Taică-meu era boier de viţă nobilă, dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu copii fără să ştie cei sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt arii. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-și bată joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse să-și facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. Omul acesta îl îndrăgise pe Markel și-l primea cu inima deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la dânsul şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă şi ne lua pe toţi în răspăr: „Ce parascovenii mai sunt şi astea? Zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori şi pe mama şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încă un copil, abia împlinisem nouă ani – îmi stătea inima în piept de spaimă când auzeam. Aveam patru slugi la noi în casă, câteşipatru iobagi cumpăraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţă de-a noastră. Ţin minte că din aceşti patru oameni mama a vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucătăreasa Afimia, care era bătrână şi şchioapă, tocmind în locul ei o slujnică cu simbrie. În cea de-a şasea săptămână din post, fratele meu s-a simţit rău de tot; de felul lui totdeauna fusese plăpând şi lingav şi de mult îl păştea o boală de piept. Era un băiat năltuţ, dar firav şi avea un chip pe care ţi-era drag să-l priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede că răcise, dar doctorul, pe care mama îl chemase degrabă, i-a spus în taină că are ftizie galopantă şi că atâta i-a fost sorocul, până în primăvară. Mama a început, biata, să plângă şi să se roage de el, luându-l cu binişorul (ca să nu-l sperie), să meargă la biserică, să postească şi să se împărtăşească primind sfintele taine. La vremea aceea încă mai umbla pe picioare. Fratele meu s-a mâniat însă şi a prins a huli locaşul Domnului, dar după aceea a căzut pe gânduri: şi-a dat seama pesemne că boala lui e rea şi necruţătoare şi că din pricină asta mama se ţinea de el să ia calea bisericii (atâta timp cât mai putea umbla), să postească şi să se împărtăşească. Ştia de mult, de altminteri, că-l roade un morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odată la masă, liniştit de parcă n-ar fi fost nimic: „Cine ştie cât o să mai trăiesc, poate că nu apuc nici anul”. Parcă şi-a prorocit singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile şi am intrat în Săptămâna patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a început să postească, s-a dus chiar şi la biserică. „O fac numai de hatârul dumitale, mamă, că să te luminezi şi să fii cu inima împăcată”, a zis el. Pe mama a podidit-o plânsul, plângea săraca şi de bucurie, dar şi de mare foc: „Se vede că i-or fi zilele numărate, prea s-a schimbat aşa deodată”, se gândea ea. Markel însă n-a apucat să bată prea mult pragul bisericii, a căzut îndată la pat, aşa încât s-a spovedit şi a primit împărtăşania acasă. Erau nişte zile senine, însorite şi înmiresmate, de primăvară: în anul acela Paştele cădea târziu. Toată noaptea fratele meu tuşea să-şi spargă pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţă numai ce-l vedeai că se îmbrăcă şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boală, dar vesel şi fericit. Părea alt om, atât de neaşteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. Bunăoară, dădaca noastră luase obiceiul că intra câteodată la el în cameră: „Hai, puişorule, îl îmbia bătrânica, să aprind şi aici la tine o candelă la icoană!” Altădată n-ar fi îngăduit cu nici un preţ să ardă candela în odaie la el şi nu s-ar fi sfiit chiar s-o stingă; acum însă o poftea el singur: „Aprinde-o, bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vă lăsam s-o aprindeţi, ca un nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavă lui Dumnezeu şi cum stau aşa şi mă uit la dumneata, sufletul mi se bucură şi mă închin şi eu. Înseamnă că amândoi ne rugăm aceluiași Dumnezeu!” Vorbele lui ne păreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, îşi zvântă lacrimile şi căuta să i se arate cu o faţă senină. „Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris e să mai petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” „Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, când toată noaptea arzi ca pară focului şi tusea îţi seacă pieptul!” „Măicuţă, zicea el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotărâre, încât toată lumea se minuna şi lăcrima înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. „Dragii mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu prin ce m-am făcut vrednic de dragostea voastră… Cum am putut să n-o văd până acum şi să n-o preţuiesc cum se cuvine?” De câte ori slugile intrau la el în cameră, nu înceta să le spună: „Dragii mei, de ce mă slujiţi? Sunt eu oare vrednic să mă slujiţi? Dacă s-o milostivi Dumnezeu şi mi-o îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi eu pe voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. Mama îl asculta şi dădea din cap: „Băiatul mamei, nu tu, ci suferinţă ta vorbeşte prin tine”. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să fie stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine. Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama zâmbea printre lacrimi: „Cum poţi tu să fii vinovat faţă de toţi şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să te împovărezi mai mult decât toţi?” Măicuţă dragă, sângele tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, că te şi mirai ascultându-l) şi carne din carnea ta, lumina vieţii mele, să ştii că într-adevăr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum să-ţi lămuresc mai bine lucrul acesta, dar simt că aşa este şi asta mă doare. Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să vedem nimic, nimic?” în fiecare dimineaţă se trezea tot mai duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra doctorul – venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! Se minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul dumitale nu mai are mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit minţile.” Ferestrele odăii luidădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi şi le cerea iertare: „Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el plângea de bucurie: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, semnul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd frumuseţea şi slava!” „Prea multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?” Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin şi soarele, în asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. „Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am zbughit-o afară şi mi-am văzut de joacă. Mereu însă de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căuta cu privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat.

(*) Din Fraţii Karamazov,  în românește de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă. Despre “urmele” pe care le poate încă lăsa un asemenea fragment de literatură de secol XIX, a se vedea de exemplu aici, sinteza realizată de Părintele Serafim Rose a unui articol închinat memoriei lui Dostoievski de Prof. I.M. Andreev - un fel de testament duhovnicesc al ambilor purtători ai miresmei Ortodoxiei şi, totodată, poate, miezul ultimei lor capodopere, Sfinții catacombelor Rusiei.