Într-una din multele sale formulări, pe cât de paradoxale, pe atât de memorabile din „Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhardt afirma că Hristos „ne apare cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler”. După care, monahul de la Rohia spunea, mai neaoș, că „Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.”
Trăsăturile aristocratice nu sunt printre primele calități ale Mântuitorului care ne vin în minte. Dar asta pentru că în cea mai mare măsură noi am uitat ce înseamnă a fi nobil, boier, de os domnesc. Pe de o parte, am cultivat și cultivăm – în măsura în care mai facem acest lucru – doar ambalajul aristocrației. Maniere, garderobă, gusturi culturale și culinare și poate că, în special, o anumită morgă, prin care ne separăm de „prostime”. Ce-i drept, aici s-au strecurat de mult timp anumite presupoziții occidentale (catolice) în care prin boierie se înțelege o apartenență de castă, predeterminată genetic aproape, care exclude din capul locului circulația elitelor.
Pe de altă parte, sub influența progresismului democratic, în care democrația reprezintă apogeul istoriei universale, am fost asediați cu propagandă anti-monarhică și anti-boierească până într-acolo încât ne e greu să mai surprindem, chiar și prin ghicitură, profilul moral al aristocratului.
Drept pentru care ne imaginăm că nobilimea trebuia să fie musai alcătuită din calități războinice (vechii cavaleri, înșeuați și înzăuați) plus feude. Dacă ne uităm însă mai atent la istoria veche, adică la acele vremuri când aristocrația se năștea, iar creștinismul începea să se impună cu greu în lumea medievală, observăm că o parte însemnată din sfinții acelor vremuri sau măcar cei mai proeminenți proveneau din rândurile boierilor. Și, contrar prejudecăților noastre obișnuite, marea lor calitate nu era militarismul, ci blândețea și pacifismul. Ceea ce ne duce ușor cu gândul la ideea că aristocrația orotodoxă s-a născut mai degrabă prin practicarea virtuților duhovnicești și morale, decât prin folosirea armelor. De pildă, sfinții Boris și Gleb, mari cneji și primii sfinți canonizați în Rusia kieveană, au sfârșit de o moarte mucenicească, uciși de fratele lor Sviatopolk, refuzând să pună mâna pe arme pentru a se apăra, confirmând astfel ideea lui Nicolae Steihnardt că „încrederea e prima calitate a boierului”. Sfântul Venceslau, sfântul patron al Cehiei și principele Boemiei, a fost ucis și el de fratele său, Boleslau cel Crud, preferând să nu opună nici un fel de rezistență. Sfântul Ștefan, primul rege al Ungariei, a fost la rândul său canonizat, sfântul ocrotitor al Serbiei, Sfântul Sava, se trăgea tot din neam domnesc, fiind prinț al țării, ca de altfel și sfântul Boris al Bulgariei, botezătorul vecinilor de la sud. De asemenea, sfinții protectori ai Norvegiei și Danemarcei, Sfântul Olaf al II-lea, respectiv Sfântul Canute, au fost regii acestor țări scandinave și au avut la rândul lor parte de o moarte mucenicească, ultimul refuzând să se apere în fața unei gloate dezlănțuite.
Avem în istoria Țărilor Române exemple luminoase de sfinți aristocrați. Suficient dacă ne gândim la Sfinții Brâncoveni, la Ștefan cel Mare sau la Neagoe Basarab, pentru a avea o dimensiune aproximativă a importanței nobililor în sinaxare. Însă sfinții boieri nu au strălucit doar în registru politic, ci formează corpul principal din ceea ce numim îndeobște Părinții Bisericii. Sfinții Trei Ierarhi sau Sfântul Maxim Mărturisitorul ar trebui să fie exemplele cele mai convingătoare în acest sens.
În altă ordine de idei, decăderea vremurilor și a moravurilor în modernitate nu avea cum să nu-și pună pecetea și pe marile familii boierești, care în cele din urmă au fost pulverizate. Uneori la propriu. Deși nu e lesne a spune dacă decăderea vremurilor nu a fost consecința decăderii aristocrației.
