primit-o de la antrenorul de atunci al echipei de juniori Tricolorul, unde jucam. Antrenorul se numea Traian Paraschivescu, dar lumea îi zicea «Litră», căci era mărunțel. La un meci cu echipa Val-Vîrtej, stătea pe tușă și ne urmărea cum jucăm. La un moment dat, am primit o pasă lungă și înaltă. Mi-am făcut socoteala că nu pot ajunge mingea și am rămas pe loc. Litră mi-a strigat de pe tușă: «Fugi după minge, măgarule! N-ai să faci nimic în viață!»
M-am lăsat de fotbal, am mai jucat puțin tenis, pe urmă m-am apucat serios de carte. Am avut profesori buni, atât în țară, cât și în străinătate, ba mi s-a părut că învăț mare lucru de la ei. Dar într-o zi, târziu, mi-am amintit de vorba lui Litră și mi-am zis: or fi fost bune lecțiile filozofilor, dar tot mai bună a fost lecția lui Litră. Căci știți ce m-a învățat el atunci? M-a învățat că în viață trebuie să alergi și după mingile pe care nu ești sigur că le prinzi. Altminteri nu faci nimic în viață, sau fac alții din tine ce vor ei.“
Fără să trăiesc o experiență asemănătoare, cel puțin ca profunzime, am avut în această vară o revelație cultural-antropologică, pornind tot de la fotbal. Mai precis, în urma unui meci dintre CFR Cluj și o echipă din Norvegia, care s-a încheiat cu demolarea românilor.
Pentru dezastru s-au căutat fel de fel de explicații, standard în astfel de ocazii, (juniori, terenuri de antrenament, corupție etc.), dar cel mai precis diagnostic mi s-a părut a fi cel oferit de unul din micii acționari, de origină română, ai scandinavilor. În opinia lui, diferența uriașă de valoare a fost dată de numărul tatuajelor: greu de numărat în cazul românilor, cvasi-inexistente la norvegieni.
Superficial, ipoteza poate fi infirmată rapid. Dacă privim la o imagine a naționalei Argentinei, ea arată ca o reclamă la un salon de tatuaj sau ca o imagine de avertizare/urmărire a poliției. Dar asta nu i-a împiedicat pe sud-americani să ajungă în finală sau să câștige competiția în urmă cu patru ani. De asemenea, și Spania, actuala câștigătoare, nu stă deloc rău (bine) la acest capitol. Și tot așa. Pe de altă parte, naționalele asiatice (Japonia și Coreea de Sud) se disting prin absență. Explozia modei tatuajelor se simte pe deplin în fotbal și fotbalul a acționat ca un stimulator puternic al acestei automutilări, dacă ne gândim la superstarul David Beckham.
Cert e că românii și mai ales fotbaliștii români nu au putut sta indiferenți în fața acestui fenomen, așa că s-au tatuat din cap până în picioare, pentru a arăta că nu sunt cu nimic mai prejos decât colegii lor. De pildă, un fotbalist de Națională trecut de 30 ani și-a inscripționat deasupra genunchilor imagini ale personajele sale favorite din jocurile video. (Că tot veni vorba, argentinienii preferă simbolurile religioase, deși nu știu în ce măsură asta schimbă fundamental lucrurile.) Din punct de vedere al aparențelor, aproape orice fotbalist român se poate compara cu marii jucători ai lumii. Dar dincolo de epidermă, asemănările dispar.
Cumva cred că adopția aceasta rapidă și negândită de forme occidentale (bune sau proaste, nu contează, important e să vină din Apus) a devenit o marcă indelebilă a societății noastre cel puțin de vreo două secole încoace. Nu-i bai că acum toată lumea trăiește sub aceeași umbrelă culturală, deși Orientul Extrem se încăpățânează să arate că nu a uitat cuviința. Dar în privința noastră, abia deprinși cu civilizația urbană și aceea în declin rapid, acest import agresiv are efecte nu doar ridicole.
Când Achim a lui Moromete a ajuns la București, și-a cheltuit banii obținuți din vânzarea oilor și a cailor pe femei, haine și vin. Dacă acțiunea romanului s-ar fi petrecut astăzi, probabil că nu ar mai fi ajuns în Capitală, ci ar fi luat calea Vestului, unde poate s-ar fi tatuat, pentru a-și dovedi emanciparea. Nilă și Paraschiv, ajunși la oraș, nu au rupt nici ei gura târgului. Tot ceea ce îi ținea cât de cât în frâu în universul așezat al satului și toate valorile tradiționale s-au spulberat la contactul cu orașul.
În același fel, întâlnirea românului, chiar și a celui deloc agrar, cu universul modernității lichide îl aruncă într-o vârtelniță din care iese traumatizat. Incapabil să asimileze ce a mai rămas valoros din civilizația occidentală, maimuțărește formele degradate și se crede integrat. Nu reușește să aparțină niciuneia dintre lumi, iar fiecare gest îi trădează parvenitismul cultural și originile de care se rușinează neîncetat.