Un ziarist apusean întors nu demult dintr-o călătorie în Maroc a povestit un episod stingheritor, dar relevant pentru starea noastră pe cât de fudulă, pe atât de precară cultural și spiritual. Aflat alături de mai mulți turiști occidentali într-un sat berber, călătorilor li s-a oferit prilejul de a asculta muzică tradițională, din voce și instrumente. Cântecele vorbeau despre istoria locului și a oamenilor, despre cămile, deșert și altele. Mai important era că tot satul știa versurile, ele făcând parte din tradiție, cântate ca toate cântecele populare din tată în fiu.
Inocenți, sătenii le-au cerut apoi turiștilor să cânte și ei „un cântec al poporului lor”, dar nimeni nu a reușit să îngâne ceva. Singura melodie care le-a venit în minte era de pe coloana sonoră a unui film american, pe care o știau de altfel și ghizii marocani. În rest, nimic. Pe moment onoarea Occidentului a fost salvată, se pare, de o tânără din Scoția care a interpretat cu aplomb imnul țării, „Floarea Scoției”.
Când ne gândim la starea sufletească bună a oamenilor nu avem niciodată în minte drept etalon cântecele pe care ei le cântă. Desigur în cazul în care cântă ceva. Cel mai probabil acum mai toți suntem în situația în care dacă am fi nevoiți sau am vrea cu adevărat să cântăm nu am reuși să o scoatem la capăt mai bine decât călătorii occidentali. Am fredona câteva refrene din șlagăre stupide înșurubate în mințile noastre prin muzakul înconjurător și cam aici s-ar opri totul. Sau poate am zice o strofă-două din imnul național. Dar nici vorbă să înjghebăm un cor, fie și afon. Pentru noi pur și simplu nu există riscul de a cânta cântările Sionului în pământ străin, deoarece nu știm niciuna.
Pierderea aceasta, care s-a produs de ceva timp deja, nu e doar culturală în sensul în care s-a pierdut o tradiție, un repertoriu de cântece și poeme populare, sau că au dispărut rapsozi și alți oameni de interes pentru folcloriști academici. Nici pe departe nu e vorba doar de atât. Această extincție dă seama, așa cum se întâmplă de fiecare dată când se pierde o datină, de o împuținare radicală a omului. Tradiția (muzicală) nu funcționează doar într-un sens univoc în care omul alimentează constant prin creațiile sale acest rezervor și se îngrijește prin simpla accesare să nu se piardă. Tradiția îl hrănește la rândul său, chiar mai des, pe om și îi conferă identitate, structură, istorie, valori. Pe scurt, cam totul. Drept pentru care pieirea cântecelor interpretate în grup sau individual rezumă pustiirea noastră sufletească fiind un pas important spre „desființarea omului”.
Marele duhovnic Teofil Pârâian observase mai demult această absență a cântatului împreună, cu toate consecințele și problemele ei. „Pe vremea mea erau oamenii mai veseli și erau mai angajați în veselia lor. La nunți, la botezuri, în situații dintr-astea care îi adunau pe oameni la veselie, își manifestau sufletul cu veselia lor de atunci. Acuma, cu toate că sunt mai multe posibilități dintr-acestea de a-ți revărsa sufletul în veselie, în general nu se mai cântă. Cântă la televizor, cântă la radio, cântă la magnetofon, la casetofon, dar oamenii, parcă nu mai știu cânta, parcă nu mai simt nevoia să cânte, să-și reverse sufletul în niște bucurii, niște revărsări dintr-acestea de veselie. Atunci știau mai puține și făceau mai multe și era mai bine”, încheia trist părintele.
Și într-adevăr pare că a dispărut veselia, iar oamenii nu mai știu a trăi și a se bucura laolaltă sau separat. Cei care cântă împreună au toate șansele să stea împreună deoarece sunt legați de fire invizibile într-un act ce depășește atât utilitarismul cât și performanța artistică. Nu cânți ca să produci impresii, ci pentru că te simți bine. Iar comunitățile, cele reale, nu cele online, se încheagă și prin cântece, care le dau oamenilor sentimentul de apartenență și le arată că există ceva mai presus de stricta individualitate, care îi întregește. Pentru asta încă mai există presupun cântece militare, cântece de tabără, cântece de galerie șamd.
Nu altfel cred că stau lucrurile în biserici. Și s-ar putea aici să îi supăr pe cei mai puriști dintre psalți, dar cele mai frumoase clipe la slujbe mi s-au părut cele în care cântă toată comunitatea. Calitatea cântării împreună poate varia bineînțeles foarte mult, după cum pot există diverse standarde ale cântării de la strană. Nu trag concluzia că nu merge să cânte toată biserica doar pentru că am auzit într-un loc o lălăială dizarmonică.
Am șansa de a merge la o biserică unde strana cântă extraordinar de bine, fiind de altfel unul din argumentele importante ale locului. Tot mergând alături de familie, cântarea de acolo a devenit cumva referențială și de neînlocuit, nu doar pentru mine, ci pentru mai toată parohia, cred. Totuși, chiar și în această biserică am trăit și trăiesc cele mai frumoase și înălțătoare sentimente în (rarele?) clipe în care toată comunitatea începe să cânte. Dacă s-ar putea reda ușor în cuvinte acele momente, poate aș încerca să fac asta. Cum nu e lesne, mă voi mărgini să spun doar că tânjesc după ele.
Cât despre cântecele populare cântate împreună, fac parte dintr-o generație care nu mai are în cel mai bun caz decât amintirea lor din poveștile spuse de alții, care nu le-au cântat nici ei.