Chiar și în aceste condiții, se poate spune cu destul temei că nobilii au știut să treacă mai bine peste încercările cumplite ale istoriei. Cum altfel am putea să privim pilda luminoasă a Sfinților Împărați Romanov (vezi în acest sens excelentele cărți publicate la editura Predania) care au trecut la Domnul afirmând răspicat, dar și prin viața lor, că doar „dragostea poate învinge răul”. Sau cea a rudei lor, Sfânta Elisabeta Feodorovna, „crinul din văile muceniciei”. Exemplul lor mai mult decât confirmă impresia din pușcărie a aceluiași Steinhardt conform căruia boierii s-au comportat mai bine în detenție. Altfel, nu putem să nu amintim că unul din cei mai mari sfinți ai veacului trecut, Sfântul Ioan Maximovici, provenea tot dintr-o familie de nobili.
Care este relevanța sfinților boieri pentru noi, cei care trăim astăzi în mizeria egalitarismului? După cum remarca la un moment dat Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, viețile acestor prinți cuvioși ar trebui să ne trezească din letargia morală și să ne zdruncine serios, deoarece nevoința lor pentru virtute e cu atât mai impresionantă în condițiile unei situații materiale și sociale mult peste medie. „Ceea ce era cândva doar la îndemâna unei mici elite de nobili este accesibil astăzi tuturor, și asta fără constrângerile derivate din sentimentul de noblesse oblige și al responsabilității față de ceilalți. Tocmai din cauza acestei metamorfoze a vieții morale, nobilii virtuoși ne vorbesc cu o relevanță care o depășește pe cea din trecut. Ei au încercat să se rupă exact de lucrurile pe care mulți, azi, încearcă să le obțină. Grija pentru alții, pe care noi dorim să o lepădăm în curtea statului sau a asistenței sociale, ei și-au asumat-o. Ei reprezintă o condamnare a omului modern, căruia mult i s-a dat în sens material, dar care a ratat educarea sufletului”, scria Arhiepiscopul Hrisostom.
În acest context, viața Sfinților Împărați Romanov, de pildă, se dovedește a fi o mărturie inconfortabilă și neliniștitoare pentru noi, cei de azi. Puși în fața exemplului lor martiric, a curățeniei în care și-au trăit viața, a grijii față de aproape, a nevoinței asumate, a modului serafic în care și-au crescut copiii, noi nu mai avem nici măcar scuza comodă că au trăit în alte vremuri și într-o altă lume, departe de ispitele și încercările noastre presupus insurmontabile. Vremurile erau poate la fel de grele, iar lumea aristocrată de care erau înconjurați se prăbușise lamentabil, încercând să-i târască după ea sau să-i mânjească.
Importanța sfinților boieri se vădește astfel și într-un plan politic mai profund, care ne scoate din registrul modernității clasice, al „răului cel mai mic” și al domniei experților în politici publice, și ne îndreaptă atenția către dimensiunea morală a omului politic. În societățile tradiționale exista o legătură inconturnabilă între așezarea sufletească a conducătorului și ordinea cetății. Sf. Ioan Gură de Aur afirma următoarele: „Există patru lucruri: sufletul, familia, cetatea și lumea. Iar aceste lucruri alcătuiesc un urcuș natural. Cel care conduce o familie și care vrea să o conducă bine, trebuie să-și pună mai întâi ordine în suflet (…) Cel care este în stare să-și pună ordine în suflet și face ca o parte să conducă iar alta să se supună, acel om va putea să-și pună ordine și în familie. Însă dacă poate face asta, atunci poate conduce și o cetate, iar dacă poate conduce o cetate, atunci poate conduce și lumea. Dar dacă nu-și poate pune ordine în propriul suflet, cum va putea el să conducă lumea?”, scria Sf. Ioan Gură de Aur. În China, cu aproape șase secole înainte, în aceeași notă, dar mai succint, Mencius spunea: „Imperiul, cetatea, familia. Imperiul își are baza în cetate, cetatea în familie, familia în sinele personal.” Drept pentru care, filosofia politică ortodoxă autentică trebuie căutată în hagiografie, și nu în diverse ersatzuri moderne.
În același timp, prețuirea exemplelor sănătoase oferite de „neamurile bune”, nu ar trebui să ne facă să uităm că toți suntem chemați spre îngrijirea sufletului. Dimpotrivă, ar trebui să ne dea curaj și să ne insufle spre trăirea, șlefuirea și transmirea mai departe a virtuților.